Darius în Ţara Dulciurilor

 Când Andrei pleacă în Lumea Imaginaţiei, Darius merge adeseori cu el. Uneori, pleacă şi singur. A descoperit locuri pentru care fratele său l-ar invidia. Şi asta, încă de pe vremea  când mergea de-a buşilea. Unul dintre acestea este Ţara Dulciurilor. Ca să nu te rătăceşti, ai nevoie de o hartă. Darius şi-a procurat-o, dând în schimb paznicului de la poartă, spiriduşul Mustăţi- Murdare- de- Frişcă un căţeluş din pluş, de care se cam plictisise şi un creion fără vârf. Imediat ce intri, pe stânga, este un tort cu etaj, făcut pentru copilul unui uriaş, ce tocmai împlinise trei ani. Apoi, urma tortul cu trei etaje, al unei fetiţe de un an. Darius gusta foarte puţin din fiecare, lăsând urmiţe de degete în frişca pufoasă. Mai ciupea o bucăţică din tortul cu cremă de zmeură, puţină glazură de la următorul, o felie de portocală, lua o gustare mică din căpşuna uriaşă, o fărâmă de ciocolată cu lapte, doar un picuţ din prăjitura cu miere. Strănuta de la zahărul pudră de pe tortul cu mere, zâmbea frumos către cofetarii ce munceau de zor şi se odihnea un pic sub umbrela ce împodobea o îngheţată cu vanilie. 

De acolo, privea munca neobosită a spiriduşilor cofetari. Unul aducea cărămizi din caramel, pentru tortul în formă de casă, altul punea o cireaşă în vârf, cu o furculiţă uriaşă, doi mai mărişori  duceau o scară, opt cărau un platou. O femeie spiriduş ducea în coş bobiţe de ciocolată albă pentru ornat. Alta, ciocolată rasă şi nucă rumenită. Cinci dintre ei le împachetau frumos şi alţi cinci le puneau fundiţe. 

Spiriduşul şef controla ca totul să fie în ordine şi punea baloane colorate la cutii. Bătea din palme, iar acestea se ridicau în aer, zburând către casa sărbătoritului. Era un du-te vino continuu şi după un timp, copilul adormea. Când se trezea, făcea drumul înapoi, gustând iar din toate. Ajungea acasă sătul şi odihnit. Cum să le explice el părinţilor că nu îi este  foame si nici somn? Degeaba spune vorbe multe, îi ceartă şi gesticulează. Aceştia nu pricep nimic. Se mai şi sperie că o fi bolnav copilul...

Porţiile

Se spune că era odată un om foarte serios. Mereu ocupat cu lucruri importante, împărţea totul foarte minuţios. Avea pe birou o socotitoare şi, frumos aranjate, toate operaţiile folosite în cea mai importantă ramură a ştiinţei(aşa cum, cu tărie susţinea), adică matematica...Mai avea multe semne de exclamaţie, că fără ele nu poţi să-ţi impui punctul de vedere. Semne ale întrebării nu avea decât două, pentru că nu avea nevoie de mai multe. Ştia cam totul...Lângă socotitoare, avea o balanţă. Cu ea, cântărea porţii de simpatie, răbdare, prietenie... Le punea în plicuri cu etichete, pe care scria frumos numele şi adresa cunoştinţelor. Trimitea periodic, de obicei de sărbători, câte un plic la adresa indicată. Când porţia alocată se termina, încheia şi legătura cu destinatarul. Primea înapoi un plic asemănător şi îl punea mulţumit într-un dosar. Îşi făcuse datoria şi de data aceasta...Avea mare grijă de dosar. Punea naftalină, ca nu cumva moliile să roadă sentimentele, cântărea plicurile, să vadă câtă prietenie a primit şi ca să ştie câtă să trimită şi el data viitoare. Mă rog, era o întreagă ştiinţă să faci asta şi nu lăsa pe nimeni să umble în dosar. Ca orice om ce nu are vreme de pierdut, avea peste tot ceasuri, să nu irosească timp, sucindu-şi capul în dreapta, sau la stânga. Nici când îi era foame nu pleca din încăpere. Inventase un ceas care îi servea masa la ore fixe, de trei ori pe zi. Singurul obiect de artă, era o clepsidră aşezată frumos pe  piedestalul ei, sub portretul unui rege ce-l privea plictisit şi mirat.

.

 Mirarea regelui era lesne de înţeles...Avea şi cărţi, majoritatea de matematică, fizică şi chimie. Le răsfoia doar joia, ca să se convingă că nu a uitat ceva important. Ieşea, doar ca să-şi cumpere un ceas nou şi alte plicuri, ori etichete. Totul s-a schimbat în viaţa sa, când a trebuit să plece în oraşul vecin. Auzise că este cineva care inventase un ceas cu sentimente şi vroia să vadă cu ochii lui minunăţia. Când s-a întors, regele plecase din tablou, plictisit să stea mereu în acelaşi loc, balanţa trecuse strada, la magazinul de alimente, clepsidra se rostogolise afară, pe uşa uitată deschisă şi luase cu ea şi ceasurile, cărţile zburaseră spre anticariat. Cel mai rău a fost când a găsit moliile rozând naftalina, pentru că plicurile cu sentimente se terminaseră...N-a putut suporta schimbarea. A luat socotitoarea şi simbolurile matematice şi s-a mutat la ţară. Acum, e fericit. Când vrea să ştie cât e ceasul, priveşte soarele.

Prieteni 2

Blanche

Mura Mică

Negruţa

Negruţa şi Jessu- Maria

Mura Mare

Mirmidon

Leuţu

Bubu şi prietenii

Me Girl and Witch

De ce râd spiriduşii şi zânele?

Pentru că au de ce. Pentru ei, totul este joacă. Spiriduşii nu arată aşa cum credem noi, adică au bărbi lungi şi sunt scunzi. Uneori, sunt chiar inalti. Le plac dulciurile, la nebunie. Îi recunoşti după râsul subţirel şi după strălucirea jucăuşă din ochi. Ooooo, spiriduşii şi zânele râd mult şi le place dansul. Îi găsiţi pe lângă copaci, printre flori, de obicei au o carte de poveşti în mână şi un câine, lângă ei...sau o pisică, un iepure, orice animal, nu fac mofturi.

Când sunt trişti, începe să plouă şi florile îşi apleacă şi ele capetele. Oamenii mari îi caută prin păduri şi mai ştiu eu prin ce coclauri, în cărţi vechi şi prăfuite... ei sunt lângă noi. Au grijă de animalele rănite şi le iau acasă. Le place să deseneze şi să cânte. Te aştepţi să fie îmbrăcaţi în verde şi să aibă coroniţe de flori pe cap? Doar uneori, când dau serbări pentru părinţi şi bunici. Aceştia cred că au copii, nici nu le trece prin cap că ei cresc spiriduşi şi zâne...s-ar speria, ar merge pe la specialisti ca să le ceară sfaturi. Numai că specialiştii în domeniu sunt puţini şi nu prea dai de ei. Majoritatea sunt timizi, dar dacă deschizi un subiect pe placul lor, guriţa nu le tace, până nu se termină toate cuvintele din dicţionar şi când se termină, inventează altele.

Tu ai ocupaţie serioasă, citeşti ziarul, pui ţara la cale...Vine mica zână  şi te anunţă că floarea a făcut un boboc, sau că norul acela are formă de inimă, sau că a găsit o buburuză fără un picior.

Tata spală maşina şi discută cu vecinul politică. Micul spiriduş le atrage atenţia că pe căţelul maidanez îl doare burtica, pentru că papă iarbă. Bineînţeles că nu-l aud, dar codul nescris al spiriduşilor spune să nu te dai bătut, orice ar fi. „ Pe căţel îl doare burtica, papă iarbă! ”, repetă şi mai tare. Nici acum nu este auzit. „ Eeeee, dacă aş avea eu un frate care să mă-mpingă de la spate....”. Se pare că acum a găsit cuvintele potrivite, pentru că tati tresare şi merge să împingă bicicleta spiriduşului.

 Când nu au un animal pe lângă ei, sigur au unul imaginar, pe care-l mângâie şi îl răsfaţă.

Sunt peste tot: la Zoo, în parcuri, în locurile de joacă... Şi-i mai recunoşti după ceva: le plac la nebunie baloanele şi zmeele şi tot ce zboară...

Karina nu poate să adoarmă

Este atâta gălăgie-n casă şi atâta foială...Se întoarce pe toate părţile, dar somnul nu vrea să vină. O mulţime de ochi se îndreaptă spre ea, îngrijoraţi.

- Karina, te simţi bine? o întrebă găina Gina, punându-i mâna pe frunte.

- M-aş simţi, dacă aş putea să dorm, răspunse ea.

- Am auzit că somnul vine foarte repede, dacă numeri oi, spuse Skypy.

- Oile ne- ar mai lipsi de aici, bombăni tata şoarece.

- Eşti egoist, replică mama şoarece. Dacă n-ar fi fost papucii Karinei, rătăceam şi acum pe străzi şi n-am fi avut o aşa familie grozavă.

- Şi pestriţă, replică tata Robert îmbufnat.

- Nu trebuie să avem oi, ca să le numarăm, explică Skypy. Se numără în gând. Eu am încercat o dată şi am adormit la oaia numarul patruzeci.

- Haideţi să încercăm, spuse Karina.
Toată lumea se aşeză pe unde mai era loc liber. Mama Irina şi tata Robert se lungiră jos, lângă pat, pentru că pisicile erau toate acasă şi n-ar fi cedat locul pentru nimic în lume.

 - Eu am cinci oi, spuse găina Gina. Sunt albe şi sar un gărduţ.

- Daaaa, spuse Karina, le văd.

- La mine, oaia numarul doi refuză să sară, spuse Skypy.

- La mine sar toate, adăugă Karina şi începu să le numere. Aproape adormise, când Mura Mică începu să râdă:

- La mine a apărut un berbec, şi acum nicio oaie nu mai vrea să sară!

- Vezi cum eşti? se supără Negruţa. Aşa faci mereu. Când lucrurile par să intre pe făgaşul normal, trebuie să spui tu ceva. Aproape adormisem.

 Tata Robert şi mama Irina ajunseseră cu numărătoarea pe la nouă sute şi ceva. Aveau acelaşi număr de oi ca la început şi nu se lăsau sabotaţi de nimeni. 

- Uf! spuse tata şoarece cu obidă. La mine a mai apărut una cu o vioară. Acum cântă o sârbă săltăreaţă şi toate au început să joace. E o hărmălaie îngrozitoare. Nu este numai vioara, mai sunt şi clopoţeii de la gâtul lor.

Toţi începură să râdă atât de tare, încât părinţii Karinei uitară unde ajunseseră cu număratul şi o luară de la capăt. 

Karinei nu-i mai era somn şi se distra de minune.

- Am avut un cumnat ce cânta atât de tare, că glasul i se auzea de la zece km depărtare, spuse Gina, fără nicio legătură. L-au angajat în armată, să dea deşteptarea. Era văr de-al paisprezecelea cu bucătarul regelui din Insula Popândăilor. Au început să facă împreună afaceri necurate cu alimente şi mici escrocherii. Au fost daţi afară din slujbă şi acum dorm pe străzi.

Se lăsă o tăcere stânjenită, ca în majoritatea cazurilor când Gina vorbea despre familia ei.

- 99, 100, 101...numărau Irina şi Robert.

- Eu zic să încercăm şi invers, propuse Mura Mică. Poate merge. Ne imaginăm că sar gardul cu spatele şi numărăm descrescător.

- 105, 104, 103...se conformară singurii ce luaseră în serios totul.

- Nu-mi convine, protestă tata şoarece. Eu nu am atât de multe. Mai daţi-mi de la voi.

- 55, 54, 53...

- La mine au apărut o vacă şi un cal, se plânse Negruţa. Eu renunţ. Ies să mă plimb.

 - Şi eu renunţ, spuse Robert, descurajat. Merg să fac popcorn. Vrea cineva?

- Daaaaa, răspunseră toţi!

- Când floricelele sunt bine făcute, seamană cu oile, spuse Mura Mică, stârnind un nou val de râsete.

De ce a plecat Zenube Nenube Deinebe la Polul Nord?

 Păi cum să nu plece bietul copil? Motanul Serghei- Dedei pufnea de după sobă, pisica Aişa îi trăsese o labă peste obraz, cloţa călcase pe picior un pui şi dăduse vina pe ea. Nu contează că în curte este vară. Ştie ea mai bine. Cum treci de poarta grădinii, începe Polul Nord. Se pregăteşte bine pentru drum. Ia haine groase, mănuşi, un rucsac cu merinde, o carte, să le citească pinguinilor poveşti. Nu contează că nu o credem şi căţelul Duluş râde de ea. O să ne demonstreze la toţi că e adevărat ce spune.

După două ore, un piguin ne-a adus o scrisoare. Se împrietenise deja cu un om de zăpadă şi zâmbeau la noi din fotografie. Nu cred că trebuie să vă spun ce am făcut mai departe. Ne-am îmbrăcat toţi cu haine de iarnă şi am dat buzna pe poarta grădinii. Aerul rece ne-a izbit drept în faţă. Pe zăpadă erau multe urme, dovadă că noi eram singurii fraieri ce ne coceam la 38 grade C.

                                                                                      

Moş Crăciun ne-a întâmpinat încruntat, cu o lopată în mână şi ne-a  poruncit să curăţăm zăpada: „ Toţi  vin aici doar să se distreze, nimeni nu vrea să muncească!”. În timp ce  ne treceau toate apele, luptându-ne cu nămeţii, Nenube ne-a mai trimis o scrisoare, printr-un pisoi pe skiuri. Ne povestea că si-a făcut noi prieteni, că se distrează de minune cu ei, le citeşte din cartea cu poveşti...

Când avusese timp să facă toate astea? Plecase doar de două ore şi ceva! Ne uitam în ochii Moşului, sperând că ne lasă să plecăm. Necruţător, ne-a mai arătat câteva troiene. Păi cum mai  ajungem copilul din urmă? Aşa ne trebuie, dacă am râs de ea! După o jumătate de oră, pisoiul a venit iar cu scrisoare. Ne spunea că învăţase să construiască un iglu, împodobise un pom de Craciun cu copiii eschimoşilor, Crăiasa Zăpezii îi făcuse cadou un album cu fulgi de nea care nu se topeau niciodată...Era şi o fotografie cu Crăiasa ce ne trimitea bezele. Când am privit-o, a început să ningă şi Moşul ne-a  adus câteva lopeţi de rezervă. Am rupt-o la fugă spre poartă, ne împingeam unii pe alţii, grăbindu-ne să ne întoarcem la vara din curtea noastră. Am intrat în casă, frânţi de oboseală. Mirosea frumos, a prăjituri şi a sărbătoare. Ochii ni s-au mărit de uimire. Copilul ne pregătea o surpriză: tort de ciocolată. Pe masă era albumul cu fulgii ce nu se topesc niciodată.

                                                                                                                   
În ziua următoare, ne-a anunţat că pleacă pe mare. N-am mai râs. Ştiam că la poarta grădinii o aşteptă o corabie cu pânzele ridicate. S-a deghizat în explorator, şi-a luat câteva lucruşoare şi a plecat, făcându-ne cu ochiul.

După foarte puţin timp, un porumbel călător ne-a bătut în geam. Am sărit  

să-i luăm scrisoarea din cioc. Tocmai se terminase o bătălie cu piraţii şi ea ţinea un discurs de mulţumire în faţa echipajului.                          

Nu mai făceam nimic toată ziua, doar stăteam cu ochii pe cer, aşteptându-i scrisorile. I-am fi plecat pe urme, dar singura corabie era la ea. Să construim alta ne-ar fi luat o grămadă de timp...şi ne era frică, după întâmplarea cu Moş Crăciun.  . Ne trimitea fructe exotice, flori, scoici, condimente. Mirosea peste tot a scorţişoară, piper, foi de dafin.
Mai venea uneori pe acasă, din ce în ce mai rar, călătoriile erau lungi şi periculoase. Atunci, o priveam cu uimire. Era alta. Crescuse, începuseră să i se schimbe dinţii şi noi nici nu observaserăm.  Îi ascultam cu gurile căscate, poveştile. Am hotărât ca la următoarea plecare să mergem cu ea. Eram tot timpul cu ochii în patru, să vedem când îşi pregăteşte rucsacul. Nu am reuşit. Dimineaţa, am găsit un bilet. Ne spunea că pleacă spre America şi că dormeam atâta de frumos, că   i-a fost milă să ne trezească. Un timp, n-am mai aflat nimic. Noi am devenit foarte pasionaţi de geografie. Refăceam pe hartă călătoriile ei şi miroseam condimente. Am pus fotografiile de când era mică în albumul de la Crăiasă, lângă fulgii de nea. În timp ce le aranjam, ne-am dat seama că îşi proiecta călătoriile încă de pe atunci. Nu aştepta decât momentul când o să poată merge. Se vedea asta din  ochii ei visători...

Un condor ne-a adus prima scrisoare din America. Ne trimisese alte condimente, podoabe, flori presate şi un nai. Învăţase limba indienilor şi crescuse. Povestea despre bizoni, lupi, vulturi. Acum ştia să-şi ridice singură un cort, să citească semnele din natură.
Iar n-am mai ştiut nimic, o vreme. Eram curioşi cine o să ne aducă următoarea veste. Ochii ni se deschiseseră la culoare, de când stăteam cu ei aţintiţi spre cer.

 Ne-a trimis două scrisori, legate de piciorul unui vultur. Îşi cerea iertare că nu a mai trecut pe acasă şi a plecat direct spre Tibet, iar de acolo, cu o caravană, spre Mecca. Spunea că are multe daruri pentru noi: alte mirodenii, parfum de iasomie, mătăsuri fine şi podoabe. 

Când s-a întors, am rugat-o să nu mai plece, măcar un timp, sau să ne ia şi pe noi, altfel îi pierdem toată copilăria. Ne-a ascultat rugămintea, a rămas acasă.

Au trecut ceva ani de la ultima călătorie. De un timp, are iar privirea aceea...

 Suntem hotărâţi: dormim pe rând şi numai cu un ochi. Pe celălalt îl ţinem mereu deschis.