miercuri, 3 februarie 2016

Povestea satului de sub zapezi

     Melania îşi făcuse un nou prieten în pădure: iepuraşul De Ce. De fapt, Puf Pufnilă Pufilă Pufpufos era numele său, dar pentru că era greu de pronunţat şi figura îi era veşnic uimită de milioanele de întrebări ce-i veneau în minte, Melania îi pusese numele De Ce.
 -De ce se mişcă norii? întrebă Melania, privind visătoare cerul.
-De ce? repetă ca un ecou iepuraşul.
-Eu am pus prima întrebarea, râse Melania ca un clopoţel vesel ce anunţă recreaţia, vacanţa, sau Crăciunul.
-Cred că norii sunt literele cerului, spuse timid De Ce. Vântul le aranjează în propoziţii.
-Posibil, dar cui îi scrie vântul?
-Nouă, copacilor, florilor, animalelor. Ne povesteşte ce se mai întâmplă prin lume, cum o să fie iarna şi dacă o să plouă în curând.
  Melania privi cerul cu un zâmbet misterios şi-n minte-i răsări o poveste, aşa cum din seminţe răsar florile.


                                      Povestea satului de sub zăpezi    

                  
  -Se spune că, demult, demult, demuuuuult, când bunica bunicii bunicii era copil, peste satul ei a început să ningă ninsoare lină. Deşi era încă toamnă, copiii, fericiţi ca toţi copiii când  ninge, şi-au pus căciuliţele, mânuşile şi fularele şi-au ieşit la săniuş. Nici n-au observant că doar în satul lor ningea, în timp ce dincolo de deal, în pădure şi dincolo de pădure era toamnă.
S-au jucat toată ziua, fără să le fie foame şi fără să obosească.
În ziua următoare, ninsoarea nu mai era la fel de lină şi ajunsese până în dreptul ferestrelor pe care gerul ţesea flori măiestre de gheaţă. Asta nu i-a oprit din joacă. Şi-au făcut tuneluri, oameni de zăpadă şi chiar căsuţe din bulgări.Problemele au apărut spre seară, când şi-au dat seama că zăpada este prea înaltă ca să se mai întoarcă acasă.
  -Ce facem acum? întrebară picii.
-Ce se fac acum? întrebă De Ce, înfricoşat şi el de frica picilor.
-Ce se fac acum? întrebă şi Melania, neştiind cum să continue povestea.
 Ca întotdeauna când nu avea inspiraţie, Melania a scos culorile şi a făcut un desen.
….Şi povestea continuă aşa:

                           Cele trei zâne din casa anotimpurilor

 Cum nu puteau să se întoarcă acasă prin zăpada mai înaltă decât ei, copiii au pornit către pădure. Cu cât se îndepărtau de sat, cu atât zăpada devenea mai mică. Au mers până când întunericul i-a împresurat. În luminişul pădurii în care toamna încă stăpânea copacii cu frunze aurii şi arămii, au văzut o căsuţă.
-Şi dacă în căsuţă locuieşte Muma Pădurii? se speriară din nou picii.
-Şi dacă în căsuţă locuia Muma Pădurii? începu să tremure De Ce, atât de tare, încât începu să bătătorească pământul cu labele sale lungi şi caraghioase, ca ale unui copil ce poartă pantofi cu cinci numere mai mari decât piciorul său.
-Nu, în pădure locuiau cele patru zâne ale anotimpurilor. De fapt, mai erau doar Primăvara, Vara şi Toamna. Iarna se certase cu ele şi părăsise în trombă casa, razbunandu-se pe primul sat ce-i ieşise în cale, adică satul copiilor.
-Oricine ar locui aici, trebuie să intrăm, îşi făcură curaj copiii mai mari, cam de vârsta Melaniei.
 Au bătut la uşă şi, când li s-a permis, au intrat sfioşi. Era multă lumina în casă. Şi cald. Zânele erau frumoase ca Melania şi ca toate fetiţele cuminţi şi curate. Nu păreau cu mult mai mari decât copiii cei mari ce le păşiseră pragul.  I-au ospătat şi le-au ascultat povestea despre satul de sub zăpezi.                                                       
 -Ce ne facem? Cum îi ajutăm? s-au sfătuit zânele, după ce copiii au adormit.     
                             
                                   
-Într-un fel, este şi vina noastră, spuse primăvara, căreia celelalte-i spuneau Daria, pentru că dăruia multă frumuseţe naturii, în primul anotimp.
-Nu este vina noastră că este o supărăcioasă iarna, spuse Daria. S-a certat cu noi din nimic. Dorea neaparat să fie ales un anotimp câştigător. Se crede cea mai frumoasă, dar nu este aşa. Toate anotimpurile, toţi copacii şi toate florile sunt la fel de frumoase. Cum ar fi să nu existe decât flori de gheaţă? Cum ar fi să fie doar iarnă? Abia a plecat şi şi-a vărsat mânia pe primul sat ce i-a ieşit în cale. Oamenii nici n-au apucat să-şi culeagă roadele de toamnă, că a venit iarna.
-Trebuie să găsim o soluţie s-o oprim.
-Mi-am amintit ceva, spuse Vara. Tatăl nostru, Anul, ne-a zis când ne-a trimis pe pământ să ajutăm oamenii şi să le dăruim din bogăţiile noastre, că atunci când una dintre noi uită două cuvinte  preţioase, pe pământ totul va merge prost şi anotimpurile se vor amesteca.
-Care sunt cele două cuvinte? întrebară Primăvara şi Toamna într-un glas.
-Cele două cuvinte magice sunt: Încrederea şi Modestia.
 -Da, se pare ca sora noastra, Iarna, le-a uitat pe amandoua.
-Trebuie sa mergem la tatal nostru, sa-i cerem ajutorul, spuse Primavara                                                                         

  -Cum continuă povestea, întrebă nerăbdător De Ce?
Tropăia de curiozitate, văzând că Melania se oprise gânditoare, cu mâinile pe culori.
-O să vedem ce ne mai spun culorile magice, zâmbi Melania, amuzată de nerăbdarea iepuraşului.
 De Ce era atât de tare prins de poveste, încât dacă Melaniei i-ar fi venit ideea să-i spună tare la ureche: “ Bau!”, acesta ar fi rupt-o la fugă cu viteza unui iepure campion la viteză şi sărituri peste garduri.
-Desenează mai repede! Simt că nu mai pot sta locului de nerăbdare!
-Bine, desenez, dar trebuie să mă ajuţi şi tu puţin.
-Dar eu nu ştiu să desenez, se întristă iepuraşul atât de tare, încât urechile i s-au lăsat în jos, aproape atingând picioarele. Semăna cu un măgar plouat, pierdut în pădure.
-Nu cu desenul. Gândeşte-te la locul unde zânele anotimpurilor trebuiau să meargă să-şi caute tatăl.
-De unde să ştiu eu? spuse De Ce, făcând un gest de uimire cu lăbuţele.
-Oooo, râse Melania cu gura rotunjită. Voi, iepurii, ştiţi o mulţime de poveşti cu talc şi legende auzite la bunicii voştri.
-Da, s-ar putea să ştiu ceva…zise De Ce. Am auzit o poveste spusă de bătrânul dascăl, domnul Bufniţă, mare profesor de matematică şi gramatică şi alte ştiinţe predate în pădurea noastră. Zicea că în pădurea de dincolo de pădurea de argint, acolo unde numai privighetorile, zânele şi copiii pot ajunge, este un copac fermecat. Este plin de fructe. Dar nu cum face mărul, un singur fel de fructe. Ori părul, prunul, corcoduşul. Acel copac are toate fructele pământului laolaltă. Cred ca acolo locuieste tatal zanelor.
Melania desenă copacul fermecat şi-şi continuă povestea:

                                      În vizită la bătrânul An, tatăl zânelor
  
 În ziua următoare, zânele şi copiii au plecat la drum. Primăvara ştia o mulţime de scurtături şi poteci neumblate de picior de om şi, pe la ora prânzului, au ajuns în pădurea de aur, acolo unde locuia bătrânul An, lângă copacul cu fructe magice. Văzându-i pe copilaşii trişti, a izbucnit în hohote de râs. Aflase deja povestea. Avea semnele lui.
-Ce semne şi de ce râdea bătrânul? întrebă iar De Ce.
-Când anotimpurile se amestecau pe pământ, fructele din copacul fermecat păleau, se uscau, nu mai erau bune la gust. Şi râdea pentru că aflase povestea chiar înaintea zânelor. Îşi trimisese emisarii spiriduşi să vadă ce se întâmplă. Aceştia o prinseseră pe zâna Iarnă chiar când se pregătea să acopere cu zăpadă un oraş. O legaseră fedeleş şi-o aduseseră în faţă bătrânului. Sub ochii senini ai acestuia, zanei i se făcuse o aşa ruşine, încât abia mai îndrăznea să ridice ochii.
A încercat să dea vina pe celelalte surori, pe oameni, pe copii, pe soare, lună şi tot universul, dar, sub ochii tatălui său, cuvintele îi ieşeau din gură amestecate, încât nimeni nu mai înţelegea nimic din ce spune. A ameninţat-o Anul că, dacă nu-şi repară greşelile, o transformă într-o cioară, să croncăne toată viaţă, să nu se mai creadă  mai frumoasă şi mai deşteaptă decât ceilalţi.
N-a avut încotro zâna Iarnă. S-a întors şi a pus la loc tot ce-a distrus. Să repari este mult mai greu decât să distrugi, dar munca i-a prins bine, pentru că şi-a amintit de cuvântul  Modestie.                                                                

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu