Melania
îşi făcuse un nou prieten în pădure: iepuraşul De Ce. De fapt, Puf Pufnilă Pufilă Pufpufos era numele său, dar pentru
că era greu de pronunţat şi figura îi era veşnic uimită de milioanele de
întrebări ce-i veneau în minte, Melania îi pusese numele De Ce.
-De ce se mişcă norii? întrebă Melania,
privind visătoare cerul.
-De
ce? repetă ca un ecou iepuraşul.
-Eu
am pus prima întrebarea, râse Melania ca un clopoţel vesel ce anunţă recreaţia,
vacanţa, sau Crăciunul.
-Cred
că norii sunt literele cerului, spuse timid De Ce. Vântul le aranjează în
propoziţii.
-Posibil,
dar cui îi scrie vântul?
-Nouă,
copacilor, florilor, animalelor. Ne povesteşte ce se mai întâmplă prin lume,
cum o să fie iarna şi dacă o să plouă în curând.
Melania
privi cerul cu un zâmbet misterios şi-n minte-i răsări o poveste, aşa cum din
seminţe răsar florile.
-Se
spune că, demult, demult, demuuuuult, când bunica bunicii bunicii era copil,
peste satul ei a început să ningă ninsoare lină. Deşi era încă toamnă, copiii,
fericiţi ca toţi copiii când ninge,
şi-au pus căciuliţele, mânuşile şi fularele şi-au ieşit la săniuş. Nici n-au
observant că doar în satul lor ningea, în timp ce dincolo de deal, în pădure şi
dincolo de pădure era toamnă.
S-au
jucat toată ziua, fără să le fie foame şi fără să obosească.
În
ziua următoare, ninsoarea nu mai era la fel de lină şi ajunsese până în dreptul
ferestrelor pe care gerul ţesea flori măiestre de gheaţă. Asta nu i-a oprit din
joacă. Şi-au făcut tuneluri, oameni de zăpadă şi chiar căsuţe din
bulgări.Problemele au apărut spre seară, când şi-au dat seama că zăpada este
prea înaltă ca să se mai întoarcă acasă.
-Ce facem acum? întrebară picii.
-Ce se fac acum? întrebă De Ce, înfricoşat şi
el de frica picilor.
-Ce se fac acum? întrebă şi Melania, neştiind
cum să continue povestea.
Ca
întotdeauna când nu avea inspiraţie, Melania a scos culorile şi a făcut un
desen.
….Şi povestea continuă aşa:
Cele trei zâne din casa
anotimpurilor
Cum nu puteau să se întoarcă acasă prin zăpada
mai înaltă decât ei, copiii au pornit către pădure. Cu cât se îndepărtau de
sat, cu atât zăpada devenea mai mică. Au mers până când întunericul i-a
împresurat. În luminişul pădurii în care toamna încă stăpânea copacii cu frunze
aurii şi arămii, au văzut o căsuţă.
-Şi
dacă în căsuţă locuieşte Muma Pădurii? se speriară din nou picii.
-Şi
dacă în căsuţă locuia Muma Pădurii? începu să tremure De Ce, atât de tare,
încât începu să bătătorească pământul cu labele sale lungi şi caraghioase, ca
ale unui copil ce poartă pantofi cu cinci numere mai mari decât piciorul său.
-Nu,
în pădure locuiau cele patru zâne ale anotimpurilor. De fapt, mai erau doar
Primăvara, Vara şi Toamna. Iarna se certase cu ele şi părăsise în trombă casa,
razbunandu-se pe primul sat ce-i ieşise în cale, adică satul copiilor.
-Oricine
ar locui aici, trebuie să intrăm, îşi făcură curaj copiii mai mari, cam de
vârsta Melaniei.
Au bătut la uşă şi, când li s-a permis, au
intrat sfioşi. Era multă lumina în casă. Şi cald. Zânele erau frumoase ca
Melania şi ca toate fetiţele cuminţi şi curate. Nu păreau cu mult mai mari
decât copiii cei mari ce le păşiseră pragul. I-au ospătat şi le-au ascultat povestea despre
satul de sub zăpezi.
-Ce ne
facem? Cum îi ajutăm? s-au sfătuit zânele, după ce copiii au adormit.
-Într-un
fel, este şi vina noastră, spuse primăvara, căreia celelalte-i spuneau Daria,
pentru că dăruia multă frumuseţe naturii, în primul anotimp.
-Nu
este vina noastră că este o supărăcioasă iarna, spuse Daria. S-a certat cu noi
din nimic. Dorea neaparat să fie ales un anotimp câştigător. Se crede cea mai
frumoasă, dar nu este aşa. Toate anotimpurile, toţi copacii şi toate florile
sunt la fel de frumoase. Cum ar fi să nu existe decât flori de gheaţă? Cum ar
fi să fie doar iarnă? Abia a plecat şi şi-a vărsat mânia pe primul sat ce i-a
ieşit în cale. Oamenii nici n-au apucat să-şi culeagă roadele de toamnă, că a
venit iarna.
-Trebuie
să găsim o soluţie s-o oprim.
-Mi-am
amintit ceva, spuse Vara. Tatăl nostru, Anul, ne-a zis când ne-a trimis pe
pământ să ajutăm oamenii şi să le dăruim din bogăţiile noastre, că atunci când
una dintre noi uită două cuvinte
preţioase, pe pământ totul va merge prost şi anotimpurile se vor
amesteca.
-Care
sunt cele două cuvinte? întrebară Primăvara şi Toamna într-un glas.
-Cele
două cuvinte magice sunt: Încrederea şi Modestia.
-Trebuie
sa mergem la tatal nostru, sa-i cerem ajutorul, spuse Primavara
-Cum continuă povestea, întrebă nerăbdător De
Ce?
Tropăia
de curiozitate, văzând că Melania se oprise gânditoare, cu mâinile pe culori.
-O să
vedem ce ne mai spun culorile magice, zâmbi Melania, amuzată de nerăbdarea
iepuraşului.
De Ce era atât de tare prins de poveste, încât
dacă Melaniei i-ar fi venit ideea să-i spună tare la ureche: “ Bau!”, acesta ar
fi rupt-o la fugă cu viteza unui iepure campion la viteză şi sărituri peste
garduri.
-Desenează
mai repede! Simt că nu mai pot sta locului de nerăbdare!
-Bine,
desenez, dar trebuie să mă ajuţi şi tu puţin.
-Dar
eu nu ştiu să desenez, se întristă iepuraşul atât de tare, încât urechile i
s-au lăsat în jos, aproape atingând picioarele. Semăna cu un măgar plouat,
pierdut în pădure.
-Nu
cu desenul. Gândeşte-te la locul unde zânele anotimpurilor trebuiau să meargă
să-şi caute tatăl.
-De
unde să ştiu eu? spuse De Ce, făcând un gest de uimire cu lăbuţele.
-Oooo,
râse Melania cu gura rotunjită. Voi, iepurii, ştiţi o mulţime de poveşti cu
talc şi legende auzite la bunicii voştri.
-Da,
s-ar putea să ştiu ceva…zise De Ce. Am auzit o poveste spusă de bătrânul dascăl,
domnul Bufniţă, mare profesor de matematică şi gramatică şi alte ştiinţe
predate în pădurea noastră. Zicea că în pădurea de dincolo de pădurea de
argint, acolo unde numai privighetorile, zânele şi copiii pot ajunge, este un
copac fermecat. Este plin de fructe. Dar nu cum face mărul, un singur fel de
fructe. Ori părul, prunul, corcoduşul. Acel copac are toate fructele pământului
laolaltă. Cred ca acolo locuieste tatal zanelor.
Melania
desenă copacul fermecat şi-şi continuă povestea:
În vizită la bătrânul An, tatăl zânelor
În ziua
următoare, zânele şi copiii au plecat la drum. Primăvara ştia o mulţime de
scurtături şi poteci neumblate de picior de om şi, pe la ora prânzului, au
ajuns în pădurea de aur, acolo unde locuia bătrânul An, lângă copacul cu fructe
magice. Văzându-i pe copilaşii trişti, a izbucnit în hohote de râs. Aflase deja
povestea. Avea semnele lui.
-Ce semne şi de ce râdea bătrânul? întrebă iar
De Ce.
-Când anotimpurile se amestecau pe pământ,
fructele din copacul fermecat păleau, se uscau, nu mai erau bune la gust. Şi
râdea pentru că aflase povestea chiar înaintea zânelor. Îşi trimisese emisarii
spiriduşi să vadă ce se întâmplă. Aceştia o prinseseră pe zâna Iarnă chiar când
se pregătea să acopere cu zăpadă un oraş. O legaseră fedeleş şi-o aduseseră în
faţă bătrânului. Sub ochii senini ai acestuia, zanei i se făcuse o aşa ruşine,
încât abia mai îndrăznea să ridice ochii.
A încercat să dea vina pe celelalte surori, pe
oameni, pe copii, pe soare, lună şi tot universul, dar, sub ochii tatălui său,
cuvintele îi ieşeau din gură amestecate, încât nimeni nu mai înţelegea nimic
din ce spune. A ameninţat-o Anul că, dacă nu-şi repară greşelile, o transformă
într-o cioară, să croncăne toată viaţă, să nu se mai creadă mai frumoasă şi mai deşteaptă decât ceilalţi.
N-a avut încotro zâna Iarnă. S-a întors şi a
pus la loc tot ce-a distrus. Să repari este mult mai greu decât să distrugi,
dar munca i-a prins bine, pentru că şi-a amintit de cuvântul Modestie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu