-sau
despre cum nu şi-a făcut Cela curat în pod-
Cela Cercela privea
pe ferestră, gândindu-se că
trebuie să gătească ceva.Era puţin absentă, nu avea chef de bucătărie.Mai
degrabă ar fi vrut să deretice în pod.
Comis-voiajorul
Lampadie pătrunse în grădina întunecoasă, prin locul ce ţinea loc de
poartă. Avea o valijoară verde, plină de
tot felul de mărunţişuri...
Ciocăni discret în
uşă, apucând inelul din nasul taurului din metal argintiu lipit pe uşa din
faţă.
- Doamna nu primeşte vizite astăzi. Doreşte să facă ordine
în pod, îi spuse taurul cu o voce subţirică, privindu-l perves în ochi şi
zâmbind ticălos, văzând cum comis voiajorul o rupe la fugă.
Fără să aibă habar de ce în ultimul timp n-o mai vizita
nimeni,Cela urcă în pod, pe scăriţa în spirală, cu trepte din lemn de trudardin,
un copac ce creşte doar în pădurile amazoniene. Strămoşul care îi lăsase moştenire
casa, taurul de pe uşă şi colecţia de scoici, timbre şi pietre colorate adusese
cu el şi lemnul din scară. De fapt, era chiar scara pe care strămoşul îşi
rupsese gâtul şi amintirea această îi provoca frisoane. Nu-i plăcea să facă
ordine în pod, dar păianjenii se obrăzniciseră peste măsură. După zgmot, îşi dădu seama că iar încălţaseră ghetele vechi ale matușii Dora, distrându-se
ca la bal.
În timp ce ea îşi făcea curaj să intre în podul necurăţat de
zece ani, să-l urmărim puţin pe
comis-voiajorul Lampadie....
Cu o batistă murdară, Lampadie îşi şterse broboanele de
sudoare de pe frunte. Era a doua întâmplare ciudată din ziua aceea. Prima
fusese chiar la micul dejun, când, scoţând una din sticluţele din valijoară, pe
care scria “sirop de tuse”, sticla pufni dispreţuitor, scoţând o bulă de sirop
gros:
-Parcă n-am şti că este apă de ploaie. Adică sunt apă de
ploaie, că despre mine, siropul de tuse, este vorba. Sau poate că sunt vorbă?
Nu contează…Sunt ori vorbă ori sirop. N-o să mă fac acum şi academician, să
desluşesc tainele cuvintelor şi propria-mi taină. Sunt ceea ce sunt.
Scapă sticluţa din
mână, convins că i se trăgea de la peştele vechi mâncat aseară la bodega din
colţ. Prietenul său, Lupidie, tot comis-voiajor, îl ademenise acolo nu din prietenie,
ci ca să vadă ce mai vinde şi la ce preţ, ca să-i fure clienţii. Desdemona,
noua iubită a lui Lupidie, vorbea tare şi repede, aşa cum o învăţase, ca să-i
abată atenţia lui Lampadie de la motivul real al întâlnirii. Se pare că-i şi
înlocuiseră câteva dintre produse. Altfel nu-şi explica de ce, pe sticla în
care ar fi trebuit să scrie “sirop pentru digestie” scria cu litere chirilice
“sirop de tuse”. Şi de ce chirilice? Doooomne, este clar că e o conspiraţie!
Prietenul Lupidie intrase într-o conspiraţie mondială, menită să distrugă
breasla autohtonă a comis- voiajorilor patrioţi.
Scoase repejor din valiză o sticluţă pe care scria
“somnifer”, convins că doar un somn straşnic îl va vindeca de halucinaţii. Şi
căzu într-un somn lung, în care visă că taurul de pe uşa Celei îl fugărea prin
întunecoasa grădină, încercând să-i vândă o loţiune pentru creşterea părului în
bucle.
Cât timp doarme Lampadie, să o urmărim pe Cela cum deretică
prin pod…
Împinse uşa şi păşi
în întunericul podului. Becul nu mai fusese aprins de mult timp, dar, spre
surprinderea ei, acesta încă mai lumina. Păianjenii se ascunseră în cotloanele
neluminate, lăsând din picioare ghetele mătuşii şi privind temători spre mătura
din mâna Celei. Începu curăţenia temeinic, pândind ca nu cumva vreun pârlit de
păianjen mai veninos s-o înţepe. Aceştia veninoşi nu mai erau de mult timp.
Doar puţină otravă, cât să ameţeşti o muscă. Dar ştiau că Cela nu ştie asta şi
se teme. Luă cu mătura întâi pânzele, strânse pantofii Dorei şi alţi conduri
nepurtati de secole, cu forme caraghioase şi culori care ar fi stârnit bucuria
artiştilor mai excentrici şi pe cea a exhibiţioniştilor ce-şi doresc mereu să
atragă atenţia.
Se gândi să-i dea de pomană. La fel ca şi strămoşii ei,
posesorii de odinioară ai pantofilor, nu era dărnicia întruchipată. N-ar fi dat
niciodată pomană ceva nou, ori o mâncare, decât dacă ea era prea sătulă şi
mâncarea începuse să miroase.
După câteva clipe de gândire intense, cu păianjenii
holbandu-se la ea, hotărî să nu-i arunce si să nu-i dea de pomană. Nu se ştie
niciodată când se organizează un bal mascat, ori o licitaţie cu obiecte vechi
menite să ajute copiii nevoiaşi să-şi facă un rost în lume. Dacă te prezinţi la
o asemenea licitaţie ducând nişte obiecte chiar şi fără valoare, mereu se găsesc
doritori de antichităţi şi prostioare de pus în vitrină.
“Acele obiecte le dau şi celor fără blazon o aură de nobili”
gândi Cela, zâmbind sarcastic şi chiar puţin cu milă, gândindu-se la cei fără
sânge albastru.
“În plus, îmi voi păstra şi eu renumele de filantroapă”
gândi ea rapid.
La socoteli şi memorie nimeni din neam n-o întrecea. Avea
mintea exersată, iubea banii şi obiectele de preţ şi “fără o minte ascuţită nu
le ai niciodată”, zâmbi ea din nou mulţumită de mintea ei brici.
“Neamul nostru a cam scăpătat. Vin din urmă cei cu blazoane
false şi noi rămânem în umbră”, se întristă, vărsând o lacrimă de
autocompătimire, imaginându-se îmbrăcată de la talcioc, cu pantofi la mâna a
doua.
De atâta gândit, o cuprinse oboseala. Hotărî să lase pentru
altă dată curăţenia din pod. Îi privi drăgăstos pe păianjeni şi, cuprinsă de o
milă nesfasită ce-o făcu să cadă într-o stare de extaz mistic datorată
bunătăţii şi milei sale infinite, îi lasă în pace să-şi stăpânească podul.
“ Undeva trebuie să locuiască şi ei, săracii” mai gând, în
timp ce trăgea uşa după ea.
Răsuflând uşuraţi, păianjenii hotărâră să încalţe doar
pantofii de balerină din lada copiilor ce nu mai erau de mult prin casă aceea.
“ Trebuie să fim atenţi, că nu se ştie când se-nfurie dacă
mai facem zgomot şi ne da afară” gândiră la unison şi telepatic păianjenii.
Acum, să vedem ce mai
face Lampadie…
Trezit brusc din
visul cu taurul ce încerca să-i vândă loţiunea pentru păr buclat, Lampadie se
şterse din nou cu batista murdară.
“ E clar, sunt bolnav” îşi spuse temător. Vindea la toată
lumea leacuri, dar el era un fricos notoriu. Îşi verifica limba de câte cinci
ori pe zi, îşi măsura temperatura şi se ferea de toţi oamenii care păreau
bolnavi.
“Trebuie să-mi iau un concediu de odihnă. Până la urmă,
pentru ce strâng banii?Copii nu am, soţie să-mi toace banii nu, deştept sunt şi
cărţi nu-mi mai trebuie, haine… îmi ajung două izmene, două perechi de
pantaloni şi câte două din toate celelalte”, încheie el enumerarea obiectelor
vestimentare, obosit să le gândească pe
toate. Izmenele aveau toate petice. Mama îl învăţase să fie chivernisit şi ştia
să coase, să ţeasă o găurică perfect, încât nimeni să nu observe, ştia să întoarcă gulerul unei cămăşi, să-şi
lustruiască şi lipească încălţămintea…
“Sunt o comoară la casă mea!”, nu se putu abţine să nu se
laude singur, lucru care îi mai ridică moralul.
Hotărât să nu se mai lase invitat nici gratuit de prieteni
la masă, scoase cu greu o sumă din ascunzătoarea secretă din perete şi-şi
cumpără mâncare.
“ Parcă e mult mai bine”, suspină fericit.
Cela Cercela privi pe fereastră, gândindu-se că ar trebui să
facă ordine în pod, dar pentru că nu avea chef să dea ochii din nou cu
păianjenii, se apucă să gătească ceva. Taurul de pe uşa din faţă privea cu ochi
perversi poştaşul ce se apropia pe vârful picioarelor de casă. Acesta se
obişnuise cu sperietura şi sună la uşă, prefăcându-se că nu aude ce-i zice
pehlivanul.
-Aveţi o telegramă! îi strigă el Celei.
Bucuroasă că îi bate cineva la uşă, Cela îl invită la masa
de prânz. Aflase că-i murise mătuşa cea bogată din Austria şi evenimentul se
cerea sărbătorit.
Aşa nu s-au întâlnit niciodată Lampadie şi Cela…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu