Soarele

Cucoşul s-a trezit de dimineaţă, şi-a aranjat pe-o parte creasta, a sorbit un gălbenuş de ou.

-E prea mică lumea pentru mine, frumosul...

S-a cocoţat în vârful casei şi a slobozit:

-Cucuriguooooooommmmmîîîîîîaaaaaeeeeeaaââââââauuuuuuuummm!

Găinile au sarit din aşternut ca arse. Era soţul lor! Minunatul, frumosul, chipeşul...

S-au bulucit toate-n ogradă. Pentru prima dată, după milenii de orbul găinilor, au văzut soarele.

-A răsărit la comanda soţului meu, chicoti cam deşucheat Moţroşcat, puicuţa cea tânară.

-Ba al meu, că-s mai bătrână. Cred ca eu am fost prima aleasă, nu-mi mai amintesc...se răsti Penenăpârlite.

-Ba al meu! Se smiorcăi de ciudă Viitoarea. Mi-a promis chiar şi-un inel.

-Cu inelul să nu fii prea sigură...Pe ale noastre le-a vândut, râseră  fără noimă cele din cârdul din spate.

-Tacere, doamnele mele! Să privim în linişte soarele. E oul meu...

-Ba al nostru!!! tăie cu sabia vocii sparte Venerabila. Era singura căreia cucoşul  îi ştia de frică. Se spunea că deoache, face magie, îţi poate lega nasul de buric, buricul de ureche, gura de degetul mic, degetul ţi-l vâră-n nas. Nu-l mai poate scoate din nas nici un sobor de preoţi sfinţi. Da, sfinţi, cum altfel? Ce vă hliziţi?

-Cine se hlizeşte, mami?

-Căscătorii de gură la povestea noastră.

-Bine, bine, al nostru, spuse împăciuitor cucoşul.

-Să-l clocim, propuse Viitoarea. O să iasă un soare nou. Unul va răsări de la răsărit, al doilea de la apus.

-Daaaaaaa! râseră puişorii. Se vor intâlni zilnic la mijlocul cerului, se vor saluta şi se vor certa care să acorde prioritate.

-Dar dacă, din neatenţie, se vor ciocni? se sperie un pui de raţă.

-Vom avea patru sori, nu doi. În ziua următoare se vor ciocni din nou. Se va umple cerul de sori. Tata, câţi sori vom avea in zece ani? întrebă puiul.

-E o problemă complicată. Mă voi gândi la ea spre seară. Acum, am foarte multă treabă. Trebuie să-mi număr soţiile.

Acestea au roşit foarte frumos, aşa cum unei găini îi şade bine. Doar Venerabila s-a înnegrit de ciudă. Mereu cucoşul pierdea vremea. Câţi sori ar fi putut crea, de n-ar fi atât de uşuratic...

Măgarul scoase capul din iesle şi, cu gura plină, slobozi şi el:

-Ihahahaauuuuuummmmmmm! Soarele-i al meu. Să nu vă prind că mi-l deocheaţi. Venerabila-l priveşte prea intens. Vedeţi? După nori iar s-a ascuns.

-Stimabile, se oţărî cucoşul, de Venerabilă numai de bine să vorbeşti, e moart....ăăăăă....doream să spun că-i sfântă.

-Venerabile cucoş, stimabilul măgar are dreptate, necheză calul. Nu vezi? Soarele şi-a schimbat puţin traseul. Mă tem că-i din cauza mea, am strănutat. Sunt alergic la floarea de fân. Ihahahahahauuuuummmmm! Vedeţi? Am tuşit, soarele a ieşit.

-Onorabiliiiilorrrrr! mugi boul. Faceţi prea multă gălăgieeeee. Vaca nu se poate concentraaaaa.

-Pe ce se concentrează? întrebă soborul strâns la uşa grajdului. Veniseră şi curci şi bibilici, raţe, gâşte, oi şi capre. Toate se holbau la soare. Când au intors capul spre bou, a prins un moment şi s-a pitulat după frunzişul cel bogat al dudului. E clar, soarele se comporta neobişnuit.

-Vaca, soţia mea, vrea să dezdeoache soarele.

-Muuuuuuaaaauuuuummmmm! mugi vaca. Gata, l-am dezdeocheat. Să-i pună cineva ochelari fumurii Venerabilei. Să nu se mai întâmple iarăşi, că eu nu vă mai ajut. Era Glaciară vă mănâncă. Aşa am auzit la TV.

-De ce să-i punem ochelari? E deja oarbă, nu se putu abţine un puişor.

L-au pedepsit să stea la colţ şi să repete tabla înmulţirii de cincizeci de ori.

-Stimabililoooooor, viiiiiiine stăpââââânul! behăiră oile.

-Stăpânul? Eu sunt aici stăpânul! strigă cucoşul. La comanda mea a răsărit soarele.

Auzind zarva din ogradă şi văzând că nimeni nu-l ascultă, stăpânul a chemat un medic celebru. Acesta i-a spus că-i fără leac, au mai păţit-o şi alţii. Singura soluţie ar fi spitalul de boli nervoase. Au tratamente noi, în faza experimentală. În plus, medicul este cam surd, asistentele poartă căşti...N-o să deranjeze pe nimeni gălăgia.

Şi uite-aşa a rămas stăpânul fără animale. Noroc cu câinele şi cu pisica, altfel ar fi fost singur cuc.

-Ce noroc că am scăpat de ei...E atâta linişte acum, zâmbi pisica.

Calendar

Papesa Leona

                                

Povesteau pisicile venite mai demult în casă că ele au văzut cum arată un haos. Doi musafiri l-au desenat.  Pisicile erau mici atunci şi s-au apropiat să miroase şi ele un pic de haos. Una a vrut chiar să-l guste. Au crezut că musafirii erau Moş Crăciun şi unul dintre spiriduşii săi. De fapt, erau doar un om cu barba şi unul foarte scund. Amândoi puţin cam nebuni. Puţin cam mult, dacă îşi închipuiau că haosul se pricepe din desene. Nici vorbă de Moş Crăciun. El nu-şi pierde vremea cu desenele. Este ocupat până peste cap.

Lăptiţa, căreia i se mai spune şi Leona, s-a vindecat de rănile căpătate din impactul cu o maşină. Merge şi acum puţin ciudat, dar se simte bine în noua familie. A auzit povestea cu haosul şi i-a plăcut. Este foarte mâncăcioasă. Papă mult. Mai ales carne, dar şi pufuleţi, cozonac, prăjituri, lapte, smântână, crănţănele. Pentru că îi place să pape şi i s-a părut că a înţeles cum este cu teoria haosului, s-a autoproclamat papesă. Şi-a comandat un costum cu tichie şi mantie de aceeaşi culoare şi s-a pus pe tronat. Adica s-a aşezat mai presus decât celelalte pisici şi le veghează vigilent. Una, ca să nu mănânce mai mult decât ea. A doua, ca să nu-i fure costumul de papesă. A treia, ca să nu râdă pe la spatele ei.

Orice ar fi făcut ea, nu putea sta mereu cu faţa către toţi si cineva tot râdea. Costumul nu i-l voia nimeni. Ce pisică sănătoasă la minte s-ar dori încorsetată în haine omeneşti?

-Să ne jucăm de-a haosul, propuse Gavrilaş, plictisit de atâta iarnă.

-Da, să ne jucăm, dar cum? întrebă fratele lui, Găşpărel. Erau primii la joacă, dar ultimii când era vorba de prin şoareci.

-Să ne explice Leona, spuse Laleli, privindu-i cu admiraţie costumaţia. Visa să aibă şi ea într-o zi o garderobă întreagă cu rochiţe şi pălării, trene, ciuboţele.

-Hm...hm...începu Leona. Mai întâi, trebuie să vă aşezaţi în cerc. Interiorul cercului era ordinea. Tot ce este în afara lui, este dezordine.

-Adică doar ce cuprindem noi în cercul acesta mic este ordine? Dar curtea, curtea vecinului, satul, lumea? întrebă Mura Mică.

-Nu ştiu, nu mă interesează restul. Desigur, acolo este dezordine.

S-au luat de lăbuţe, s-au rotit în cerc, au râs pe furiş de hainele papesei aşezată în centrul ordinii, s-au şi bătut între ele din diferite motive fără importanţă. Gavrilaş îl acuza pe Găşpărel că trişează şi nu păstrează cercul închis. Acesta, plictisit de monotonia jocului şi de aceeaşi privelişte în centrul cercului, se scărpina, căsca, trăgea cu ochiul la Mura Mica...Aceasta refuzaze să participe la un aşa joc aiurit şi fără noimă şi luase la cercetat rafturile cu cărţi. Le citise în treacăt pe toate. Unele erau plictisitoare, altele depăşite, altele fără pic de culoare. A poposit puţin pe fiecare etajeră. A studiat pietricelele din colecţie, farfuria din lut pe care mătuşa pictase o pisică ciudată, scrumiera cu cap de pisică, diversele obiecte răspândite peste tot pe lângă cărţi. Era o întreagă poveste acolo, ce să participe la un joc stupid?

Papesa o privea încruntat. Una, de teamă să nu-i fure mâncarea. A doua, de teamă să nu râvnească la hainele ei, a treia, ca să nu observe celelalte pisici că, deşi în haos, Mura Mică părea să se simtă bine. Hainele nu i le râvnea. Ce-ar  face cu ele? Leona era grasă şi nici nu avea gusturi. Habar nu avea să asorteze o pălărie cu o trenă. De mâncat, mânca puţin...Da, asta cu haosul era un motiv întemeiat de teamă. Ştia şi Leona, deşi nu voia să recunoască. Teoria ei nu se verificase şi observaseră şi restul pisicilor. Din ce în ce mai multe se plictisiseră de joc şi rupeau cercul. Mura Mică ajunsese pe ultima etajeră. Praf nu era, deci nu se putea distra lăsând urmiţe. Era acolo o foaie albă, dar ea era curată pe lăbuţe. A mirosit busuiocul din vază, tămâia, a dat din greşeală pe jos o carte groasă scrisă de oncle Costică. Speriate de zbang-ul făcut de carte, pisicile au rupt cercul şi s-au ascuns sub pat. Aşa s-a încheiat jocul de-a haosul. Pisicile nu pricepuseră nimic, decât că pierduseră timpul şi că Leonei îi arde prostii. Ea devenea din ce în ce mai grasă, ele slăbeau învârtindu-se în cerc. De atâta învârtit, stârniseră praful din covor şi cele alergice pufneau, strănutau, se scărpinau peste tot.

A încercat cineva să-i pună Murei Mici tichia Leonei, căzută când cartea a făcut zbang, dar a refuzat-o vehement. Era oribilă şi ei nu-i plac tichiile de niciun fel.

E liberă să facă tot ce-şi doreşte: să doarmă lângă sobă, să exploreze haosul din casă şi de peste tot, să cutreiere câmpul, să discute cu oricine indiferent de culoarea hainelor, să dispară de acasă fără teama că în absenţa ei universul ar fi dat peste cap. În centrul atenţiei nu-i plăcea să fie, aşa că...mult mai bine fără tichie, trenă şi titlul pompos de papesă.

Şcoala de dans

Doamna struţ avea un pui. Aveau deja trei ani, vârstă la care, în lumea struţilor, alintul nu-şi mai are rostul, adică milităria era dată jos din pod.

-Cum, mami? Milităria e în pod? E şi-n podul nostru?

-O, nu...În podul nostru este altceva.

-Ce e în podul nostru?! se sperie copilul.

-Ah, nimic care să te sperie. N-avem nici păianjeni, nici monştri, nici fantome. Acestea sunt în podurile oamenilor care nu şi-au făcut curat de prea mult timp. La noi în pod sunt comori şi poveşti.

-Comori? Deci suntem bogate?

-Da, suntem foarte bogate, dar nu aşa cum ar crede alţii...Nu în bani şi bijuterii scumpe. Ai uitat de colecţia de pietre adunate de peste tot? Cea de scoici? Cărţile din bibliotecă? Desenele pe care le faci când ai chef? Cadourile pe care le primeşti şi pe care le faci cu drag? Prietenii cu care te distrezi şi pentru care te-ntristezi cand au probleme? Acestea sunt comorile noastre.

Am fost în pod să-ţi aduc din sipet o poveste nouă. Cea a doamnelor Stru şi Hipo.

A cumpărat familia Stru un pian şi o vioară. Profesorul de muzică locuia chiar peste drum. A început lecţiile în prima zi din aprilie. Era considerată o zi de bun augur.  

-Dar e Ziua Păcalelilor...

-Ziua Păcalelilor poate fi oricând. La fel şi Ziua Adevărului. Depinde de tine pe care vrei s-o celebrezi. Eu o prefer pe cea a Adevărului. Este în fiecare zi şi-mi place foarte mult. Unii o preferă pe cealaltă. Doamna Struţ a ales-o pe cea a Păcălelilor. Degeaba i-a spus profesorul că puiul nu are ureche muzicală şi inutil îl chinuie şi oboseşte...

-Perseverenţa şi munca sunt cheia reuşitei în viaţă, spunea doamna Stru, în timp ce avea capul vârât în nisip. Nu suporta nici ea sunetele ce veneau dinspre vioara odraslei, dar nu voia să se recunoască învinsă în faţa doamnei Hipopotam.

Aceasta era prietena ei cea mai bună. Avea şi ea un pui, dar fetiţă. Făcea balet la cea mai renumită şcoală din oraş. Mama ei era foarte mândră...Era singurul pui de hipopotam înscris. Restul erau pui de lebădă. Pufnea dispreţuitor mama Hipo:

-Lebedele nici nu se compară cu puiul meu. Al meu e sănatos şi zdravăn. Când execută un cabriole, duduie scena, pereţii tresată.

A renunţat la lecţiile de muzică şi şi-a înscris şi ea puiul la balet. Aici era mai bine. Reuşea să facă paşii destul de bine. Fracturase aripile câtorva pui de lebădă, dar tot era mai puţin decât ce reuşise puiul doamnei Hipo.

-Fetiţa mea l-a trimis la spital chiar pe profesorul de dans, spunea ea vecinilor. Are trei copci sub ochi, două coaste fracturate, un picior în ghips şi s-a pensionat.

 Din cauza curentului de aer pe care-l puneau în mişcare cei doi pui, ceilalţi erau răciţi cam tot timpul.

Au încercat părinţii să protesteze. Doamnele Hipo şi Stru au zis că puii lor sunt de vină, că-i hrănesc prost şi-i prea răsfaţă.

- Milităria se dă jos din pod la trei ani, au spus amândouă, privindu-şi cu mândrie puii cum tocmai dădeau jos cu picioarele panourile şi cortina.

-Păi dacă aţi dat jos milităria, de ce nu i-aţi dus la şcoala militară? Acolo au nevoie de forţă. Puii noştiri sunt delicaţi, nu slabi ori corcoliţi.

I-au privit crunt pe sub genele false şi nu le-au iertat niciodată obrăznicia. Cu nasurile pe sus, au părăsit şcoala, trăgându-şi de mâini puii.

-Au renunţat atât de uşor?

-O, nu. N-au renunţat...Au deschis ele o şcoală de dans, doar pentru struţi şi hipopotami. Profesorul nu era atât de fragil ca domnul Lebădoi, scena era confecţionată din lemn foarte rezistent, panourile erau prinse bine, cortina se schimba foarte des.

-Bine, şi ce făceau mai apoi? Unde dădeau spectacolele? Cine-i aplauda?

-Se aplaudau ei între ei şi niciodată nu participau la o competiţie cu puii de lebădă. Când plecau să dea un spectacol în alt oraş, biletele se vindeau doar struţilor, hipopotamilor, elefanţilor, rinocerilor şi mamuţilor. Au găsit chiar şi câţiva dinozauri.

Oricum, lecţiile le-au prins foarte bine. A izbucnit un război pe teme de muzică si dans între hipopotamii din Ţara Hipotalamus şi mamuţii din  Mamuţia. Şi-au făcut fiecare dintre ei aliaţi printre elefanţi, struţi şi rinoceri. Au avut nevoie de multă forţă ca să reziste marşului îndelungat prin deşert. Cum nici unii nici alţii nu au vrut să facă pace, după deşert a urmat nordul îngheţat, unde zăpezile sunt veşnice şi viforul muşcă fără milă.Le-a prins bine hrana bogată în calorii primită în copilărie. Gerul şi viforul nu se înfruntă atât de uşor. Doar struţii au suferit degerături ce i-au împiedicat pe viitor să mai danseze. Au devenit generali în armată şi distribuitori de arme între părţile adverse.

-Ce noroc că nu erau puii de lebădă prinşi în conflict.

-Nu era noroc. Ei aleseseră corect ziua. Au ales-o pe cea a Adevărului, aşa că n-au provocat război şi nici n-a fost nevoie să suporte condiţiile vitrege. Doar că...

-Eram sigură ce este şi un doar.

-Da, ar cam fi...Mamuţilor şi Hipopotamilor nu le ajunge o scenă micuţă. Au nevoie de spaţiu ca să-şi desfăşoare forţele şi au intrat şi în oraşul lebedelor. Le-au jucat în picioare şcoala de dans, şcolile toate, grădiniţele şi parcurile, pădurile şi tot ce mai era în picioare. Nici măcar n-au privit în urmă la dezastrul provocat. Erau mândri că reuşiseră să încheie o pace de lungă durată. Au ţinut cuvântări înflăcărate despre adevăr şi raţiune care au triumfat din nou, s-a băut şampanie, au dansat demonstrativ în faţa spectatorilor gură-cască, şi-au arătat muşchii făcuţi în marşul prin deşert şi s-au fotografiat râzând fericiţi în timp ce se pupau cu iubire.

 Doar lebedele ştiau că nu era aşa. Au trebuit să muncească decenii să-şi reconstruiască oraşul.

-Şi când te gândeşti că totul a pornit de la familiile Stru şi Hipo...

-Da, aşa începe totul. De la un bulgăre mic porneşte avalanşa. Depinde de ziua pe care o alegi ca să rostogoleşti bulgărele...Dacă alegi Ziua Păcălelilor, bulgărele se-ntoarce la tine. Mereu şi fără greş...