Mărul

                                                                 

  Georgeta privea năucită în poşeta din care scosese capul un viermişor. Scapă poşeta în praful de pe trotuarul lipicios de la gumele şi scuipăturile trecătorilor ce înjurau ca la uşa cortului, când treceau pe lângă vitrinele cu obiecte scumpe spre care privise şi Georgeta înainte ca viermişorul s-o sperie.

-Scuzaţi-mă, doamnă, n-am vrut să vă sperii. Nu muşc. Decât din mărul din poşeta dumneavoastră. Dar doream să ştiu cât este ora afară.

-Afară? Affffară? Cum adică affafară? Aici este afară, răspunse Georgeta cu dinţii clănțănindu-i şi privind atentă în jur, să n-o vadă vreun cunoscut comunicând cu un vierme. Ştia multe despre comunicare, pentru că făcuse nişte cursuri de specializare în arta comunicării. Dar nu le explicaseră comunicarea cu viermii şi nu ştia că aşa ceva este posibil.

-În măr este înăuntru. În poşetă este afară. În afara poşetei este şi mai afară. În poşetă este ora 12 fix, pentru că am văzut pe telefonul dumneavoastră. Doream să mă asigur că ceasul Universului nu s-a defectat şi este aceeaşi oră în măr, în geantă şi în afara genţii.

-Şi dacă s-ar fi defectat, ce-ai putea face? întrebă Gergeta printre dinţi, văzând că bătrânul cerşetor de lângă vitrină o priveşte cu interes.

-A, nimic, dar mă plictisesc şi-aş vrea să mă transform mai repede. În plus, mărul acesta este plin de pesticide şi mă tem să nu-mi afecteze transformarea.

-Mă scuzaţi, spuse Georgeta. Data viitoare o să cumpăr mere fără pesticide.

-Oricum, nu contează. Eu m-am născut în acest măr, aşa că mi-e egal dacă data viitoare cumpăraţi mere sănătoase.

Văzând privirile cerşetorului aţintite asupra sa, Georgeta luă hotărârea să se descotorosească de măr, cu locatarul său cu tot.

-Nu mi-aţi răspuns la întrebare, îi zise viermişorul, privind-o în ochi ca un căţeluş de pripas.

Atinsă în coarda inimii atât de cântată în romanţe şi cântece de pahar, Georgeta renunţă ruşinată să arunce mărul. Privi ceasul de la Universitate şi-i confirmă locuitorului din poşetă  că este aceeaşi oră peste tot şi ceasul Universului pare în regulă.

-Uf! răsuflă uşurat viermele. Sunt fericit să aud asta. Înseamnă că mă voi transforma la timp. Şi pentru că tot ne-am cunoscut, să mă prezint: numele meu este Calomfir şi provin dintr-o familie de dăunători renumită în toate livezile de mere. De fapt, nu suntem dăunători, suntem inspectori în calitatea fructelor. Prezenţa noastră confirmă faptul că fructul nu este otrăvit. Din perioada Albei ca Zăpada facem asta şi a devenit deja o tradiţie. Numai că din ce în ce mai puţine fructe sunt netratate şi ne-am adaptat şi la cele otrăvite. Poate de aceea am învăţat să vorbim. Este o mutaţie genetică menită să ne ajute în comunicarea cu oamenii.

-Şi mai comunicaţi şi cu alţi oameni, sau numai cu mine? întrebă Georgeta, ca să verifice dacă are halucinaţii de la pilulele împotriva gastritei, sau discuţia aceasta are loc pe bune.

-Ooo, da! Comunicăm cu lucrătorii din ferme, cu vânzătorii, cu inginerii. Cu inginerii facem chiar afaceri. Îi învăţăm diverse lucruri utile, iar ei nu mai tratează livezile. După aceea, banii câştigaţi din vânzarea pesticidelor spre alte livezi îi împărţim în mod egal.

-Şi ce faceţi voi, viermişorii, cu banii? începu să râdă Georgeta, auzind o asemenea năzbâtie. Mi-ar plăcea să fac afaceri cu voi, zise, privind îndelung spre inelul cu piatră roşie din vitrina cu bijuterii. Şi-l dorea de mult timp, dar avea cheltuieli uriaşe şi nu-şi permitea acel mic moft atât de scump.

-Nu facem nimic cu banii. Îi depozităm în locuri ascunse, pentru când vom deveni oameni.

-Cum să deveniţi oameni?! scapă încă o dată Georgeta geanta din mână. Şi cum o să vă deosebiţi de noi, ceilalţi?

-În primul rând, de ce să ne deosebim? În al doilea rând, vom deveni oameni în urma tratamentelor de modificare genetică practicată în laboratoarele de tot felul. Deja ştiu câţiva cărăbuşi care au devenit oameni de afaceri. Banii dosiţi le-au prins bine după transformare. Nu poţi pleca de la zero într-o afacere.

Speriată de perspectiva ca viermele să se transforme în om chiar în casa ei, Georgeta vru să arunce din nou mărul. Dar simţul afacerilor o făcu să renunţe la câinosul gest.

-Dacă te iau acasă la mine şi te ţin până te transformi, împărţim banii pe jumătate? Îmi doresc atât de mult acel inel…

-Desigur, spuse Calomfir. Şi ar fi chiar mai bine, ca să înmulţim banii, să ne deschidem un magazin cu bijuterii.

-Ce idee bună! zâmbi larg Georgeta, fericită de norocul ce-a dat brusc peste ea.

“ Nu tot ce este scârbos aduce ghinion”, gândi, privind altfel spre viermişor decât o făcuse înainte de toată întâmplarea.

Când să cheme un taxi care s-o ducă acasă repede, cerşetorul acela, bicisnicul nenorocit, hoţul ordinar îi smulse poşeta din mâna, cu acte cu tot, cu măr şi viermişor, cu telefon şi cu tot timpul care era înăuntru.

Din ziua aceea, Georgeta face plângeri la poliţie. Aceştia o ascultă politicoşi şi răbdători şi-i promit că fac cercetări şi că hoţul va fi găsit negreşit.

“Dar timpul? Dar dacă ceasul Universului se va deregla prin excluderea din timpul universal a timpului din măr şi din poşetă?”, se molipsi Georgeta de frica lui Calomfir.

Îşi aminti că timpul este peste tot la fel şi se linişti. Nimeni nu poate tăia o felie din timp şi să o folosească pentru el. Decât eventual pierzând timpul, ori grăbindu-se prea repede, ori prea încet, ori deloc. Speriată de ce gândeşte şi de faptul că fobia părea să se amplifice, Georgeta merse la farmacie şi cumpără un Amnezoforte, medicament căruia i se făcea reclamă deşănţată pe toate posturile TV. Atât de deşănţată, încât oricât de liniştit ai fi, tot îţi vine să-l cumperi.

Şi uită tot Georgeta…Din nefericire, uită şi unde locuieşte. Noroc că au găsit-o vecinele de apartament dormind pe o bancă în parc. Au condus-o delicat până acasă, au pus-o în pat şi-au învelit-o cu o pătură.

Atât am avut de spus despre Georgeta şi Calomfir….