Dansau fulgii…

 Dansau fulgii de nea un dans ameţitor de frumos…

Râdeau fulgii cu glasuri de copii fericiţi că a venit Moş Crăciun…

Dansau lebedele în cerc, desenând spirale pe unda lacului…

Râdeau lebedele tăcut. Toţi ştim că aceste păsări minunate nu au glasul prea frumos. Nu tot ce este alb şi frumos poate cânta precum privighetorile.

Dansau pisicile albe un dans nebunatic şi vesel, trezind în copii dorul de joc…

Râdeau pisicile albe, chicoteau,  mustăceau, trezind în gâşte invidia şi bănuiala…

-De ce tot râd pisicile albe? De ce ne privesc pe sub genele lungi? De ce-şi mijesc ochii aceia maliţioşi şi obraznici? se întrebau gâştele, găinile şi alte animale şi păsări răguşite, cotcodăcind, măcănind, zbierând  gâgâind asurzitor.

Atât de tare au strigat, încât zânele au fugit toate de pe faţă pământului şi s-au ascuns în poveşti. Acolo le mai putem găsi. Nici spiriduşi nu mai sunt pe pământ. S-au ascuns în scorburi de copaci, ori la rădăcini, somnoroşi şi morocănoşi. Nu suportau vrăjitoarele, pentru că mereu le distrugeau munca. Le-au lăsat pe ele să lucreze în natură, să-şi vadă cu ochii lor capodopera si să nu mai dea vina mereu pe alţii pentru toate stricăciunile.

-Şi? Au aflat gâştele de ce râdeau copiii şi de ce le priveau aşa pisicile, mami?

-Cred că de-abia acum află. După ce, strânse la sfadă, au început a vocifera atât de tare, încât unda apelor s-a transformat în vortex ce s-a extins ca o ciupercă nucleară până la marginile cele mai de margini ale Universului. Lovindu-se de barierele de timp, unda s-a întors spre gâşte şi restul cetei zgomotoase, cu o putere mult mai mare decât cea pusă în incantaţie.

-Incantaţie? Vrei să spui că strigătele lor erau incantaţii?

-Da, cuvintele lor strigate aveau în ele sămânţa de ura şi invidie. Orice cuvânt în care pui altceva decât frumos devine incantaţie, vrăjitorie. Un copac nu zbiară ca o oaie capie. Copacul tace şi creşte, înfrunzeşte, înfloreşte, dă roade. Roadele oilor capii ce nu-şi văd de treaba lor au fost mărăcinii şi ciulinii crescuţi după retragerea apelor ce s-au întors cu o forţă atât de mare, încât nu s-au mai oprit la marginea lacului, ci au inundat  uscatul. Cu asta s-au şi hrănit, un timp, toate acele dobitoace nebune, care s-au aşezat unele în capul celorlalte, sperând că vor construi un nou Turn Babel. Ca orice turn ce nu are nimic la bază, decât vorbe goale, ori ură poleită în cuvinte frumoase, acesta s-a dărâmat, prinzând sub el mare parte din ceata de dobitoace. Cele cu  mai multe ifose se aşezaseră în vârf şi au fost prinse primele sub dărâmături.

-Şi ce s-a mai întâmplat, mami?

-A fost frumos pentru fulgi şi pisici şi lebede…

                                                  

 Dansau fulgii de nea un dans ameţitor de frumos…

Râdeau fulgii cu glasuri de copii fericiţi că a venit Moş Crăciun…

Dansau lebedele în cerc, desenând spirale pe unda lacului…

Râdeau lebedele tăcut. Toţi ştim că aceste păsări minunate nu au glasul prea frumos. Nu tot ce este alb şi frumos poate cânta precum privighetorile.

Dansau pisicile albe un dans nebunatic şi vesel, trezind în copii dorul de joc…

Râdeau pisicile albe, chicoteau,  mustăceau, trezind în gâşte invidia şi bănuiala…

Tradiţii

-Tu ce tot umbli cu pantalonii ceia lăsaţi şi cu tricoul lălâu? îl apostrofă Clotilde pe Clondirrrr, soţul de-al doilea, după divorţul de-al treilea.
Sunt la modă iile şi iţarii, opincile şi cuşmele. Vrei să rămânem fără prieteni? Toţi s-au încolonat să respecte noile dispoziţii din Regulamentul Garderobei. Cucoşul roşi, sub privirile mânioase ale soţiei. Cât de demodat era…Nici măcar nu auzise de acel regulament. Dădu fuguţa la magazinul de tradiţii, o nouă găselniţă a plictisiţilor de moda americană. Cu coada ochiului, văzu în atelierul din spatele magazinului noile tendinţe de anul viitor.
 “ Dooooamneee!!!!! îşi spuse el, cu ochii bulbucaţi de uimire. Anul viitor se poartă rubăşti, pantaloni căzăceşti, ghete cu șenile şi pălării în formă de samovar! Dooooamne, Sfinte, o să mă pună scumpa Clotilde să mă îmbrac cu aşa năzbâtii?!”
-Fiule, moda e modă, depinde de modul în care modernii,modatii şi demodaţii percep moda că fiind modalitatea prin care modernismul se adaptează la modul de viaţă al demodaţilor din epoca premodernă, îi răspunse Dumnezeu.
-Doamne, nu mi-ai răspuns la atâtea întrebări şi rugăciuni, tocmai acum ţi-ai găsit-o? Şi cu un aşa răspuns, mai mult mă bagi în ceaţă, spuse Clondirrrr, privind cu reproş icoana din care îl binecuvânta Dumnezeu, ori poate că un sfânt. Clotilde era o enciclopedie de sfinţi, sfinţi părinţi, martiri, moaşte şi altele. El abia învăţase câţiva filozofi, numele venerabililor şi onorabililor şefi,tabla înmulţirii, conjugarea verbelor la timpul perfect compus ( era oltean şi Clotilde făcea adevărate crize de furie, când îl auzea spunând: fusei, mancai, defilai, linguşii).
 -Nu sunt Dumnezeu, cască urechile. Cred că nu auzi bine. Sunetul nu vine dinspre icoană, îi răspunse un domn slăbuţ, ce avea pe nas un ditai monoclul. Era foarte scund şi abia i se vedea nasul din spatele troiţei ce înlocuise biroul demodat. Era creator de modă şi pregătea colecţia deceniului viitor, ce va fi aidoma cu cea din secolul trecut, ori poate ca nu va fi deloc?
 -Spune-mi, cu ce te pot ajuta?
-Aaaaaaa, aş vrea să fiu în pas cu moda.
 -Da, se cere…pufni dispreţuitor creatorul de modă. Pantalonii aceia nu se mai poartă de zece ani. Îmbrăcat de sus până jos la modă, Clondirrr se întoarse acasă, tocmai în momentul în care Clotilde îşi făcea ordine prin traista ţesută cu motive populare din zona Moldovei. Înşiruise pe masă o mulţime de obiecte ciudate, pe care cucoşul nu le mai văzuse niciodată prin casa lor: o pipă, o batista cu monograma MD, mirosind de la o poştă a parfum bărbătesc, o brichetă cu monograma FP, un papion, două papioane, trei papioane…
 -Dooooamneeeee! Soţia mea este cleptomană!
-Nu fiule, îi răspunse o voce din camera alăturată.
 Nu era nici de data aceasta Dumnezeu.Era tata socru, îi recunoscu vocea.
-Bine, dar ce este cu atâtea obiecte străine în traista ei?
 -E o mare taină… Mi-am pus şi eu aceeaşi întrebare, în urmă cu muuuulți ani. Tata socru al meu mi-a spus că este o mare taină şi o să aflu când voi mai creşte, când voi fi iniţiat în Taina Tainelor şi că să nu mă grăbesc, că nu dau turcii.
-Şi? Ai aflat? Eu mă cam grăbesc, că dau ruşii.
-N-am aflat, oftă tata socru. Eu am crescut, el a murit, ducad în mormânt Taina Tainelor. La mine, taina era şi mai de nepătruns. Pe lângă diverse obiecte bărbăteşti, soţia mea avea şi o colecţie impresionantă de trofee, în iatac. Capete de cerbi, rechini, cocoşi, răţoi, papagali…Mi-a zis că, după ce voi muri, capul meu va fi pus la loc de cinste, în centru. 
-Mamiiiiiiii! Ce poveste este asta?!
-Eeeeee…e o mare taină. O vei afla când vei mai creşte. Plec să mă plimb şi să privesc la soare, cer, flori şi copii. Umorul meu a devenit prea negru.
 -E în pas cu moda, mami…

Blazoane

  În carele se vorbeşte despre  câţiva  motani blazonati, controlul asupra timpului şi asupra a tot ce mişcă şi respiră şi alte minunăţii din Lumea cea Poleită în culorile potrivite timpurilor cam întunecoase.

 Este bine ştiut faptul că pisicile nu ştiu să înoate. Asta o ştiu şi copiii şi căţeii şi păsările şi libelulele şi toată suflarea şi răsuflarea din Ţara Pisicilor. Ţara nu era doar a pisicilor, dar legile  erau votate în parlamentul pisicilor. Motiv de foarte multe nemulţumiri din partea celorlalte lighioane…Cum să obligi libelulele, fluturii, furnicile să bea  lapte, să vâneze şoricei, să-şi ascută gheruţele după un ritual bine orânduit de milenii?

Au fost multe petiţii şi plângeri din partea locuitorilor toleraţi în Ţara Pisicilor. O furnică s-a plâns că muşuroiul îi este zilnic distrus de găinile scormonitoare. O libelulă s-a plâns de uraganele provocate de sforăitul somnorosului motan Sforaila Întâiul, Marele Sforar .

-Doarme toată ziua şi se preface că lucrează, dar sforăie, creează curenţi de aer şi nu mai avem o clipă de linişte, din cauza lui. Să-l trezească cineva şi să-l pună la treabă, altfel ne vom aduna cu mic cu mare şi ne vom revolta. Atunci să vedeţi uragane şi furtuni…ameninţă libelula.

-Voi sunteţi doar nişte tolerate în ţara noastră, se burzului la ea Marele Judecător Șimaisforăitor decât Marele Sforar.

-Cine spune asta? îl privi mânios, pe sub antene, libelula.

-E înscris în cronici, ştie toată lumea, răspunse judecătorul, foindu-se pe jilţul poleit în aur. Parcă siguranţa începuse să-i dispară…Dacă nu este aşa? Dacă restul locuitorilor au tot atâtea drepturi ca  pisicile? O privea adeseori pe soaţa sa, cum trece mândră pe străzile murdare ale oraşului, fără să se sinchisească de mizeria şi sărăcia din jur. O luase de nevastă pentru blazonul său. El fusese un sărăntoc, nu uita să-i amintească soaţa, de trei ori pe zi, înainte de fiecare masă. Blazonul era chiar tabloul bunicului. Reprezenta o pisică batrană  ce ţinea între labe scheletul unui peşte. În buzunarul de la piept ţinea un ceas şi o lunetă, semn ce avertiza că ei controlează timpul şi ştiu ce mişcă peste tot. Deasupra capului, bunicul avea un soare ce-l privea drăgăstos, ca să vadă şi sărăntocii ceia ce cască gura la mesele lor pline cu bunătăţi, că însuşi soarele este de partea celor avuţi. Mă rog…soarele, în realitate, nu-l privea drăgăstos deloc, dar ce nu face un pictor, în schimbul unei pungi zornăitoare?

-Să ştiţi că nu vom mai suporta mult timp batjocora voastră şi nedreptatea, se oţărî la el libelulul cel încruntat. Aţi ajuns de nesuportat. Chiar şi orbii văd cât de mincinoşi sunteţi. Aţi falsificat toată istoria, ca să fie în favoarea voastră.

 S-au strâns la sfat pisicile…

-Ce facem, proştii au învăţat să citească, îşi pun întrebări şi, culmea, găsesc şi răspunsurile?! spuse printre dinţii ascuţiţi, Sforaila Întâiul, căruia pajii îi turnaseră câteva găleţi cu apă în cap, ca să-l trezească. Sforăia atât de tare, încât uraganul se îndrepta ameninţător chiar spre zona în care locuiau bogaţii, adică ei, minunaţii blazonati blazaţi.

-Ce să facem? Ce să facem? se frământară slugile, foindu-se neliniştite pe scaunele aşezate cu un nivel mai jos decât jilţurile celor mai blazonati. Este bine ştiut că mâncarea prea multă şi traiul prea îmbelşugat creează o pâclă densă pe creier. Această împiedică ideile să vină şi înfundă ochii în orbite. Nu vezi sclipire în acei ochi, s-o cauţi şi cu luneta din buzunarul de la pieptul bunicului.

Au căutat în cronici, să vadă cum au scăpat strămoşii lor din situaţii asemenatoare. Aveau nişte tipare de comportament ale gloatelor, în situaţii dificile. În situaţii dificile pentru ei, nu pentru gloate. Pentru acestea, cam toate situaţiile erau dificile.

-Stăpâne, situaţia de acum nu seamănă cu niciuna din trecut. Sunt prea mulţi deştepţi. Am greşit când le-am dat voie să înveţe să citească…

-E prea târziu să regretăm, spuse Sforaila Întâiul. Şi-apoi…nu am ajuns tot noi la concluzia că avem nevoie de proşti deştepţi, pentru că noi suntem prea leneşi să ne adaptăm la tehnologia modernă? N-am chef să-mi bat capul cu calculatoarele şi cu toate aceste noi invenţii apărute în ultimul timp. Rostul nostru este să ne odihnim cât mai mult şi să ne distrăm, să schimbăm istoria în favoarea noastră, să numărăm banii şi să-i împărţim doar între noi, frăţeşte.

-Ei…nu este chiar frăţeşte, îndrăzni să miaune un motan invidios şi fără blazon.

-Scoateţi-l afară! răcniră ceilalţi. E prea îndrăzneţ. Ăsta ne va trăda, dacă direcţia din care bate vântul se va schimbă. Serviciile secrete au o înregistrare compromiţătoare, în care Invidiosul se tocmeşte cu un cioroi pârlit de bătrâneţe. În schimbul unui blazon măsluit, a dat toate rezervele de hrană ale ţării şi bărcile pe care le ţineam pentru cazurile în care Sforaila nu poate fi trezit şi aduce asupra noastră un taifun.

-Blazon măsluit? idrazni iar Invidiosul. Toate blazoanele sunt măsluite. Parcă n-am şti toţi că nimeni nu este mai de viţă decât nimeni. Înlocuim blazoanele cu însemne spirituale şi limuzinele cu cavourile, după moarte.

Cuvântul “moarte” le-a dat dureri de cap celor strânşi la sfat. Au invocate diverse motive şi au plecat acasă, să mănânce bine şi să doarmă. Sforaila Întâiul a adormit cel mai profund. Nu l-au mai putut trezi nici cu apă rece, în care puseseră cuburi de gheaţă, când taifunul anunţat a venit. L-au lăsat şi s-au înghesuit toţi într-o barcă. Era singura barcă rămasă nevândută. Nu încăpeau prea mulţi. S-au bătut între ei, şi-au lăsat soţiile şi copiii pe mal şi au zbughit-o.  Au rătăcit un timp, tăcuţi şi îngânduraţi. Foamea i-a învăţat să pescuiască şi chiar să înoate. De atunci au învăţat pisicile să înoate…

-Mami, dar ce s-a întâmplat cu ei?

-Nimeni nu ştie…Poate că încă mai rătăcesc, poate că s-au înecat, ori au murit de sete…Un lucru este clar. Soţiile şi copiii au jurat că nu-i mai primesc acasă şi au renunţat la blazoane şi ifose.

Ortacii

Calul grămătic

  Vesel, grumet şi săltăreţ, calul grămătic n-avea nicio treabă. Singura lui treabă era să se bage mereu unde nu-i fierbea oloiul.

-Nu se spune oloi, ci oală, mă apostrofă țâțâitor calul grămătic.

-Vedeţi? Ce v-am spus? Anume am greşit, ca să vă dovedesc că acest cal există.

-Mami, cui şi ce vrei să dovedeşti?

-Ţie, amicilor, cititorilor de poveşti trăznite….

-Nu vei ajunge niciodată un mare scriitor, dacă scrii oloi în loc de oală şi inventezi cuvinte. Nu există cuvântul țâțâitor.

-În primul rând, nu doresc să fiu un mare scriitor. În al doilea rând, cine-mi interzice să inventez cuvinte?

-Io îţi interzic! Io, calul grămătic.

-Tu nici nu exişti. Eşti o plăsmuire a imaginaţiei mele şi deja ai venit să-mi impui reguli?

-Fără reguli nu se poate…

-Dacă ai cunoaşte regulile, n-ai spune IO, ci eu. Io nu există în regulamente şi reguli. Este altceva…

-Ce este? Sunt hotărât să-ţi corectez greşelile de gramatică, dacă-mi explicit ce este IO.

-Nu vreau să corectezi nimic, pentru că mi-ai face poveştile harcea-parcea. Să-ţi explic ce-nseamnă IO? Ar însemna să-ţi dau definiţii şi asta găseşti şi-n cărţi. Învaţă singur ce-nseamnă IO şi- apoi mai vorbim.

-Cum să-nvăţ? De unde să învăţ?

-Învaţă de la toate: de la copii şi animale, de la fluturi şi flori, de la vânt şi furtună. Ele nu vorbesc corect gramatical şi sunt Io, chiar dacă nu ştiu că sunt. Ele nu vorbesc, comunică. În comunicare, limba este alta.

-Foarte rău dacă nu ştiu. Sunt dintre cei ce ştiu dar nu ştiu că ştiu.

-Da. Şi tocmai asta îi face să fie Io, adică speciali. Se poartă firesc, se simt bine în hainele lor şi nu doresc să le îmbrace pe ale altora. Imaginează-ţi o bufniţă îmbrăcată în haine de cal grămătic. Ar râde toată pădurea de ea. Sau tu, calul gramatic, îmbrăcat în pene de bufniţă. S-ar cruci toată suflarea pădurii şi-ar fugi din calea ta. Ei nu stiu ca stiu, dar stapanul padurii stie ca ei stiu. Asta e suficient.

-Şi ce propui?

-Propun să rămâi ceea ce eşti: un cal. Calul este făcut să ajute oamenii, nu să-i corecteze. Punem pariu că o s-o păţeşti dacă mergi la casa stăpânului şi-i corectezi greşelile gramaticale?

-Punem…O să merg chiar în ziua aceasta. Îl cunosc pe stăpânul pădurii şi al ogorului. Cu siguranţă o să mă pună dascăl la copiii lui.

Şi-a plecat calul…Nu i-a fost dusul ca întorsul. Purta pe spate şaua şi stăpânul. Hăţurile îl împiedicau să conjuge verbele. Avea  figura plouată şi ruşinată. Se oglindise-n ochii stăpânului şi observase diferenţa. Stăpânul avea două picioare, nu patru şi-şi muncea ogorul, îşi creştea puii. Nu tropăia ca un bezmetic prin pădure, corectând greşelile gramaticale ale florilor ce erau Io, dar nu ştiau că sunt.

Vrăbii…

 Vrăbioiul Fărâmă Firimiță îşi lăsă jos mustaţa şi, leşinat de foame, începu să mănânce resturile de mâncare căzute din ciocurile puilor.

-Vrăbiile n-au mustaţă! se hlizi vântul cititor de gânduri.

-Ştii că nu-mi place să fiu spionată, am spus eu. Nimic nu mă enervează mai tare decât să nu mă simt liberă. Măcar în casa mea, la calculatorul meu, în gândurile mele.

-Ei…E o meteahnă veche. Nu mă pot debarasa cu una cu două.

-Eu zic să te debarasezi cu una, că dacă ajungem la două este prea mult. De ce să-mi citeşti gândurile? Nu putem comunica normal, cu acordul meu?

-Bine, comunicăm normal şi nu-ţi mai intru-n gânduri. Vrăbiile n-au mustaţă.

-Asta avea. Era primul vrăbioi din istoria omenirii ce-şi pusese mustaţă falsă, ca să-i facă pe plac doamnei vrabie Gură Mare.

-Eşti ridicol aşa! îi strigă mânioasă, într-o dimineaţă înnorată. Abia te mişti, puii mor de foame, de lent ce eşti. Nu semeni cu ceilalţi soţi. Tândăleşti, pleci de-acasă şi uiţi să te mai întorci. Parcă eşti vrabie, nu vrăbioi. Măcar lasă-ţi şi tu mustaţă, ca motanii. Ei au şi voci mai groase...spuse, clipind duios spre motanul ce îi privea cu atenţie.

-Nu vrei să te măriţi cu el? îi spuse soţul. Te aşteaptă nerăbdător în nucul de sub cuib.

-Să vedem, mă mai gândesc. Dacă-ţi laşi mustaţă, nu te părăsesc.

 Aşa a ajuns Fărâmă Firimiță de râsul vrăbiilor. Într-o zi poartă mustaţă din paie, în altele din fâşii de hârtie, fire de iarbă, pungi din plastic rupte. Când a venit acasă prima dată cu mustaţă, soaţa i-a leşinat în braţe. Nu l-a mai recunoscut şi s-a speriat. A crezut că-i gardianul de la colţ, ce-i pândea de ceva timp. De când rândunicile se plânseseră că le-a fost furat cuibul.

Au râs vrăbioii, dar ele n-au ras. I-au somat să-l imite, altfel pleacă toate de acasă.

A devenit o modă mustaţa. Au învăţat arta camuflajului, făcându-şi cu ciocurile îndemânatice pelerine de ploaie, umbrele din cutii de chibrituri şi folie de plastic, tichii, pălării, rochii de seară. Au învăţat să-şi facă şi corturi, papuci, cluburi de distracţie.

 -De unde ai scos toată povestea asta? se miră vântul. Eu am colindat peste mări şi ţări şi n-am văzut niciodată o vrabie cu mustaţă.

-Eu am văzut de dimineaţă una. Când mă priveai cum râd la fereastră. E abia începutul. Vei vedea o epidemie de mustăţi. Am auzit că la motani lucrurile se petrec invers. Soţiile i-au rugat să-şi radă mustăţile, să-şi epileze sprâncenele şi chiar blana. Sunt prea păroşi aşa… La curtea regelui Nimic în Cap motanii sunt  epilati. Nu mai găseşti un fir de păr, să tragi cu tunul.

-De ce să tragi cu tunul? nu tăcu vântul. Ar fi trebuit să fie hăt, departe, la hotarele dinspre miazănoapte, dar povestea îl prinsese.

-Se spune că aşa a rămas primul motan fără păr. Era tunar şi a avut un accident. I-a luat foc  blana. Focul l-a epilat complet, dar doamnele pisici au făcut coadă la uşa lui. Pisicilor le plac schimbările, altfel se plictisesc. Dacă-i monotonie, provoacă ele schimbări. Schimbă reguli, şefi de state, direcţia vântului.

-Direcţia vântului nu au cum…Sunt vânt şi nimic nu mă opreşte să fac ce vreau.

-Serios? N-ar fi trebuit să fii la hotarele dinspre miazănoapte? Am auzit zvon de război si tu stai la taclale.

-Tu eşti vinovată. Te-ai apucat să-mi spui poveşti.

-Nu te-am obligat să mă asculţi. De fapt, m-am răzbunat pentru că nu vrei să renunţi la meteahna cu intratul prin gândurile mele. Acum, suntem chit. Tu ai întârziat, eu m-am distrat spunându-ţi gogoşi despre vrăbii cu mustăţi. Ar trebui să-ţi laşi mustaţă, parcă eşti copil ce cască gura la poveşti.

Povestea spune că de atunci şi-au schimbat vânturile direcţia. De la meteahna unora de a intră prin gândurile, casele, telefoanele şi corespondenţa altora. Vântul Gură Cască a provocat un adevărat haos. Nimeni n-a mai ajuns la timp la locul sau. Nici chiar oamenii. Se nasc prea târziu, ori prea devreme, devin copiii copiilor, părinţii bunicilor. De atunci ne conduc trădătorii, hoţii, mincinoşii.

Morala: vezi-ţi doar de treaba ta, altfel va veni un moment în care o să dai vina pe altcineva, pentru un uragan provocat tot de tine, dintr-o mică furtună.

Sticleţii duceselor duse de-acasă

-Cum erau duse de-acasă, mami?

-O, erau nişte pisoi tare neastâmpăraţi. Erau duse de-acasă chiar înainte de a fi duse cu adevărat de-acasă. Făceau atât de multe pagube, încât  mama Miau Furat Coroana şi tatăl Miau Furat Sceptrul nu le-au mai putut suporta. Au plătit-o pe dădaca Miau Furat Cozonacii să le ducă la un picnic în pădure şi să le uite acolo.

-Ce pagube făceau?

-O mulţime. Când a fost aniversarea bunicului Miau Furat Camtot, au încurcat pantofii invitaţilor în aşa hal, încât a izbucnit o ceartă straşnică. Plictisite de discuţiile cu damf de snob, s-au ascuns sub masă şi au schimbat pantofii. Ducele Nu Sunt Hoţ Pentru că nu Puteţi Dovedi a plecat cu un pantof cu scârţ şi un şoşon. Baronul Mint de Îngheaţă Apele, cu o cizmă şi-un pantof cu tocul scâlciat. Îmbrăcată în rochie roz, ducesa Nu Miau Furat Nimic a plecat, şontâc-şontâc, cu un pantof verde cu toc şi unul gri închis, fără toc. Baroana Hoţ de Hoţ din Neam în Neam a acuzat-o de hoţie, dar n-a mai dorit să facă schimb. Era sătulă să poarte tot negru şi gri. Aşa era moda la casa regală de Hoţ de Hoţ din Neam în Neam. Regina, după ce-i sucombase ţiitorul, a dat un decret ca nimeni să nu mai poarte haine colorate. Adevărul îl ştiau toţi supuşii, dar se prefăceau că o cred, când îşi rotea ochii de găină cu gene false, suspinând de mila celor porniţi în pribegie, în ţările cuprinse de arşiţa războiului.

-Mami, am două întrebări: ce înseamnă ţiitor şi de ce izbucnise războiul?

-Ţiitorul este acel domn care pare a fi umbra soţului. Se ţine peste tot pe urma celor doi şi le ţine trena, pălăria, pipa, umbrela, locul cald în pat, când pleacă  soţul. Cu timpul, devine de-al casei.

Războiul izbucnise de la doi netrebnici de supuşi ce se plictiseseră de atâta pace, pornind singuri un război. Unul avea un pistol cu apă, celălalt o furculiţă. Au trecut graniţa şi au dezarmat gărzile. Cu furculiţa în coaste şi apă în pantofi, regele a abdicat, şi-a luat trupele şi s-a mutat în ţara vecină, unde furculiţele încă nu fuseseră inventate.

-Păi, şi regele din ţara vecină....?

-S-a mutat şi el în ţara vecină şi toooot aşa, până când ultimul rege de pe hartă n-a mai avut unde să se mute. A făcut rocada mică, a şterpelit o insulă şi a mai trăit doar atâta cât să-şi vadă visul cu ochii.

-Care vis?

-O, avea un vis ce-l bântuia încă din copilărie: să trăiască pe o insulă, departe de zarva oraşelor. Deci, a mai trăit câteva secunde. Dar nu mai pune atât de multe întrebări, că ne-am îndepărtat de la subiect.

 Văzând cât de caraghioasă este cu un pantof verde şi unul gri închis, la rochia roz, ducesa Nu Miau Furat Nimic a plâns, până n-a mai avut lacrimi. S-a consolat când a ajuns acasă, scoțând din debara  ţiitorul de pantofi. L-a pus să defileze încălţat cu toţi pantofii pe care-i avea, râzând fericită, când a ajuns cu numărătoarea la perechea numărul 5473. Ţiitorul a obosit atât de tare, că a slăbit cincizeci de kilograme. Ducesa a crezut că e feştilă şi l-a donat unei mănăstiri.

Nimeni nu şi-a mai putut împerechea pantofii şi nu toţi aveau acasă o colecţie ca a ducesei. Unii au umblat ani de zile încălţaţi anapoda. Familiile regale au şi foarte mulţi scăpătaţi, săraci ce trăiesc din mila rudelor mai bogate. N-au mai fost primiţi la nicio sindrofie, nuntă, înmormântare, pe motiv că fac de râs blazonul. Rudele sărace s-au răzbunat, separandu-se de neam. Au ales un alt blazon, un pantof, şi-au schimbat numele şi limba şi au organizat  revolte, revoluţii, răzmeriţe. Aşa au devenit unele ţări republici.

Tot bântuind prin pădurea unde fuseseră abandonate, ducesele s-au împrietenit cu sticleţii şi alte păsărele. Le-au învăţat limba şi au revenit în sânul familiei cu o colecţie întreagă de păsărele. Cuprinşi de remuşcări, mama, tata şi dădaca le-au primit cu braţele deschise. Acum, fiecare dintre ei poartă pe cap cel puţin un sticlete. Cei mai bogaţi au o colecţie întreagă. Doamnele de la curte au lansat o nouă modă: pălării în formă de  colivii, în care oftează de plictiseală sticleţii.