Aventurile lui Andrei în Lumea Imaginaţiei 4

                     

   ŢARA DE DINCOLO DE PĂDURE

După câteva ore de mers prin pădure, văzură cum pomii devin din ce în ce mai rari, semn că ajunseseră la capatul ei.

Se aşezară la umbră, să se odihnească puţin şi să-şi mănânce merindele pregătite de zână.

În coş, cei trei pui stăteau cuminţi şi păreau să se înţeleagă de minune.

În depărtare, se vedeau deja câteva case şi o biserică.

După un timp de odihnă, se ridicară şi plecară mai departe.

Intrară într-un sat ce-i amintea lui Andrei de satele din ţara lui. Erau case mici, modeste, cu un aspect cuminte, după sufletul celor ce locuiau în ele. Peisajul nu avea strălucirea din Ţara celor Mulţumiţi, dar avea multă veselie. Oamenii erau şi ei îmbrăcaţi modest, dar feţele le erau zâmbitoare. Fură primiţi cu mare bucurie de aceştia, pesemne aflaseră deja despre povestea vrăjitoarei şi erau mulţumiţi că işi vor putea vizita din nou rudele.

Aproape s-ar fi crezut acasă, dacă n-ar fi avut proaspete în memorie, peripeţiile de până acum.

- Cam plictisitor, zise Andrei, care se obişnuise cu lucruri ieşite din comun.

- Da? Uită-te la omul din faţa noastră, zise Nero, privind cu ochii ieşiti din orbite, de uimire.

Pe drum mergea, dacă se poate spune ca mergea, un om. Arăta ca toţi oamenii, doar că avea atârnate de picioare o mulţime de greutăţi. Cu toate acestea, după câţiva paşi pe care-i făcea normal, se ridica puţin de la sol şi plutea. Se ţinea de tot ce-i ieşea în cale, ca să nu-şi ia zborul. Grăbiră puţin pasul, să-l ajungă din urmă. Îl salutară, iar ciudatul om le răspunse, cu un zâmbet cât toată faţa, fiind cât pe-aci să-şi ia din nou zborul.

- Daţi-mi, vă rog, coşul acela, să-l duc eu, poate aşa reuşesc  să mă ţin aproape de pământ, zise el.

- Dar de ce mergeţi aşa de ciudat? întrebă Nero.

- Ei, până în urmă cu câteva luni, mergeam şi eu normal, ca toată lumea. Într-o zi, m-am îmbolnavit grav şi am căzut la pat. Nu mai puteam să fac nimic, doar stăteam şi mă uitam pe fereastră. Am început să observ tot ce se întâmplă în jurul meu: trecătorii ce aveau drum prin faţa ferestrei mele, fluturii, păsările, furnicile, glasul vântului, liniştea de dinainte de ploaie…într-un cuvânt, toate lucrurile mărunte pe care, înainte de a fi bolnav, nici nu le observam. Şi aşa, am început să-mi dau seama ce frumos este totul. Începeam să înţeleg că, dacă eşti atent, tot ce te înconjoară iţi vorbeşte, iţi povesteşte despre lucruri ce au fost, sau ce vor veni. De atunci, trăiesc cu o fericire atât de mare în suflet, încât trebuie să-mi atârn mereu greutăţi de picioare, ca să pot merge, cât de cât, normal. Cred că, într-o bună zi, voi renunţa la ele, şi o să mă las în voia sorţii, să văd ce se va întampla.Mi-e puţin cam teamă, mai ales că am simţit ceva ciudat pe umeri…parcă mi-ar fi înmugurit nişte aripi, mai zise el puţin ruşinat.

- N-ar trebui să vă fie teamă, dacă va cresc aripi, or avea ele un rost, zise Andrei.

- Cine locuieşte în casa aceea înaltă, ce se vede pe deal? întrebă Nero.

- O, acolo locuieşte uriaşul Om-Nom-Nom, zise omul, râzând fericit, nu se ştie de ce.

- Aş vrea să-l cunosc. Noi mergem spre casa lui, hotărî Andrei.

- Mergeţi cu bine, zise omul, dându-le coşul. Poate o să ne mai vedem!

Cei doi plecară tăcuţi, întâmplarea fiind atât de ciudata, că nu găseau cuvinte să vorbească  despre ea…

Bătură la uşă.

- Intraţi, om-nom-nom! le răspunse un glas plângăcios.

 În camera prost luminată, din cauza geamurilor nespălate de ani şi ani de zile, domnea o dezordine de nedescris. Peste tot erau aruncate resturi de mâncare, încât ai fi zis că un popor de uriaşi a făcut  ospăţ, câteva săptămâni în şir.

 În patul din mijlocul odăii, stătea tolănit uriaşul. Mânca şi plângea, suflându-şi nasul într-o batistă…mai bine zis, un cearceaf, judecând după mărimea ei.

 -Ce bine că aţi venit să mă vizitaţi! Îmi plac oaspeţii, mă mai înveselesc. Sunt foooarte trist! zise el, izbucnind iarăşi în plâns.

Lacrimile uriaşului erau atât de mari, încât Andrei trase coşul zânei mai departe, de teamă ca bietele  animale să nu moară înecate.                                                 Aşa de mari erau lacrimile: 

Continua să mănânce, scoţând aceleaşi sunete, de om flămând, ce n-a mai mâncat de mult timp: om-nom-nom!

 Acum pricepuseră şi ei, de ce i se spune uriaşul Om-Nom-Nom.

De fapt, nu era chiar uriaş. Avea înălţimea unui om obişnuit, dar pântecele era atât de mare, că te lua cu ameţeală, când te uitai la el. Picioarele erau lungi şi subţiri, de te gândeai la un singur lucru: cum reuşesc să susţină ditamai stomacul?!

                       Acestea erau picioarele uriaşului :

- Sunt foaaarte deprimat. Nu mă vizitează nimeni, iar afară este ceţos. N-am mai văzut soarele, de mult timp, se văită el, uitându-se către geamurile murdare ce împiedicau lumina soarelui să intre în cameră. Din cauza plictiselii, îmi vine să mănânc tot timpul şi acum m-am şi intoxicat. Mi-au apărut nişte pete negre pe picioare, iar pielea mi s-a înroşit, mai zise el, privindu-şi cu jale picioarele.
Te cuprindea mila, văzând cogeamite găliganul bocind.
- Dar de la ce te-ai intoxicat? întrebă Nero.
- Nu ştiu, trebuie să fie de la firul de mărar pe care l-am mâncat. Cu siguranţă era vechi, zise, privind cu duşmănie la legătura de mărar de pe masă .
- Da, de la asta trebuie să fie, că în rest, n-am mâncat mai nimic…şi, rotindu-şi pofticos ochii, începu să descrie ce mâncase: un purcel de lapte cu multă maioneză şi ketchup, 20 de şniţele, piept de pui pane… vreo 37 de bucaţi,5 găini fripte cu garnitură de cartofi, un platou mare de cârnaţi fierţi în vin,10 kg păstrăvi la grătar, o roată de caşcaval afumat, musaca de cartofi şi vinete, cu carne de miel, supă cu găluşte, spanac cu ouă ochiuri, tort de zahăr ars, fidea cu lapte, pizza, clătite cu dulceaţă de vişine şi… doar atât. Of, dacă n-aş fi mâncat firul ăla de mărar! îmi spusese cineva că e bun pentru digestie. 
Şi iar începu să plângă, privindu-şi picioarele şi curăţând bine de carne o pulpă de viţel.
Andrei şi Nero nu îndrăzneau să se privească, de teamă c-or să izbucnească în hohote nestăpânite de râs.
- Uite, zise Andrei, noi trebuie să plecăm. Ai în coş un cadou de la zâna Bunătatea.
- Zâna? Ooo, ce mă bucur! îmi place mult bătrâna zâna. Ce este în coş, ceva de mâncat? întrebă el, privind cu interes către acesta.
Andrei nu-i mai răspunse. Îl trase repede pe Nero după el şi ieşiră în grabă pe uşă, strigand:
- A mai zis zâna să-ţi spun că ştie o magie, să se schimbe vremea şi să iasă soarele. Zicea că trebuie să speli geamurile, în timp ce fredonezi un cântec vesel. La revedere, rămâi cu bine!
- Ce ţi-a venit sa-i laşi lui animalele zânei? Ce-o să se aleagă de ele? 
- Nu-ţi face griji şi ai încredere în mine, o să mai auzim noi de uriaş...spuse Andrei, zâmbind enigmatic.

Labirintul

 Sebi este foarte cuminte. Ca toţi copiii, ştie o mulţime de lucruri. Oamenii mari nu sunt cuminţi şi fac prostii...oooooo, o grămadă de prostii!

 Dacă le atragi atenţia, spun: “tu eşti mic, nu înţelegi”, sau “pleacă de aici, acum am treabă, n-am timp de tine!”. De un singur lucru se teme Sebi: să nu-şi uite ce ştie şi să devină ca ei.  Vorbeşte adesea cu prietena lui, Andra, despre asta. Amândoi comunică foarte bine cu ceilalţi copii, în moduri pe care adulţii nu le înţeleg. Vorbesc despre copiii şi animalele care suferă, despre faptul ca părinţii nu văd asta şi sunt prea ocupaţi şi încruntaţi. Când părinţii nu vor să-i asculte, copiii desenează. Pun în desenele lor tot ce-i frământă, apoi le arată...dar aceştia nu văd decât un urs, o vulpe, o inimă, o floare.  Nu ştiu că desenând o inimă, copilul spune: “ Te iubesc”.

 Părinţii i-au luat lui Sebi un câine, pe Folocică. Aşa, copilul va învăţa de mic ce este prietenia. Bunicul lui, Taiu, a construit un labirint. Sebi se cam teme să intre în el. Uneori, Folocică îi mai fură câte o piesă de şah şi o ascunde acolo. Câinele face asta când îl vede trist şi preocupat. El ştie că ar trebui să se joace mai mult afară...şah ştie deja foarte bine, pentru vârsta lui. Cu Folocică alături, are curaj  să intre în labirint, dar nu merge prea departe. Andra a văzut o dată, în somn, cum ar trebui să arate: ca un fagure, iar în centru să fie o coloană a infinitului. Taiu este perfecţionist şi, încercând să facă totul bine, greşeşte. Şi devine din ce în ce mai încruntat. Parcă nu mai râde ca înainte. Cine stie? Poate s-o fi pierdut el însuşi pe acolo şi nu mai ştie să se întoarcă. Labirintul lui este ciudat, te poţi rătăci uşor. Numai albinele cunosc arta de a construi un fagure...ori bunicul nu este albina. Aşa că Sebi preferă să meargă în Lumea Poveştilor. Andra a fost cea care l-a invitat acolo prima dată. Sebi o place mult pentru că este curajoasă şi bună la suflet.

Aceasta este prima aventură trăită de cei doi copii în acea lume:

                                       Omidapapăvocale
 Pentru că-i plac mult poveştile, Zâna  Poveştilor o luă pe Andra de mânuţă şi o duse  intr-o lume ciudată, unde avu parte de o aventura nemaipomenită. Dar să nu credeţi că a plecat imediat la drum. Mai întâi, şi-a ales cu grijă hăinuţele, să fie bine-bine asortate. Apoi, s-a pieptenat, punându-şi în păr clame cu fluturi şi buburuze. A vrut să se rujeze şi să-şi facă unghiile cu ojă, dar şi-a amintit că mamei nu-i place când face asta, aşa că a amânat până va mai creste…dar le-a pus în gentuţă, alături de o oglindă, o pereche de cercei in formă de cireşe şi…o perucă roz. A mai luat şi plăpumica nana (e bine să ai mereu cu tine o plăpumică, nu se ştie când îţi va folosi) şi a rupt-o la fugă pe uşă.

 Când  să intre pe poarta aurită a Lumii Poveştilor, se auziră in urma ei paşi grăbiţi.

- Uf, ce-am mai alergat, zise Sebi. Cum era să pleci fără mine, nu sunt prietenul tău? Nu am promis să fim  nedespărţiţi, oriunde am merge?

- Iartă-mă, eram atât de emoţionată, că am uitat cu desăvârşire de promisiune.

  Ajunseră într-un loc straniu. Totul era zdrenţuit. Franjuri atârnau din pomi, florile-şi pierduseră petalele, tufelor de trandafir le mai rămăseseră doar spinii.

- Ce-o mai fi şi cu asta? se miră Andra.

 Un pui de cuc dintr-un nuc îşi scoase capul ciufulit din cuibul ce stătea să cadă, nemaifiind multe frunze să-l susţină.

- Cuc-cuc! Omidapapăvocale e de vină! Cuc-cuc!

- Omidace? întrebă Sebi.

- E o namilă verde, cu ochi bulbucaţi şi dinţi ferăstrău. Nu se ştie de unde a apărut, dar a distrus totul în Ţara Verde, în câteva zile.

- Ce nume ciudat, zise Sebi.

 - Oare ce vrea să-nsemne? se miră şi Andra.

 Încercară să-l citească de la coadă la cap, să amestece literele. Andra îl şi fredonă. (Asta îl făcu pe Sebi să râdă în hohote, dar era deja obişnuit ca ea să încerce cele mai ciudate metode...culmea este că adeseori găsea soluţia înaintea lui.) Nu mergea şi pace!

- Despărţiţi, despărţiţi! Le strigă obraznic un ţuţundei ce zbura pe-acolo.

- Ce zice? întrebă Sebi.

- Zice să despărţim! Daaaaa, se bucură Andra. 
E Omida Papă Vocale! Asta înseamnă că mănâncă numai vocalele!

- Trebuie să mergem pe urmele ei şi să reparăm ce a distrus!

 Trecură pe lângă o floare. Din ea mai rămăsese doar atât:
TR-ND-F-R. Rostiră în cor vocalele lipsă, iar floarea se-ntregi, dăruindu-li-se, în toată splendoarea. Andra mai facu ceva în plus, pe la spatele lui Sebi, ca acesta să nu râdă de ea: mângâie uşor trandafirul si-i spuse- n şoaptă că-l iubeşte.

 Şi aşa făcură cu toate:

CL-P-Ţ-L;   B-J-R;  Z-MB-L-;  N-RC-SĂ;  P-P-D—

Apoi,trecură la copaci:

N-C;  M-R;  C-R-Ş;  G-T- -;  PL-P;  M-ST—C-N;  S-LC-M

 În urma lor, Ţara Verde, revenea, râzând, la viaţă.

- Daca nu vă grăbiţi, o să pătrundă în pădure şi acolo pomii, nu stiu din ce motive, se spune că o mutaţie genetică, au numai vocale, aşa că vă daţi seama, nu va mai rămâne nimic din ea! se auzi un glas subţirel. Cel care le vorbise era spiriduşul plantelor. Avea păr blond, ochii verzi şi-şi purta cu graţie hainele verzi din catifea. Am încercat de unul singur să mă lupt cu omida şi era cât pe ce să rămână din mine doar atât: SP-R-D-Ş. Mă ajutaţi s-o-ntorc din drum? Dacă reuşim s-o ducem către prăpastia aceea, acolo este Groapa de Gunoi a Scriitorilor. În ea ajung toate cărţile, revistele, ziarele fără valoare. Ar fi fericită, sunt vocale cu milioanele! Şi-or să mai vină- ntruna!

Omida mai avea doar câţiva paşi până la pădure. Se făcuse uriaşă, de câte vocale mâncase.

O ademeniră cu un fir de busuioc. Pofticioasa omidă se lăsă dusă, ca un mieluşel, spre groapă.

 Fu atât de copleşită de fericire, văzând mormanul de cărţi, încât începu să facă vocalize, încălzindu-şi glasul pentru un cântec vesel.

 Şi cântecul suna cam aşa:

  "V-N-, V-N-  PR-M-V-R-,

S-       -ŞT-RN- N-T- -T-  Ţ-R-,

FL-R-C-L- P-  C-MP--,

H--  S- L- -D-N-M  C-P--!”

- Hai să mergem, spuse Sebi, şi-a găsit locul potrivit.

- Andra vru să-l urmeze, dar parcă inima-i spunea că o făptură care cântă aşa un cântec vesel  nu poate fi prea rea.

 …Şi-i veni ideea să-i spună o poveste:

                             Povestea fluturelui-curcubeu

  A fost odată ca niciodată , o omidă…

Ei bine, această omidă a inventat un nou tip de fluture.

Primele amintiri despre ea însăşi erau destul de slab conturate . A trebuit să caute mult prin sertarele căpşorului ei, ca să poată povesti că era mică, de culoare verde-crud. Fire de păr caraghioase se iţeau obraznice de pe tot corpul, facând-o să semene cu un pisoi zburlit.

 Ca toate omizile proaspăt iesite din ou, nu făcea nimic deosebit. Toată ziua mânca, dormea, mânca şi iar dormea. Prin ochii-i mari şi întrebători ,privea cu teama lumea înconjurătoare. Asta, bine-nţeles, din cauza poveştilor înfricosătoare pe care i le spuneau toţi. Mătuşa-fluture obişnuia să-i înşire felurite păsări, care mai de care mai ameninţătoare, ce pândeau cu ochi pofticioşi.Deşi mica gânganie iubea razele calde ale soarelui, bunicuţa îi spusese de curând că acesta abia asteaptă sa-i prăjească pielea catifelată.  Sâmbăta, când toate neamurile veneau în vizită, obişnuiau să-i povestească despre cât de bine era să ai o culoare cenuşie şi banală, cu care să nu atragi privirile. Ei erau fluturi de noapte şi îl învăţau pe viitorul fluturaş să se comporte ca ei, crezând că probabil acesta era secretul fericirii:”să stai în colţul tău, să zbori cu măsură, să nu te amesteci în treburile altora şi, mai important decât toate, sa fii cât mai cenuşiu!Să  nu cânţi! Să nu râzi!”…iar aici, mica omidă nu-si putea aminti nici în ruptul capului continuarea listei.

 Tristă că i se spunea din toate părţile cum o să arate viitorul, era cât pe-aci să renunţe la imaginea lumii pe care o visase...

  Dar iată că veni vremea pentru marea transformare. Mica omidă sorbi din ochi împrejurimile, după care începu să-şi ţeasă plăpumica.

  Încercă să folosească maroniul frunzelor tomnatice, dar ca prin minune, apăru un roşu pătrunzător, cel al florilor de mac. Acesta se împleti cu portocaliul vesel al crăiţelor şi cu galbenul fluid dintr-o rază de soare,ce venise să privească minunata ţesătură. Verdele i-l dărui  copacul în care locuia, cu o privire drăgăstoasă şi mândră. Chiar şi cerul îşi trimise solii cu o picătură de albastru senin. Trebui să aştepte o bună bucată de vreme, până când  noaptea cea misterioasă îi dărui un crâmpei din năframa ei indigo. În apropiere, o fetiţă blondă  culegea  flori de mărgăritar.  Omida îi văzu  minunaţii ochi violet şi o rugă să-i dăruiască o pată de culoare.

 Când fu gata, se înveli şi începu să-şi viseze lumea în care va trăi…Şi dormi…  vreo trei săptămâni. În prima dimineaţă, simţi că se schimbase ceva. Îşi întinse somnoros picioruşele, antenele, aripile şi îşi luă zborul. Ce bine era să zbori! Privi de sus câmpul şi copacul ce-i servise drept casă. Pluti lin pe deasupra râului şi se oglindi câteva clipe în apele lui limpezi…şi atunci se văzu: era un minunat fluture-curcubeu!

Copiii priviră omida. Aceasta adormise, sugându-si degetul şi zâmbind prin somn. Andra o acoperi cu plăpumica nana, să viseze frumos la lumea în care se va trezi…

Aventurile lui Andrei în Lumea Imaginaţiei 3

 În dimineaţa următoare, Andrei şi Nero se treziră devreme, lăsară un bilet de mulţumire  gazdei pentru ospitalitate şi plecară spre pădure, hotărâţi să-i vină de hac temutei vrăjitoare Aetatanub.

                                             

                                                            
                                           
                                    ÎNTÂLNIREA CU VRĂJITOAREA

Când ieşiră pe poarta de apus a cetăţii, mai priviră o data în urmă, spre oraşul scăldat în lumina soarelui ce tocmai răsărea. Plecaseră la drum plini de curaj, cu dorinţa de a-i ajuta pe acei oameni buni şi muncitori. Împrejurimile oraşului erau deosebit de frumoase. Câmpiile erau presărate cu flori multicolore, iar copacii erau îmbrăcaţi cu frunze de un verde crud, de  primăvară.În depărtare se zărea înfricoşătoarea pădure ce o ascundea în tainiţele ei pe temuta vrăjitoare. Şi merseră ei , până soarele le ajunse deasupra capului. Până la padure mai erau doar câţiva paşi. Din primul moment, atenţia le fu atrasă de liniştea nefirească a locului.Andrei ştia că atunci când eşti în mijlocul naturii, mai ales într-o pădure, tot cuprinsul este însufleţit de glasurile păsărilor, foşnetul frunzelor, murmurul vântului ce şopteşte cântece de leagăn puişorilor din cuiburi. Intrară cu paşi temători. Pe măsură ce înaintau, întunericul şi liniştea deveneau  mai adânci. Lumina  se strecura cu greu printre ramurile copacilor prea deşi .Totul era sălbăticit. În aer persista un aer greu de mucegai şi frunze umede. Singurele vieţuitoare  erau bufniţele ce-şi cântau sinistrul cântec, şopârlele şi păianjenii.

- Oooarre şşşoppârlele astea sunt oooameni tttransformaţi de vrăjitttoare? întrebă Nero, cu dinţii încleştaţi de frică. Andrei nu răspunse nimic, din acelaşi motiv… nu-şi putea descleşta dinţii. Cu cât înaintau spre inima pădurii, valuri de ceaţă rece coborau peste ei, făcând ca aerul să fie şi mai umed şi greu de respirat. Ciudate umbre începură să apară printre copaci, semănând cu siluetele unor oameni rătăciţi, ce nu-şi  găseau drumul către lumină. Şoapte şi vaiete umpleau pădurea.  Dar nu era cale de întoarcere. 

 …La început, crezură că li se pare, apoi se convinseră: cu cât se îndepărtau de mijlocul pădurii, copacii deveneau mai rari, lumina începea să pătrundă printre frunze. Atunci…o văzură! Casa vrăjitoarei era acolo, la câţiva paşi de ei, înălţându-se falnică din ceaţa ce se destrăma. Se apropiară tremurând si ajunseră lângă ea. Printre scândurile roase ale uşii răzbătea o lumină gălbuie. 

                             INTRĂ, NESĂBUITULE CĂLĂTOR, DE AI CURAJUL

                                         SĂ-ŢI ÎNFRUNŢI PROPRIA SPAIMĂ!

 -Oare e politicos să batem la uşă? întrebă Nero, ce nu mai ştia cum să amâne momentul intrării.

-Cred ca da, oricine ar fi înăuntru, trebuie să batem! răspunse Andrei, având acelaşi gând…să mai tragă de timp.

Bătură sfios şi, pentru că din casă nu se auzi niciun sunet, intrară. Înăuntru nu era o atmosferă sinistră, cum se aşteptaseră. Dimpotrivă, camera era luminoasă şi curată.

Prin ferestrele deschise pătrundea o lumină veselă, iar pădurea ce se vedea dincolo de casa vrăjitoarei era plină de culoare, animată de tot felul de sunete încântătoare. Nu se vedea nimeni, dar dinspre camera alăturată ce era pesemne bucătăria, venea miros de plăcintă cu mere. Mirosea exact ca acasă, în zilele în care mama lui Andrei făcea câte ceva bun de mâncare. După câteva momente de aşteptare, în cadrul uşii apăru o bătrână ce arăta ca orice bunică. Avea părul alb şi un zâmbet cald îi lumina faţa. Pe o tavă din argint ducea o plăcintă aburindă cu mere. Cu  voce blândă, le spuse: 

- De când vă aştept…Mi-era teamă să nu vă cuprindă frica, aşa cum au păţit toţi ceilalţi ce-au încercat să străbată pădurea şi să faceţi cale-ntoarsă!

 -Dar unde e vrăjitoarea Aetatanub? întrebă Andrei, mirat.

Râzând subţirel, bătrâna se aşeză într-un fotoliu, unde începu să tricoteze la un fular.

 -Aşezaţi-vă la masă şi, în timp ce mâncaţi, o să vă povestesc ce este cu acea vrăjitoare.

Cei doi nu aşteptară să fie invitaţi de două ori.

-Mmmm! E foarte bună, zise Andrei. Seamănă mult cu prăjiturile pe care le face mami. Totuşi, gustul diferă puţin…

 -Da, diferă, pentru ca mama ta pune un ingredient secret, pe care numai mamele îl cunosc.

- Şi care-ar fi acela? întrebă Andrei curios.

- Ingredientul secret este IUBIREA . Este fermecat şi nu se termină niciodată.

-Nici chiar atunci când copilul creşte? întrebă Andrei, gânditor.

-Nu, nici chiar atunci.

- Şi acum, să vă povestesc despre cum a luat naştere legenda despre vrăjitoarea Aetatanub :

Într-o zi, acum câţiva ani, un călător obosit a ajuns în Ţara celor Mulţumiţi. Era bătrân, îmbrăcat în nişte haine ponosite, cârpite în atât de multe locuri, încât păreau făcute numai din petice. A cerut voie să se odihnească pe o bancă, în faţa uneia dintre casele acelea frumoase pe care le-aţi văzut deja. Stăpâna casei i-a dat voie,

i-a adus şi ceva de mâncare şi un pahar cu apă. Bătrânului i-a plăcut mult acel loc şi a cerut voie locuitorilor să se stabilească la ei în cetate. Ar fi putut face  munci mai uşoare ,în schimbul unui loc unde să doarmă şi a unei mese calde pe zi. Voi îi ştiţi pe locuitori, sunt buni şi blânzi, dar au un cusur, judecă oamenii după aparenţe. Există şi un proverb: ”Haina îl face pe om”.  Li s-a părut că bătrânul ar fi stricat, prin prezenţa umilă şi sărăcăcioasă, armonia cetăţii şi…l-au refuzat. Atunci, a răspândit zvonul despre vrăjitoarea din pădure.

-Adică, s-a răzbunat pe ei pentru că l-au refuzat? întrebă Nero.

-Nu s-a răzbunat, a vrut doar să le dea o lecţie. Bătrânul,în ciuda

aparenţelor, era un înţelept şi dacă l-ar fi primit, cetatea ar fi devenit şi mai prosperă, iar ei ar fi fost încă şi mai fericiţi.

 Câţiva tineri mai curajoşi au încercat să vină în pădure, în speranţa că o vor învinge pe vrăjitoare, dar când au văzut casa mea, au crezut că aici locuieşte vrăjitoarea. I-a cuprins spaima şi au rupt-o la fugă înapoi. Au răspândit chiar zvonul că s-au luptat cu ea şi că ştie să facă vrăji atât de cumplite, încât nu este nicio şansă s-o învingi. Aşa, legenda vrăjitoarei a devenit şi mai puternică. Nici măcar nu au fost atenţi la nume. Aetatanub, citit de la coadă la cap, este Bunătatea, adică numele meu.

- Hi, hi, hi! chicoti bătrâna, cu glasul ei subţirel. Cerşetorul nu era numai înţelept, era şi hâtru.

- Eu sunt Bunătatea, zâna animalelor. Ajut toate făpturile din această pădure,când sunt rănite sau bolnave, puişorii căzuţi din cuib sau rătăciţi de mamele lor şi îi pedepsesc pe cei care fac rău acestor fiinţe nevinovate.

 - Cum îi pedepsiţi? întrebă Nero interesat, ştiind că şi el mai fugărea  câte-o pisică.

 - Odată, un om din Ţara de Dincolo de Pădure, îşi făcuse prostul obicei să vină în pădure şi să ia ouăle din cuiburi. Uneori, lua chiar puii, care n-aveau nicio şansă să trăiască departe de mamele lor. Punea plase atârnate între copaci, în care se prindeau biete păsari. Le inchidea în colivii, ca să se bucure numai el de cântecul lor minunat. Dar, sărăcuţele, când se vedeau în spatele gratiilor, nu mai cântau deloc şi mureau încet, de dorul pădurii şi al libertaţii. M-am supărat rău pe el şi am facut o vrajă. Părul a început să-i crească cu repeziciune şi, atât de încurcat, încât nu mai putea cu niciun chip să şi-l pieptene. Degeaba mergea la frizer în fiecare zi… seara, acesta era la loc. Până la urmă, în părul lui des şi încurcat, şi-a făcut cuib o familie respectabilă de ciori. N-a putut să scape de ele,oricât a încercat să le alunge. Croncăneau în capul lui,de te apuca groaza!

I-am trimis după câteva luni o scrisoare printr-un porumbel călător. Îi spuneam că ridic vraja, dacă promite că nu va mai face niciodată un rau cât de mic, niciunei fiinţe fără apărare. Mi-a promis şi s-a ţinut de cuvânt.

 -Şi…totuşi, de ce, dacă nu e nicio vrăjitoare rea, pădurea arată atât de sălbatică? întrebă Andrei.

 -Cred că ştiţi proverbul “Omul sfinţeşte locul”. Pe măsură ce trecea vremea şi nu mai intra nimeni în pădure, ea devenea tot mai tristă. Tânjea după glasul vesel al copiilor ce veneau să-i culeagă florile, după cântecul vesel al tinerilor ce se plimbau pe potecile ei. A început să-şi piardă sufletul…e ca şi cum ar fi murit. În locul căprioarelor, al iepurilor, al păsarilor de toate felurile, au apărut creaturi iubitoare de întuneric şi umezeală…ar fi murit până la urmă,dacă n-ar fi apărut prin aceste locuri două fiinţe curajoase: un copil şi prietenul lui.

-Dar nici măcar n-am fost atât de curajoşi. La un moment dat, nu mai puteam să ne descleştăm dinţii, de frică, zise Andrei, roşind usor.

-Curajul, dragii mei, nu înseamnă să nu-ţi fie frică, ci să reuşeşti să ţi-o învingi.

 -Ca să vă răsplătesc pentru fapta voastră minunată, o să vă dăruiesc o carte fermecată. Este Cartea Vieţii, în ea poveştile nu se termină niciodată. Cum ai citit-o, cum apar mereu alte şi alte poveşti. Chiar acum, se scrie în ea povestea voastră.Fiţi cu băgare de seamă, de voi depinde cum se va depăna în continuare…dar nu-mi fac griji, ştiu că va fi la fel de frumoasă, ca şi până acum.

 -Apar şi eu în poveste? întrebă Nero, fericit.

 -Da, apari şi tu. Vei fi mereu alaturi de Andrei în toate aventurile pe care le va trai. La un moment dat, când va avea o casa cu gradină şi o livadă plină de cireşi şi meri, o să apari şi în viaţa reală. Dar nu vei arăta ca acum. Vei fi un caţel mic şi drăgălaş.Vă veţi juca mereu împreună şi o să fiţi cei mai buni prieteni.

 - Ei, acum ar fi timpul să mergeţi la  culcare, e târziu şi vă aşteaptă multe întâmplări minunate. Eu mai rămân puţin, trebuie să termin un fular pentru un pui de urs cam neastâmpărat, care e mai tot timpul răcit. 

 A doua zi, cei doi se treziră odihniţi şi nerăbdători să plece în căutarea unor noi aventuri. Zâna le facu un pachet cu merinde pentru drum. Le mai dădu şi un coş acoperit cu un prosop şi le zise:

- Vă rog ceva…în acest coşuleţ, am trei făpturi orfane. Au  nevoie de cineva care să aibă grijă de ele. Sunt sigură că le veţi găsi un loc în care vor avea parte de iubire şi de îngrijire.

 Dând într-o parte prosopul ce acoperea coşul, le arătă animalele.

- Puiul acesta s-a rătăcit de mama lui. A fost un incendiu în pădure şi l-am găsit căzut din cuib, cu arsuri pe picioare şi aripi.L-am uns cu ulei de levăntică, bun să vindece arsurile. I-a plăcut atât de mult,încât m-a rugat sa-i pun numele Levănţică. Acesta este Buburuză, zise zâna, arătând spre motanul din coş. Nu vede prea bine şi i-am spus aşa, pentru că are două pete galbene presărate cu puncte negre, de- o parte şi de alta a nasului. Şi acesta este Mirmidon, un iepure galben, culoare neobişnuită pentru unul din neamul lui.

 Apucând coşuleţul, eroii noştri îşi luară rămas-bun de la zână şi plecară spre Ţara de Dincolo de Pădure.

Aventurile lui Andrei în Lumea Imaginaţiei 2

                   ÎN ŢARA CELOR MULŢUMIŢI

Priveliştea ce se întindea în faţa lor, nu putea fi asemuită cu nimic din ceea ce văzuseră până atunci. Poate doar cu unele vise de când era Andrei mai mic, în care totul părea să fie alcătuit din mii de pietre preţioase multicolore. Era o cetate înconjurată de ziduri din chihlimbar, a cărui minunată alcătuire îi amintea lui Andrei de un uriaş fagure plin de cea mai dulce miere. Cărarea ce ducea în interior, străzile, erau tot din chihlimbar, făcând ca razele soarelui să arunce peste toată aşezarea o lumină aurie.

 Intrară pe poarta cetăţii, orbiţi de atâta strălucire şi splendoare.

Casele nu erau mari, dar toate aveau încrustate pe faţade pietre preţioase neasemuit de frumoase. Mirosul dulce al chihlimbarului se amesteca cu mirosul îmbătător al florilor din faţa caselor, provocându-le o stare de fericire şi vis.Nu era gradină care să nu aibă pomi plini de fructe minunate, unele dintre ele necunoscute lui Andrei. Locuitorii cetăţii erau la fel de frumos împodobiţi ca tot ce era în jurul lor. Veselia şi fericirea păreau să domneasca în tot ţinutul. Pe stăzi se plimbau tineri luminoşi la chip, iar copiii se jucau şi zburdau fără nicio grijă.

 -Bine aţi venit,călătorilor! le strigau toţi, invitându-i să intre în casele lor.

 -Cred că sunteţi obosiţi şi flămânzi, de ce nu intraţi să vă odihniţi? le spuse o mamă tânără ce avea o fetiţă puţin mai mică decât Andrei.

 Mulţumind, cei doi intrară. Deîndată, femeia le aduse tot felul de   mâncăruri necunoscute, cu miros atât de îmbietor, încât cei doi nu mai stătură pe gânduri şi începură să mănânce.

-Dar cum se face că este atâta bogăţie în această cetate şi cu toţii păreţi atât de fericiţi? întrebă Andrei.

 -Pământul nostru este foarte roditor, munţii pe care-i vedeţi în zare poartă în adâncul lor felurite pietre preţioase,aur şi argint.Oamenii sunt harnici şi muncesc cu plăcere şi voioşie. Şi mai e un lucru important: chihlimbarul folosit în construcţia cetăţii.

 -Cum aşa? întrebă Andrei curios.

 -Chihlimbarului i se spune “piatra magică din timpuri străvechi.” 

Se zice că are puteri tămăduitoare şi noi simţim asta pe pielea noastră. Rareori se îmbolnăveşte cineva dintre noi şi, dacă se întâmplă asta, se pune pe picioare foarte repede, cu ajutorul ambrei.

 -Ambră?

 -Da, i se mai spune şi ambră, în limba arabă  însemnând galben.

 -Am văzut în zare o pădure. Ce este dincolo de ea şi cum se poate ajunge acolo? întrebă Andrei.

 Femeia ezită puţin să răspundă, parcă i-ar fi fost teamă de ceva.

Pentru prima dată de când erau acolo, Andrei văzu o umbră de tristeţe pe faţa unui locuitor al cetăţii .

 -Acum câţiva ani, a pus stăpânire pe pădure o vrăjitoare rea, poposită tocmai din Africa. Numele ei este Aetatanub. Numai când îi pronunţ numele, îmi vine să mă cutremur! zise femeia, înfiorându-se. Se mai spune că, pe cei care îi încalcă teritoriul, îi transformă pe loc în şerpi, păianjeni şi alte făpturi groaznice. De când a apărut ea,noi n-am mai putut să ne vizităm rudele stabilite în Ţara de Dincolo de Pădure şi nici cei de acolo n-au mai venit aici.

 Nemaiputându-se stăpâni, izbucni în hohote de plâns. 

 -Dar păreţi atât de fericiţi…

 -Da, pentru că ne-am resemnat şi încercăm să uităm de nefericirea din sufletele noastre. Nu vorbim niciodată despre lucrurile care ne întristează şi, mai ales, de vrăjitoare…Asta, până când ai întrebat tu. În acel moment, mi-am amintit de tot.

 Cuprins de milă, Andrei s-a sfătuit în taină cu Nero şi au hotărât să facă ceva ca să-i scape pe locuitorii oraşului de vrăjitoarea cea cumplită.

 Dintr-un colţ al camerei, se auzi un suspin puternic. Privind spre locul de unde venea sunetul, Andrei o văzu pe Alexandra plângând şi tremurând de spaimă. Copiii din cetate nu ştiau de existenţa vrăjitoarei, pentru că părinţii nu le spuseseră nimic.

 - Nu trebuie să te temi, îi spuse Andrei, ştergându-i lacrimile. Nicio vrăjitoare nu este atât de puternică, încât să nu-i poţi veni de hac.

 Andrei se gândi ce-ar putea-o face pe fetiţă să se simtă mai bine. Îşi scormoni mintea, încercând să-şi amintească o poveste potrivită. Pentru că nu ştia niciuna pentru fete, o inventă el:

       






                   POVESTEA VRĂJITOAREI CE A DEVENIT ZÂNĂ


  A fost odată ca niciodată,într-un sat din România …
 - Ce e România? întrebă fetiţa.
 - România este ţara din care vin eu. Este foarte frumoasă…
 Ca să înţeleagă mai bine, Andrei îi făcu un desen.
- Da, pare foarte frumoasă ţara ta…O să înrămez desenul şi o să-l pun pe perete, în camera mea. Îmi va aminti mereu de tine.
- Cum spuneam, trăia în România o vrăjitoare rea. Nu era precum suratele ei. De pildă, îsi spăla 
şi-şi pieptăna părul cu grijă, nu ieşea niciodată din casă fără să se parfumeze. Până şi hainale ei erau altfel decât ale altor vrăjitoare. Mătura pe care obişnuia să zboare era curată şi avea o fundă mare, roşie. Dar…era rea ! Până şi răutatea ei era altfel: transforma zmeele copiilor în fluturi ce-şi luau zborul, spre marea dezamagire a acestora, schimba culoarea pisicilor, în cele mai neobişnuite  nuanţe, făcea pomii să rodească altceva decât era normal. Se puteau vedea peste tot cireşi ce făceau portocale, meri care făceau rodii şi chiar caişi ce rodeau fluturi! 
Într-un cuvânt,îi exaspera pe toţi cu glumele ei răutăcioase!
Deşi se distra de minune pe seama celorlalţi, avea o nemulţumire ascunsă: ca toate vrăjitoarele, avea pe nas un neg mare şi păros. Celelalte erau mândre de negii lor, considerându-i însemn nobiliar. Ea se privea în oglindă şi tare-şi mai dorea ca acesta să dispară de acolo!
 Încercase tot felul de poţiuni magice şi  pomezi, dar negul nu vroia să-i părăsească nasul!
 Deşi nu-i plăcea să vorbească cu oamenii, se hotarî să meargă la spiţerul satului, să-i dea  un leac pentru neg.
Acesta, fiind mai hâtru şi dorind s-o pedepsească pentru răutăţi, în loc să-i dea ceva pentru negi, îi dădu o soluţie ce se foloseşte pentru a stimula înfloritul plantelor. Îţi poţi imagina disperarea vrăjitoareI când ,uitându-se în oglindă, văzu răsărind în vârful negului o uriaşă floare roz. Era o floare de cactus.
 Zile întregi a bocit şi n-a mai îndrăznit să iasă din casă! În cele din urmă, pentru că părul ei începuse să arate neîngrijit, şi-a luat inima în dinţi şi a plecat la coafor. Pe uliţele satului, s-au strâns oamenii ca la bâlci. De peste tot se auzeau hohotele de râs ale sătenilor! S-a întors acasă ruşinată şi înfuriată, şi-a strâns lucrurile într-o boccea şi a părăsit pentru totdeauna satul, pe mătura ei cu fundă roşie.
 Se spune că ar fi ajuns în Arizona, unde a devenit zâna cactuşilor.
   

Aventurile lui Andrei în Lumea Imaginaţiei 1

Era o zi senină şi plăcută, exact genul acela de zi în care n-ai chef de stat în casă şi parcă te aştepti să ţi se întâmple ceva neobişnuit…

 Andrei stătea întins în pat cu ochii în tavan şi gândea nemulţumit:

 “Ce plictiseală! E deja 10:10 şi eu n-am făcut nimic. Oare pe unde sunt toţi prietenii mei? Nu-s de găsit. Andrei a plecat de dimineţă cu mama lui şi nu s-a mai întors, iar Bogdan şi Mihai nu sunt nici ei acasă. Ciudat lucru, dar n-am chef să mă joc pe calculator. Şi Darius doarme, nu pot nici măcar să vorbesc tare. Mi-ar plăcea să explorez locuri necunoscute, să văd piramidele, să cutreier mările într-o corabie cu pânze, să lupt cu dragonii cei fioroşi, să îmbrac o armură adevarată…”

În timp ce visa cu ochii deschişi şi căsca de plictiseală, ochii îi căzură pe oglinda din perete. De uimire, gura i se făcu aşa  O  . Pe suprafaţa acesteia apăruseră nişte litere ciudate!

Se scărpină în cap nedumerit. Ştia să citeasca foarte bine, dar nu înţelegea nimic din ce scria .

După un timp nu prea lung de concentrare, că doar era un copil foarte isteţ, îşi dădu seama că oglinda făcea ce ştia ea cel mai bine: îi arăta scrisul…în oglindă. Privi cu atenţie şi citi fără nicio problemă:
                       SECRETUL SE ASCUNDE IN NUMELE TAU !

“Numele meu?"

 Îşi aminti atunci că, în urmă cu câteva zile, întâlnise în drumul către şcoală un bătrân îmbrăcat foarte ciudat, într-o robă împodobită cu ornamente argintii, în formă de semilună. În mână avea o baghetă şi avea părul şi barba albe, de parcă ar fi fost de-o vârstă cu munţii cei bătrâni şi cu oceanele. Acesta îi spusese că numele său înseamnă safir, o piatră preţioasă şi că ar fi bine să ţină minte acest lucru, pentru că nu se ştie când îi va folosi. Dupa aceste cuvinte, disparuse într-un nor de steluţe, ca şi când n-ar fi fost niciodată acolo. Prietenii îi spuseseră că visase şi glumiseră pe seama lui, dar el ştia că fusese real.

 Emoţionat,se încălţă la un picior, dar când să găsească şi pantoful stâng, ia-l de unde nu-i.Căută sub masă, în bibliotecă, printre haine,chiar şi în frigider. Nu era!

 “Of,dacă n-aş fi atât de dezordonat!”

Dădu peste el, în cele din urmă, după ce răscolise toată casa, sub pat,lângă o mulţime de alte lucruri:o minge,o piesă de şah,o maşinuţă şi…un păianjen ce se holba la el cu ochi critici:

 -Este a 175-a oară când nu-ţi găseşti pantofii, bombăni acesta, notând cu grijă în carneţelul în care ţinea o evidenţă clară asupra defectelor lui Andrei.

 Înşfăcă repede pantoful, înainte ca păianjenul să-i ţină o lungă şi obositoare predică despre ordine,copii  dezordonaţi, despre cum erau copiii pe vremea lui, politeţe şi altele de genul acesta. Se duse repede în faţa oglinzii şi rosti rar şi răspicat:SAFIR . Oglinda se dădu intr-o parte, făcându-l să rămână pentru a doua oară într-un timp atât de scurt, cu gura aşa     

 “E un portal,exclamă el cu voce tare!”

 Ştia de existenţa unor astfel de porţi de trecere către alte lumi, dar nu-şi închipuia că o să ajungă să vadă asta cu ochii lui, darminte să existe unul chiar în acea cameră.

 În faţa ochilor lui uimiţi, apăru o privelişte înfricoşătoare:era o grotă, al cărei capăt nu se vedea,fiind ascuns în întunericul ce înconjura totul. Pe zidurile slab luminate ardeau făclii cu o flacară albăstruie.La lumina acestora, se zăreau inscripţii ciudate, într-o limbă necunoscută:

                            af gxjklst rfjp ruio obsdmvcs axzvnbc dfr

 Un orologiu prăfuit măsura timpul, făcându-l pe Andrei să se mire de prezenţa unui astfel de obiect într-o grotă unde, judecând după aerul închis şi pânzele de păianjen, nu mai intrase nimeni, de foarte mult timp.

“Hm…un alt lucru ciudat! Când eram în camera mea,ceasul arăta ora zece dimineaţa, iar aici e ora nouă şi, judecând după stelele ce se văd prin spărturile boltei, e nouă seara”.

Cu paşi şovăielnici, Andrei înaintă puţin,călcând cu grijă pe dalele reci şi umede. Peste tot mişunau şobolani ce scoteau sunete ascuţite,deranjaţi de prezenţa străină în spaţiul considerat de ei ca fiind numai al lor.Melci uriaşi se târau pe zidurile grotei,lăsând în urmă dâre lipicioase.

 Când privi în sus,vazu lilieci ce zburau în toate direcţiile,scoţând aceleaşi sunete ascuţite,ca şobolanii.

 Deodată, inima îi tresăltă puternic,văzând întipărite în praful aşternut pe jos, nişte urme ce duceau spre un fel de nişă în zid. De aici,doi ochi mari il priveau ţintă. Se opri,neîndrăznind nici să mai respire,darminte să mai şi înainteze. Din întunericul nişei,se auzi un glas prietenos, dovedindu-se astfel că stăpânul ochilor avea şi glas:                                                                                                                                                                                   

 -Nu te teme, Andrei, eu sunt Nero, câinele pe care ţi l-ai imaginat şi pe care ţi-l doreşti atât de mult! Ştiam că o să ne întâlnim astăzi, aşa că am venit să te întâmpin.

 -Dar cum de te vad, dacă eşti doar în imaginaţia mea?

 -Acest tunel în care tocmai ai intrat, duce către Lumea Imaginaţiei, o lume creată de visele, speranţele, temerile tuturor copiilor. Aici fiinţeaza orice şi-a imaginat vreodată un copil. Acum înţelegi  de ce mă poţi vedea? Eu sunt la fel de real în lumea mea, pe cât eşti tu în lumea ta. Pentru că îmi doream mult să-l cunosc pe băiatul care m-a creat, ţi-am ieşit în întâmpinare şi doresc să te însoţesc în călătorie.        

 Bucuros că şi-a făcut deja un prieten în această lume necunoscută şi ciudată, Andrei acceptă şi porniră împreună la drum.

 După o bună bucată de drum, începu să se vadă capătul grotei.Acolo era o uşă mare şi impunătoare. Apăsă mânerul  cu putere şi trase, dar aceasta era de neclintit, fiind pesemne încuiată.

 -Scrie ceva pe usă, zise Nero.                                                                                

 Andrei luă o torţă, o apropie ca să poată   vedea mai bine şi citi cu voce tare:                                            -                   

“Se-nvârteşte-n jur mătuşa

 Şi păzeşte bine uşa. Ghici?”

- Este o ghicitoare, zise Andrei. Oare ce să fie?                                                           

- Păi…cred că este câinele, că el se învârteşte înainte de a se aşeza şi tot el păzeşte usile. Ce drăguţ, o ghicitoare despre mine! zise Nero, extrem de încântat.  

-Să încercăm, spuse Andrei, deşi avea îndoieli că acesta este răspunsul:

-CÂINELE ,rostiră amândoi într-un glas.

 Dar uşa rămase la fel de neclintită ca şi înainte.

-Trebuie să ne mai gândim.Ia să vedem…se-nvârteşte…păzeşte uşa…

-Cred că ştiu, strigă el fericit! Trebuie să fie CHEIA!

 Cum rosti aceste vorbe, literele ce alcătuiau cuvântul cheie apărură deasupra capetelor lor, se învârtiră de câteva ori în cerc şi se transformară într-o cheie ce intră singură în broasca.

Trăgând cu putere de clanţă, Andrei deschise uşa şi…pentru a câta oară în acea zi rămase uimit?

                                      

       

                                            

Tâlharii

 Taşu, Francisc şi Ochilă erau renumiţi în tot satul pentru măiestria cu care reuşeau să subtilizeze cârnaţii puşi la afumat de sărmanii oameni. De fapt, nu erau ei cei bănuiţi. S-au făcut nenumărate anchete, au fost testate cu detectorul de minciuni toate pisicile...ei au reuşit mereu să iasă basma curată. Aveau aură de sfinţi sadea. În spatele privirilor nevinovate, se ascundeau neruşinarea şi impertinenţa. Toată lumea observase că, deşi se plângeau mereu că nu au ce mânca, burticile lor se rotunjeau pe zi ce trece...„ Hoţul neprins e negustor cinstit.” Ca să-şi mascheze potlogăriile şi pentru că nu puteau mânca tot, şi-au înfiinţat o firmă şi vindeau cârnaţi la toate pisicile, dar şi la oamenii care, în mod foarte suspect, îşi terminau proviziile prea repede. Vecinul Iulică îi bănuia de mult timp. A încercat tot felul de metode: a bătut apropouri, le-a vorbit despre păcate şi taina spovedaniei, un timp chiar le-a lăsat la îndemână câte două bucăţi de fiecare. Pentru pisicile bine crescute şi care îşi cunosc lungul nasului,ar fi fost suficient...dar nu pentru tâlharii de ei.

 Văzând că n-o scoate la capăt nicicum, Iulică a cumpărat din oraş opt metri de cârnaţi din plastic şi i-a înşirat peste tot, cât mai la vedere, în pod şi pe acoperiş. Ei, tocmai asta le-a dat de bănuit pezevenchilor! Erau prea inteligenţi, ca să nu se prindă...doar păcăliseră  detectorul de minciuni. Pe la miezul nopţii, au urcat pe acoperiş, au luat momeala şi au pus-o în podul vecinului de peste drum.

Iulică se mai judecă şi astăzi cu Doru. 

Karina în Ţara Mimilor

 Începuse bine ziua pentru Karina…Găsise în faţa casei o bancnotă de un leu…era norocul ei. Nu era pretenţioasă ca oamenii mari, care se considerau norocoşi doar când dădeau din senin peste o pungă cu bani, sau  câştigau la LOTO o maşină.

 Apoi, norocul îi surâse din nou. Deşi era toamnă târzie, găsise o buburuză . Îi lipsea un picior, dar asta nu părea s-o întristeze prea tare. O puse şi pe ea în buzunar, lângă bani.

 “ Ce zi grozavă”, gândi ea, privind nedumerită la oamenii ce alergau încruntaţi în toate direcţiile.

 “ Oare de ce ei nu văd câte minunăţii sunt în jurul lor?”

  Trecu pe lângă două femei ce strigau una la alta, deşi stăteau la distanţă foarte mică.

 Vorbeau despre cât de rea e lumea în ziua de azi, despre preţurile la legume, scutece, reviste de modă şi altele…

 La întrebarea “ De ce ţipă oamenii mari unii la alţii?”, un copil dăduse următorul răspuns: “ Pentru că li s-au îndepărtat inimile … nu se mai aud…”

 Karina le făcu cu ochiul şi le zâmbi celor doi copii, un băieţel şi o fetiţă, ce se plictisiseră şi-şi trăgeau cu insistentă mamele de mâna, în direcţia vitrinei unde erau înşiruite o mulţime de jucării.

 În acel moment, Karina găsi cel de-al treilea noroc din acea zi: o cochilie  de melc. Locatarul o părăsise… îşi găsise probabil una mai încăpătoare, sau… pur şi simplu se săturase să-şi care povara în spate…Cine ştie?...

 Curioşi, cei doi copii se apropiară de ea, dezlipindu-şi ochii de pe vitrină.

 Karina le arătă cele trei norocuri ale ei. Auraş şi Edi îşi întoarseră şi ei buzunarele pe dos, dând la iveală comorile dosite prin buzunare, de ochii vigilenţi ai mamelor: pietre de diferite culori şi cu forme interesante, castane, scoici, pene de porumbel, pe care copiii le strângeau cu grijă, zicând că au căzut din aripile îngerilor…o mulţime de lucruşoare valoroase, pe care mamele le dădeau afară când le spălau hăinuţele, neştiind că fiecare obiect e o amintire, are o poveste a lui…

-  Vreţi să facem o călătorie în Ţara Mimilor? întrebă Karina.

-  Daaaa, răspunseră fericiţi Auraş şi Edi, privind îngrijoraţi către mamele lor şi, pentru 

prima data, dorindu-şi ca discuţia lor să nu se mai termine.

 Karina mai fusese acolo, ştia drumul, dar nu-i plăcea să meargă singură.

 Poarta de intrare era chiar lângă fântâna în care oamenii aruncau bănuţi pentru îndeplinirea dorinţelor. Şi pentru că nu-şi pusese niciodată o dorinţă, se gândi că ar fi timpul să o facă.

 Aruncă banul în fântână şi zise: “ Vreau să-i crească buburuzei piciorul lipsă!”

 Nu era greu să-ţi dai seama că erai în altă lume. În primul rând, nu existau maşini. Aici, oamenii se puteau deplasa  doar gandindu-se, la locul în care doreau să ajungă. Dacă nu erau maşini, nu erau nici zgomotele produse de ele şi de claxonul enervat al şoferilor. Liniştea era încântătoare…pentru că nimeni nu ţipa la nimeni, se puteau auzi desluşit sunetele naturii. Totul era cântec. Vântul nu era niciodată furios, pentru că nu avea motive să fie…Era zefirul blând ce stârnea clopoţeii florilor de câmp, făcându-i să  scoată sunete delicate. Oamenii erau calzi şi blânzi ca zefirul...

Zâmbeau mai tot timpul şi cuvintele lor nerostite desenau în aer forme multicolore. Cuvântul IUBIRE apărea cel mai des şi avea culorile curcubeului. După ce  fusese rostit, dăinuia un timp în aer, apoi urca spre cer. Cu cât cuvintele erau mai frumoase, cu atât urcau mai uşor .

 Karina văzuse cum, în oraş, cuvintele urâte şi încărcate de ură sau supărare nu puteau să urce şi se aşterneau ca o pâclă de culoare închisă, peste copaci, întristându-i, peste case, flori...

 Erau tot felul de animale în Ţara Mimilor şi nu se deosebeau de cele din oraş, decât prin mulţumirea ce se citea în ochii lor.

 Mai vedeai uneori câte un câine slab şi cu privire temătoare, câte o pisicuţă bolnavă. Locuitorii ştiau imediat de unde veneau. Le hrăneau, le mângâiau şi le alinau suferinţele. Aveau libertatea de a rămâne acolo şi, cele fără stăpân, aşa şi făceau. Celelalte, se întorceau la stăpânii lor…îi iubeau prea mult, ca să-i lase singuri…

Greierii transmiteau prin telegraf cuvinte frumoase: IUBIRE, PACE, ARMONIE, LUMINĂ…

Semenii lor din oraş le preluau şi le transmiteau mai departe…În somn, copiii speriaţi de câte un vis urât, auzeau cuvintele şi zâmbeau…

 Ajungeau uneori şi nori răzleţi, trimişi de blândul zefir. Aceştia spălau pomii întristaţi, dând pentru un timp impresia că totul e bine. Alteori, iarna, aşterneau straturi albe de nea, spre fericirea copiilor. Privind la fulgii mari, oamenii tăceau puţin, zâmbeau…fulgii le aminteau de copilărie…din păcate, totul dura foarte puţin…

 Karina se gândi că buburuzei i-ar fi mult mai bine dacă ar rămâne acolo. O scoase din buzunar şi o puse pe o petală de trandafir. Zâmbi fericită, în timp ce Auraş şi Edi rămăseseră cu gurile căscate. Buburuza avea acum toate picioarele…Râsul lor voios sperie un melc fără casă ce se apropiase să vadă şi el minunea…

 Se întoarseră în oraş. Vitrina cu jucării nu le mai atrase privirile. Îşi puseră mânuţele în cele ale mamelor, ce privira uimite copiii. Erau aceiaşi, dar parcă se schimbase ceva…

Ochii ce tăinuiau aventura le facură să vorbească mai încet…