Ultima zăpadă

- Sebi, vreau să-ţi arăt o fotografie frumoasă. Este cu ultima ninsoare adevărată pe care am văzut-o, spuse Andra.

- Da, este frumoasă, dar sunt ocupat, nu mă întrerupe din treabă.

- Sebi, mai suntem prieteni?

- Iar eşti pisăloagă? Nu vezi că citesc?

- Cum să citeşti, Sebi? Eşti abia la grădiniţă.

- Ei, uite că citesc! Pur şi simplu, privesc literele şi înţeleg ce scrie. Am o grămadă de cărţi de citit, până săptămâna viitoare. Mi-a promis Taiu că-mi dă un cent pentru fiecare carte . Şi mi-a mai spus şi că nu pot fi cineva important, dacă nu studiez mult şi nu sunt serios. Uite, am aici cărţi de filozofie, psihologie, economie, drept...Aşa că, lasă-mă în pace!

- Şi eşti fericit?

- Nu ştiu...nu contează cum sunt acum, dar voi fi fericit cândva.

- Când cândva?

- Când voi fi un om mare, bogat, la casa mea cea mare şi bogată.

- Şi când va fi asta?

- Păi...când voi fi mare.

- Şi acum eşti fericit?

- Da, îi răspunse băiatul, înţepat. Şi aş fi şi mai fericit, dacă m-ai lăsa în pace.

- Atunci, învaţă-mă şi pe mine să citesc, să fiu şi eu fericită.

- Nu, nu te învăţ! Mă enervezi. Nu stai o clipă locului, vorbeşti tot timpul, alergi după toate gâzele şi...eşti prea veselă. Şi asta mă enervează.

- Sebi, mai suntem prieteni?

- Da...cred că da.

- Eu cred că nu! Dacă am fi prieteni, ori m-ai învăţa şi pe mine să citesc, ori ai alerga cu mine după gâze. Şi, din moment ce te enervezi când mă vezi veselă, înseamnă că nu eşti fericit. Un prieten este fericit când prietenul lui este vesel. Şi închide gura! Mă ierţi că ţi-o spun, dar Taiu a îmbătrânit degeaba şi tu nu mai eşti copil, eşti un moş ursuz ce nu suportă glasurile de copii.

-------------------------------------------------------------------------------------------------

- Sebi, vrei să te învăţ ceva? De fapt, să-ţi reamintesc. Ştiai şi tu înainte de a fi citit acele minunate cărţi.

- Bine, învaţă-mă. Dar să nu dureze mult, că pierd mulţi cenţi.

- Eu cred că-i câştigi, dar eşti liber să gândeşti cum vrei. Îţi povestesc ceva ce nu am învăţat nici din cărţi, nici de la oamenii mari. Am învăţat de la rândunici, albine, furnici, berze...După cum ştim amândoi, toate sunt    A-NAL-FA-BE-TE, spuse Andra, silabisind ironic.

- Da, ce-ai învăţat?

- Dacă ţi-ai scoate nasul din cărţi, ai observa că toate sunt mititele, dar foarte harnice şi vesele. De dimineaţa şi până seara, rândunelele cântă, zboară în toate direcţiile, îşi construiesc cuiburile. După ce ies puii, îi păzesc pe rând. Când unul se odihneşte lângă puişori, celălalt zboară după gâze, să hrănească gurile cele flămânde. Uneori, puii sunt în pericol. Chiar şi ouăle. Sunt coţofene, bufniţe, ciori, uli...o mulţime de duşmani. Nu le-ar putea face faţă doar cei doi, adică perechea despre care îţi vorbesc. Atunci, îşi cheamă în ajutor suratele. Ai ascultat? Scot nişte sunete ciudate, le alertează pe celelalte că este un duşman prin apropiere. Împreună, le pun pe fugă, deşi este de câteva ori mai mare decât ele. Chiar şi eu, dacă văd o pisică ce pândeşte prin apropiere, când puii învţă să zboare şi sunt foarte vulnerabili, o gonesc. Părinţii nu-şi pot proteja întotdeauna puii, dar măcar încearcă. Sunt şi păsări ce fură cuiburile construite de altele. Pândesc momentul când locatarul de drept este plecat şi se instalează cu neruşinare. Nu le mai poţi scoate de acolo...Altele, cum sunt cucii, îşi depun ouăle în cuiburile altor păsări şi nu le pasă ce se întâmplă mai departe. Puiul de cuc este uriaş, compartiv cu fraţii vitregi. Ca să fie hrănit numi el, îşi împinge fraţii în afara cuibului.

- Bieţii pui, spuse Sebi întristat. De ce se întâmplă asta?

- Nu ştiu...de mult timp mă gândesc la asta. Poate că părinţii au ceva de învăţat...Să-şi apere puii mai bine, să fie mai atenţi...

- Problema asta o să se repete la nesfârşit, se enervă Sebi. Când vor creşte, puii de cuc vor face la fel. Sper să li se închidă drumul, să nu se mai înmulţească şi să piară!

- Plec acasă, mă strigă mama, spuse Andra. Nu înţelegea de ce se întristase brusc. Nu-mi eşti prieten, Sebi, ai minţit, nu ţi-ai cerut iertare. Altfel, ar fi plouat...

 Sebi  privi lung după ea. Începea s-o înţeleagă. Ca în vis, începeau să-i vină în minte imagini din Ţara de dincolo de Timp şi Spaţiu.

Mana Maicii Domnului

DECORATIUNI HANDMADE | OBIECTE DECORATIVE | PICTURI

http://www.decohandmade.ro/

Ileana

Ce povestesc pantofii

Aceasta este povestea pantofilor spusă de actualul stăpân :

Era o seară tristă şi rece de octombrie. Plecat din casă să-mi dezmorţesc picioarele îngheţate de frig, am auzit un scâncet ca de căţel părăsit. În umbra unei case, stăteau ascunşi, tremurând şi ei de frig, o pereche de pantofi. După aspect, se vedea că avuseseră parte şi de zile mai bune. Nu erau nişte pantofi ordinari, aveau chiar personalitate şi încercau să pară demni, deşi lacrimile nu li se uscaseră încă de pe bot. Au încercat să-mi zâmbească, deşi colţurile gurii îi trădau:  nu mai râseseră de mult timp. M-am oprit o clipă, cuprins de milă şi i-am mângâiat. Încercând să nu mă întristez prea tare, am plecat mai departe.

„ Nu-mi pot permite să-mi fie milă, am şi-aşa destule pe cap.”, mi-am spus, încercând să scap de remuşcări.

Am ajuns aproape de casă. Mi s-a părut că aud în urma mea paşi şovăielnici. Am privit peste umăr şi i-am văzut. Mă urmăriseră tot timpul...I-am mai mângâiat puţin şi am intrat.

A doua zi, mă aşteptau răbdători la uşă. Nu mai păreau atât de trişti. De atunci, au devenit prietenii mei. Uneori îi încalţ, alteori îi plimb după mine, trăgându-i de şireturi. Toată vara am umblat împreună pe câmpuri, culegând flori şi bucurându-ne de libertate. Nu contează că sunt privit ciudat. Ce, alţii nu plimbă câini în lesă? Am văzut chiar invidie în ochii unor semeni ai mei. Au încercat să mă tragă de limbă, să afle dacă nu-i vând, ori dacă nu vreau să-i dau de pomană. Am rezistat tuturor tentaţiilor. Un prieten nu se vinde şi nici nu se dă de pomană. Totuşi, ceva din privirea lor m-a făcut să simt că nu erau chiar fericiţi. După zile întregi în care am încercat să-i fac să-şi deschidă sufletul, am aflat povestea:

 Cu mult timp înainte, veniseră în ţara noastră, în picioarele unui călător. Ţara de unde veneau se numea Dum-Da-Dum şi era singura ţară de pe singura insulă din singurul ocean ce nu fusese explorat şi întors pe toate părţile de către căutătorii de comori, excursii exotice, ori aventuri de neuitat. Plictisiţi de monotonie, o mare parte din locuitori se hotărâseră să-şi încerce norocul în altă parte. Au pus degetul pe hartă, la întâmplare. Aşa au ajuns în România, cu singurul vapor ce le mai rămăsese din flota odinioară renumită. Erau mulţi, bărbaţi şi femei, îmbrăcaţi modest. Ca să nu sară prea tare în ochi, s-au despărţit unii de alţii, plecând în direcţii diferite. Aflaseră că ţara era dăruită de la Dumnezeu cu multe bogăţii. Chiar în centrul ei stătea un sac cu galbeni. Se spunea că banii nu se terminau niciodată. Locuitorii luau din el doar atâta cât le trebuia. Lacomii turişti nu au vrut să respecte obiceiul locului şi au început să-şi afunde mâinile până la coate şi chiar mai sus, în sac. Au devenit din ce în ce mai lacomi. Întâi şi-au aruncat pantofii, genţile şi hainele ponosite de pe ei. Peste tot, vedeai pantofi trişti, căutându-şi săpânii din priviri. Locul lor a fost luat de pantofi scumpi, haine cu fir de aur şi argint, genţi, genţi, cât mai multe genţi... Aveau o adevărată obsesie pentru genţile scumpe, de firmă şi pantofii cu toc înalt. Tocul îi făcea să pară mai înalţi decât băştinaşii, ba chiar mai deştepţi. Până s-au prins locuitorii, sacul era gol şi pretutindeni zăceau aruncaţi pantofi orfani, genţi triste, haine ponosite.

 Uneori, musafirii ce uitaseră să mai plece acasă la ei, se întâlneau cu pantofii cei vechi. Din goana maşinilor luxoase, îi priveau de sus şi se prefăceau că nu-i cunosc. Plecau repede, de teamă ca nu cumva să-i dea de gol. Aceştia suspinau, privind lung după maşină şi după fostul stăpân. Se auzeau din ce în ce mai tare suspinele pantofilor şi genţilor părăsite. Le era dor de stăpâni şi de insula unde se născuseră. Văzând că aceştia nu vor să mai plece , pantofii s-au vorbit între ei. S-au strâns în jurul caselor luxoase, al palatelor şi băncilor şi au început să tropăie nerăbdător şi insistent. „ Vrem acasă!”, strigau toţi în cor. De teamă să nu fie daţi de gol, săracii de odinioară şi bogaţii de acum au trimis gărzile să-i împrăştie pe demonstranţi.

 Au renunţat la visul lor de a face drum- întors spre insula Dum-Da-Dum. Singuri nu puteau pleca, iar stăpânii nu vroiau să plece.

 - Din acest motiv suntem trişti, terminară de povestit pantofii, ştergând o lacrimă prelinsă pe şireturi. Vin mereu alţi purtători de pantofi din insulă. S-a dus vestea despre bogăţiile acestei ţări şi-şi cheamă toate neamurile, prietenii, vecinii...Cei mai puţin norocoşi rămân acasă, privind spre zări şi aşteptând să se întoarcă cei plecaţi. E o insulă ciudată. O parte dintre locuitori sunt analfabeţi şi surzi, unii sunt chiar orbi. Pleacă numai cei ce au un singur handicap, ceilalţi rămân, nu s-ar putea descurca în altă parte. Dornici de veşti proaspete, cei rămaşi fac zilnic focul sub un ceaun uriaş. Lipsiţi de văz şi auz, îşi iau informaţia din mâncare. Mâncându-i pe turişti, ar simţi că au fost chiar ei plecaţi. Nu se dau bătuţi. Ştiu că odată şi odată se vor întoarce şi ţin focul aţâţat...

Prieten

Musca de pe căciulă

 Andra mergea mai mult singură în Lumea Imaginaţiei. S-a plâns la Zâna Poveştilor şi la spiriduşi că lumea reală devine din ce în ce mai tristă şi plictisitoare. Oamenii sunt morocănoşi, lipsiţi de vlagă, copiii nu mai râd şi plouă foarte puţin, ori deloc. Nici Sebi nu-i mai ascultă poveştile...

- Din cauza asta se întâmplă toate, spuse zâna. Când nu mai vin copii aici, se observă schimbări în lumea reală...mă rog, reală este un fel  de-a spune. Fiecare vede realitatea altfel. Întreabă-l pe Sebi, poate înţelegem care-i problema.

Îi ocolea privirile Sebi şi se purta de parcă i-ar ascunde ceva.

- Vino cu mine în Lumea Poveştilor, Sebi...Mi-a spus zâna că lucrurile merg prost pentru că acolo este prea linişte. Când copiii încetează să mai viseze, să râdă, să se joace, spiriduşii şi zânele se întristează. Atunci, nu mai plouă, se ofileşte totul în jur, inclusiv sufletele oamenilor.

- Nu pot să vin, spuse Sebi ţâfnos şi neîndrăznind s-o privească în ochi.

- Bine...măcar să-ţi spun o poveste, o ştiu de la zână.

   Era odată un om. Trăia chiar în Ţara Muştelor. Pe căciula lui, o muscă maaare îşi făcuse reşedinţă permanentă. O pliciuia, îi dădea cu insecticid, încerca s-o mascheze sub altă căciulă, dar musca era imună la tot. Avea armură, mască de gaze, iar când o nouă căciulă îşi punea, era fericită: se urca pe următoarea, deci vedea lumea şi mai de sus. Aşa ajunsese omul nostru să poarte o mulţime de căciuli una peste alta şi un nume nou: Regele Muscă. Gândul că are o muscă pe căciulă îl făcea să se simtă mereu cu musca pe căciulă şi se purta aiurea. Se pliciuia, râdea, dădea din cap, vorbea cu musca, o ruga să plece- odat’ că toată lumea îl priveşte şi a devenit ciudat. Musca nu vroia să plece, era locul ei, împărăţia ei.

- Pleacă tu, de vrei să scapi, eu aici m-am născut. Puteai să te porţi firesc de la-nceput, atunci nimeni nu te-ar fi privit ciudat, ciudatule! Dacă rămâneai cu o căciulă, nimeni n-ar fi observat. Punând căciuli peste căciuli, ai atras priviri mai abitir şi toţi râd pe socoteala ta. La început, aveai doar o căciulă şi semănai cu toţi ceilalţi. Toţi aveau o muscă, două...e firesc, e ţara muştelor. Unii au chiar roiuri împrejurul lor şi se simt în largul lor. Tu aveai doar una mică şi o singură căciulă. Acum, cu zece căciuli pe cap, eşti mai înalt decât toţi şi toate muştele din regat zboară către tine. E firesc, eşti mai înalt decât toţi şi au o privelişte minunată de sus, din turnul construit din căciuli.

 Nici n-aveai de ce să te simţi cu musca pe căciulă, eram mică şi aproape nevăzută. Te-ai purtat ca un descreierat, dând din mâini, vopsindu-mă şi lovindu-mă. Normal, am devenit mai rezistentă, aproape imună, aş spune. De m-ai fi rugat frumos de la-nceput, aş fi plecat, oameni suntem...sau poate muşte? Cine ştie cine- a fost la început aici? Eu, sau tu? Şi ce contează? Puteam să trăim în pace, dar te-ai găsit să mă pliciuieşti...Te miri că eşti cunoscut ca un cal breaz? Uită-te-n oglindă, eşti un caraghios. Cu o groază de căciuli pe cap, semeni cu un turn.

N-a vrut s-o asculte, s-a încăpăţânat. Se purta în continuare, ca un descreierat. Oamenii-şi vorbeau normal, se priveau firesc. Erau  atâtea muşte-n jur, că nimeni nu o observa pe-a lui.

 La turnul cel înalt, s-a strâns un roi întreg. Veneau bondari, ţânţari, gărgăuni şi altele. Era din ce în ce mai aglomerat. Se organizau petreceri şi concerte. Cu trei săptămâni înainte, nu mai găseai bilete. Un om de afaceri din neamul muştelor propuse să se construiască un patinoar şi câteva magazine. Începuse să semene cu un stup, bietul om.

Când nu se mai găseau locuri la tribună, spectatorii se mulţumeau şi cu locuri mai jos: prin buzunare, pe gulerul cămăşii, ori pe cravată...

Era o veselie generală. Râdeau şi muştele şi privitorii din afară. Uneori, râdea şi omul, privindu-se-n oglindă. Nu era singurul cu roiuri de muşte după ei.

Unii, ca să fie în centrul atenţiei, se ungeau cu miere de sus şi până jos, mascând veninul de pe buze. Muştele din jur le păreau flori trimise de către miile de admiratori. Se găseau şi invidioşi ce râvneau la titlul de rege. Au început să-şi construiască-n cap castele din căciuli. Se ungeau chiar şi cu miere...Un obicei adânc înrădăcinat nu dispare peste noapte. Muştele au tabieturi, nu schimbă căciulile uşor. Veneau din ce în ce mai multe muşte, cereau cetăţenie şi aşteptau cu anii un paşaport. S-au strâns la sfat conducătorii. Nu mai pridideau.

Veneau şi omizi. Mai nou, chiar şi lăcuste. Un miriapod ceruse  azil politic. În ţara lui era persecutat, pe motiv că aleargă mai repede decât toţi şi că are prea multe perechi de pantofi, neruşinare crasă în vremuri de criză. Cum era şi normal, miriapodului i s-a oferit locuinţă chiar la Regele Muscă în buzunar. Începuse să-şi târască picioarele, se deplasa din ce în ce mai greu, sub povara chiriaşilor. Încerca să se ascundă, dar muştele-l dădeau de gol.

- Aşa nu se mai poate! vociferau politicienii, ziariştii şi analiştii politici. Să-i tăiem regelui capul! Din vina lui nu mai avem noi pace. Musca îl îndrăgise puţin pe purtătorul de căciuli. Î-a şoptit ce se pune la cale şi a fugit cu el cu tot în altă ţară. Cum să scapi neobservat, cu un turn în cap? A dat cu căciulile de pământ, cu chiriaşi cu tot, şi-a întors buzunarele pe dos, golindu-le de somnoroşii locatari, a renunţat şi la cravată. Îşi uitase cât de bine e în libertate! Cât de simplu era...Musca s-a întors în ţara ei. Avea familie, surate şi cumnaţi. Căciulile au fost duse la muzeu, cronicarii trecând în cărţile de istorie un nou an şi încă un rege ce a abdicat...

Sebi s-a pus pe râs, ascultând povestea. Trecuse ceva timp de când nu mai fusese vesel.

- Adevărul este că încerc să stau cu picioarele pe pământ, spuse el, puţin ruşinat. Trebuie să răzbat în viaţă, să fiu serios.

- De unde-ai învăţat textele ăstea, Sebi? Eşti abia la grădiniţă. Ai nevoie să te joci, să visezi...Atât de repede-ai uitat lecţia de data trecută? Ai şi-nceput să înşiri cuvintele pe aţă?

- Nu e vorba de asta, spuse, dând după o muscă ce zbura în jurul capului. Trebuie să rămân cu picioarele pe pământ şi cu capul pe umeri.

- Încearcă şi invers! îi replică, întorcându-i spatele, furioasă. O să merg singură în Lumea Poveştilor şi o să-i chem acolo pe toţi oamenii, chiar dacă o să trebuiască să fac zilnic drumul dus-întors între cele două lumi. O să străbat singură labirintul şi o să vorbesc până când oamenii or să-şi amintească cine sunt ei, cu adevărat. Poate că atunci o să pot să tac... Ştii cât de încăpăţânată pot să fiu şi mă descurc şi fără ajutorul altcuiva. O să înţelegi când va ploua...Va fi semnul că şi-au amintit că-s liberi.