Ai carte, ai parte
În pădurea de mesteceni, Valdemar avu parte de
o nouă întâmplare. Într-o casă ciudat concepută, probabil de un architect
nebun, era o hărmălaie de nedescris. Două voci de femei răsunau din casă,
cutremurând ferestrele, scara încropită din câteva lemne noduroase prinse
nesigur între ele şi acoperişul în formă de pagodă peste care trecuseră un
taifun, un uragan şi două războaie atomice.
Liliecii şi
păianjenii o tuliseră în grabă într-un colţ mai sigur din pădure.
-Am carte! răcnea
Îngâmfarea.
-Am parte! urlă
Prostia.
Speriat de furia
din vocile lor, Valdemar vru să-şi ia tălpăşiţa după lilieci şi păianjeni, dar
o voce ascuţită îl pironi în locul în care era.
-Băiete, vino
sus! Avem nevoie de cineva care să o aleagă pe cea mai deşteaptă şi frumoasă
dintre noi.
Văzându-i chipul,
Valdemar simţi că-l lasă picioarele.Dacă şi sora era la fel, era ca şi cum ar
fi fost pus să aleagă între două otrăvuri diferite, dar la fel de eficiente în
a-ţi grăbi sfârşitul.
Cu picioarele
tremurând, ca ale unui comandant dus la ghilotină, Valdemar urcă treptele
scării dement construite, de acelaşi dement ce construise casa, arhitectul cel
nebun.
După câte a aflat
mai târziu, trăgând de limbă un corb ce locuia în pădure de secole, arhitectul
era chiar tatăl Prostiei şi Îngâmfării. Murise de mult timp, de supărare și
indigestie. Cu toată strădania de a-şi educa fetele după reţete şi reguli
străvechi, literă de lege în familia lor, acestea erau ceea ce erau, nimic mai
mult. Odată intrat în casă, Valdemar îşi zise că de acolo ori nu mai iese viu,
ori iese înţelept.
Îngâmfarea avea
părul ca din cânepă, nepieptenat parcă de la ultimul război galactic. Îmbrăcată
de sus până jos în zdrenţe verzi, ca un linţoliu ţesut din mătasea broaştei,
mirosea ca o baltă sulfuroasă.
Cartea cu care se
fălea atât de mult c-o are era una singură, ferfeniţată de-atâta citit.
Literele erau cam şterse, dar Valdemar reuşi să descifreze titlul: “Kein
Mampf”, sau ceva asemănător, nu era sigur…
Prostia, cea care
bătea din picior că n-are cartea aceea doar pentru că sora ei este egoistă, era
îmbrăcată în ceva ce părea a fi un drapel. De fapt, Valdemar recunoscu
drapelele mai multor ţări în rochia Prostiei. Tare mai era înzorzonată sora
Îngâmfării…Avea, puse unele peste altele şi de-a valma, inele scumpe cu pietre
foarte scumpe, brăţări grele ce-i lungiseră mâinile, făcând-o să semene cu o
maimuţă, coroane şi diademe, perle, colane ce-o gâtuiau, făcând-o să transpire
şi să roşească după fiecare cuvânt.
-Priveşte-ne şi
spune-i Îngâmfării care dintre noi este mai deşteaptă, aproape îl somă Prostia.
Ea are carte, dar e sărăntoacă. Eu n-am cartea ei, dar uite ce bine-mi merge.
Valdemar cântări repede situaţia. Amândouă
păreau la fel de rele. Dacă ar fi ţinut cu una, l-ar fi sfâşiat cealaltă.
“Între nebuni
trebuie să te porţi că nebuni dacă vrei să scapi, dar să rămâi tu însuţi” îi
veni o idee, nu se ştie de unde.
-Frumoase doamne,
inteligente făpturi nobile! declamă Valdemar, aşa cum învăţase la şcoală că se
recită o poezie solemnă. N-o să înţeleg niciodată de ce două doamne atât de
minunate se ceartă. Sunteţi ca doi sori aflaţi în două universuri diferite, mai
zise, desenând cu gesturi ample universurile spiralate, în aerul încărcat de
praf.
„Doamnele” îi
urmăreau fascinate discursul. Parcă le amintea puţin de discursurile măreţe ale
tatălui lor, răposatul, în amfiteatrul din inima pădurii, unde jivinele de tot
felul îl aclamau şi-l aplaudau.
-Cred că aveţi o
singură soluţie să va împăcaţi: schimbaţi între voi minunatele haine, cu
bijuterii cu tot şi carte.
-E înţelept
copilul, chicotiră surorile, făcându-şi cu ochiul şi zâmbindu-şi pentru prima
dată de când sucombase tatăl, de la supărarea provocată de eșecul educării
fetelor și indigestie. Înghiţise o carte rară, pe care dăduse toată averea
familiei. Aflase că în ea sunt ascunse toate tainele Universului şi nu putea
rata ocazia. De fapt, pehlivanul care i-o vânduse adunase la un loc toate
textele despre cosmos, univers, stele, comete, găuri negre, meteoriţi, zodii,
religii, ezoterism, din alte cărţi şi i-o vânduse ca unicat, cu o copertă ce părea
veche. Dar avea trase la xerox sute de „unicate” pentru sute de fraieri care se
doreau singurii deţinători ai adevărului. Şi uite aşa au apărut milioane de
deţinători ai adevărului unui pehlivan priceput să scoată bani şi din piatră
seacă.
Când a aflat că
dăduse toată averea familiei pe apă chioară, tatăl făcuse indigestie şi murise.
Niciun ceai nu şi-a făcut efectul, nici laxativele, nici medicamentele.
În timp ce
surorile cele nătânge făceau schimb de haine, Valdemar profită de neatenţia lor
şi-o zbughi pe uşă.
Nu se opri decât
atunci când casa nu se mai zărea. Liniştea din jur dovedea că discursul îşi
făcuse efectul. Cel puţin o perioadă era pace în pădure.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu