vineri, 15 iulie 2011

ŢINUTUL DRAGONULUI KNUT CEL CRUNT




Prima dată când Sebi şi Andra l-au întâlnit pe Andrei în Lumea Poveştilor, a fost în Ţinutul dragonul Knut cel Crunt. Andra a făcut iarăşi ceva ce l-a uimit pe Sebi. Nici chiar el, nu ştia că fetiţa vorbea cu vântul. Acesta era prietenul ei şi-i şoptea adesea poveşti despre lumi îndepărtate. Dar vântul era altfel acum...parcă cineva îl controla, îl făcea să fie furios. Andra i-a şoptit blând că trebuie să-şi amintească cine este, că e liber şi nu are nimeni voie să se folosească de puterea lui. Vântul a ascultat-o...s-a liniştit şi lui Andrei i-a fost mai uşor să-şi ducă bătălia. Şi cu greieraşii vorbea. Când simţea că ceva nu era bine, le spunea în gând cuvinte frumoase: Iubire, Lumină, Pace, Armonie...Aceştia preluau mesajul ei şi îl duceau mai departe. Chiar dacă efectul nu era de durată...egoismul, ura, răutatea, invidia erau la ele acasă...măcar pentru câteva clipe, se aşterneau liniştea şi pacea în jur. Vorbea şi cu plantele, uneori, cu animalele, cu pietrele. Copiii le înţeleg graiul, pentru că ştiu să asculte cu inima.  
  Însoţit de Nero, Andrei a  pornit din nou la drum.Cu cât înaintau, peisajul începea să se schimbe. Apărură întâi dealurile din ce în ce mai înalte, apoi munţii. Începea sa fie frig. Pe crestele munţilor, zăpada era deja aşternută, iar acum se pornise să ningă şi in jurul lor. Casele erau răsfirate, ca peste tot, în zonele de munte.Văzură şi primii oameni. Erau bătrâni şi mergeau cu greutate, pe zăpadă. Aveau feţe indiferente, iar ochii lor priveau în gol. Nu se auzeau glasuri de copii. Linistea era apăsătoare. Au încercat  să intre în vorbă cu ei, dar aceştia nu le-au aruncat nici măcar o privire, parcă nu i-ar fi văzut...
 La marginea satului, văzură un cioban ce-şi mâna oile către puţina iarbă ce se mai găsea neacoperită de zăpadă.Era îmbrăcat ca ciobanii din ţara lui Andrei. Avea părul şi barba albe, chipul lui amintindu-i lui Andrei de bătrânul întâlnit pe drumul spre şcoală. Spre deosebire de ceilalţi locuitori, faţa îi era zâmbitoare şi blândă, iar ochii, luminoşi.
  Se apropiară de el şi îl salutară.
 -Bună să vă fie inima, călătorilor, le răspunse, cu voce caldă.
- Cum se numeşte ţara aceasta? întrebă Andrei.
- Acum se numeşte Ţinutul lui Knut cel Crunt, dar odinioară se numea Ţinutul Oamenilor Neînfricaţi.Vreţi să ascultaţi povestea?
- Da, spuseră Andrei şi Nero, într-un glas.
 Bătrânul îi invita într-o peşteră, aceea fiind casa lui. Făcu focul,să se mai dezmorţească şi-i ospătă cu lapte proaspăt. Apoi, începu să povestească:
- Poate n-o să vă vină să credeţi, dar în tinereţe eram regele acestui ţinut. Aşa cum îi spunea numele, ţara era locuită de oameni neînfricaţi, cinstiţi şi drepţi. Locuiam în castelul pe care o să vi-l arăt mâine, este pe creasta celui mai înalt munte de aici.  Poporul meu era paşnic şi primitor, cu o mare încredere în ceilalţi. Poate tocmai de aici ni s-au tras toate nenorocirile. Într-o zi, a poposit in ţara noastră un dragon. Era mic şi părea inofensiv. În primul moment, am vrut să-l alungăm, apoi ni s-a făcut milă, când ne-a spus că fusese alungat de  semenii lui din Ţara Dragonilor. Cred şi acum că era sincer, când povestea acele lucruri. Totul a luat, în timp, o întorsătură ciudată. Dragonul ştia să găsească cele mai ascunse comori, oriunde s-ar fi aflat ele. Ca să ne răsplătească pentru bunătatea noastră,a început să ne dezvăluie locurile unde se aflau acestea. Atunci, s-a întâmplat ceva...parcă au început cu toţii să-şi piardă minţile. Lăcomia oamenilor  întrecuse  orice limite! Degeaba am încercat  să le spun că nu e bine ce fac şi că este timpul să se oprească din acea goană nebună după bogăţii. N-a vrut niciunul sa mă asculte. M-au alungat din castel, invitându-l pe Knut să-mi ia locul, să devină regele lor. Frumosul nostru steag a fost dat jos şi înlocuit cu unul având ca simbol un dragon. Au schimbat chiar si numele ţării, aşa cum ştiţi deja, in Ţinutul lui Knut...care pe atunci, încă era bun...mai târziu a devenit cel Crunt. Oamenii au devenit din ce în ce mai lacomi, şi-au pierdut acele însuşiri minunate, adică cinstea , dreptatea şi curajul în faţa morţii. Pe măsură ce îşi schimbau caracterul, Knut creştea văzând cu ochii. Din umil şi recunoscător cum fusese la început, devenise trufaş, dispreţuitor, nemilos. N-a mai vrut să dezvăluie locul comorilor şi a început să le ia cu forţa pe cele ale supuşilor lui.Cel mai groaznic moment a fost când a început să ne fure copiii. Atunci şi-au dat seama toţi de greşeala pe care o făcuseră, dar era prea târziu. Mărimea şi forţa dragonului deveniseră de neînvins, pentru că ei îl făcuseră aşa. De atunci,nu s-au mai născut copii, semenii mei şi-au pierdut bucuria de a trăi şi, i-aţi văzut, umblă ca nişte umbre tăcute şi fără lumină în ochi şi pe chip, aşteptând salvatorul promis în cărţile lor vechi.
 După ce termină de povestit, bătrânul rămase îngândurat, privind la focul ale cărui flăcări desenau pe pereţii peşterii umbre asemănătoare unor dragoni.
 Andrei şi Nero rămaseră şi ei tăcuţi. Era cea mai tristă poveste ce- o auziseră vreodată.
 Au înnoptat în peştera bătrânului rege, adormind cu greu sub impresia celor povestite de acesta.
 În dimineaţa următoare, Andrei îl intrebă pe bătrân:
 - Dar,este chiar de neînvins dragonul?
 -Nimic nu este de neînvins. Trebuie să ai inimă curată, curaj şi încredere în propriile forţe. Păstrez de mulţi ani o armură, în aşteptarea celui ce va avea curajul să-l infrunte. Au încercat mulţi s-o îmbrace, dar nimănui nu i s-a potrivit.
- Aş putea s-o încerc şi eu? întrebă Andrei.
- Sigur, oricine are voie s-o încerce.
   Emoţionat, Andrei luă armura şi o încercă. Spre fericirea regelui, aceasta îi venea ca turnată.
- Mă temeam că voi muri şi nu-l voi vedea pe cel căruia i se potriveşte! zise el, lăcrimând.
- Asta înseamnă că am puterea să-l înfrunt pe dragon?
- Da, faptul că ţi se potriveşte este semnul că-l poţi birui...restul depinde doar de tine.
 Regele mai scoase un scut şi o sabie şi i le întinse.
- Copile, fie ca aceste lucruri să te ajute sa izbândesti şi să-mi scapi poporul de sub robia ticălosului dragon!
 Însoţiţi de urările regelui, neînfricaţii eroi plecară pe drumul ce ducea spre castel.
 Pe măsură ce se apropiau, nori negri se adunau din toate părţile, întunecând tot cuprinsul şi făcându-le înaintarea şi mai grea.Frigul devenise de nesuportat.Vântul sufla cu putere, spulberând zăpada din cale-i şi vuind furios. Deodată,un muget mai furios şi mai puternic îl acoperi pe cel al vântului. Era glasul dragonului ce prinsese de veste de la păzitorii castelului, fiinţe ale întunericului, despre venirea lor.
 Uriaş, de părea că acoperă tot cerul, cu aripile întinse, zbura spre ei. Din înaltul cerului, se repezi ca un uliu ce-şi urmăreşte prada.
 - Repede, să ne despărţim!strigă Andrei.
 O luară fiecare in altă parte, facându-l astfel pe dragon să ezite, neştiind pe care să-l atace. Îşi fixă privirea rece şi plină de ură asupra lui Andrei şi se repezi iar.Când ajunse atât de aproape, încât îi simţi răsuflarea rece ca gheaţa, Andrei făcu un pas lateral şi Knut se prăbuşi la pământ. Se ridică apoi, puţin descumpănit. Stătură câteva secunde faţă în faţă, privindu-se intens. Ochii dragonului, roşii şi plini de ură, întâlniră privirea copilului, calmă şi luminoasă. Atunci, ceva ciudat se petrecu: parcă dragonul începu să se micşoreze.
 Se pregăti din nou de atac. Făcu un pas înapoi şi se repezi cu toată forţa spre copil, scoţând pe nări flăcări uriaşe. Andrei îşi apără faţa cu scutul, iar când monstrul fu lângă el, întinse mâna, îl apucă de o aripă şi il aruncă. Făcură împreună câţiva paşi înapoi. Atunci, îi dădu drumul. Dragonul se izbi cu toată puterea de o stâncă ascuţită, iar sângele începu să-i curgă din rană...şi deveni şi mai mic. Furia lui devenise fără margini! O armată de cavaleri de-ar fi avut în faţă, ar fi nimicit-o! Dar el vedea doar un copil ce-l privea liniştit în ochi şi nu putea pricepe de unde-i vine forţa.Când se pregătea din nou de atac, Nero veni din spate şi-l muşcă, făcându-l să-şi abată atenţia spre el. Se repezi spre câine şi atunci, Andrei îl lovi  năpraznic cu sabia. Devenise la fel de mic ca atunci când poposise pe pământurile acelea. Începu să tremure din toate încheieturile, presimţindu-şi sfârşitul. Copilul ridică sabia, pregătindu-se să-i dea ultima lovitură...însă,văzându-i spaima din ochi, îl cuprinse mila.
 -Du-te de aici, monstru nerecunoscător, zboară spre ţara ta şi să nu te mai întorci niciodată pe aceste meleaguri! îi strigă el.
  -Stai, unde să se ducă în ţara lui, n-aţi auzit ce-a zis păstorul? A fost alungat de semeni, deci nu e ca ei...Or să-l omoare, dacă se-ntoarce.Şi oamenii l-au făcut să fie aşa, prin lăcomia lor. Băieţii şi Knut rămaseră cu gura căscată. Tot ce ştiau ei despre bătălii şi cum ar trebui să se desfăşoare acestea, se ducea pe apa sâmbetei...
 - Vino, Knut! zise Andra.
 -Şiii, dacă vreţi să ştiţi, nu se vorbeşte aşa de urât cu nimeni, mai zise ea, aruncând o privire dojenitoare către Sebi şi Andrei.
 Docil ca un căţel, dragonul o urmă uimit. Nu-l mai luase nimeni de mână.
 Şi Andra îi ojă unghiile, îl rujă, îi puse peruca roz şi cerceii in formă de cireşe, făcându-l pe dragon să fie din ce în ce mai nedumerit. Nu se jucase nimeni cu el, până atunci...dar nu degeaba spune lumea despre Andra că e inimoasă. La sfârşit, îi puse oglinda în faţă.
 Când se văzu, Knut izbucni în hohote nestăpânite de râs, de se cutremurară munţii din jur.
- Ce caraghios sunt, hohoti el, făcând câteva piruete şi răsuciri prin aer, cu peruca cea roz pe cap.
 Vântul se liniştise şi ningea frumos, fulgii acoperind sângele dragonului.
 De la ferestrele castelului,se auziră strigăte de bucurie.
 Erau copiii răpiţi de dragon, pe care-i vrăjise să rămână mici, să nu se plictisească, singur în castelul pustiu.
 Bătrânul, împreună cu ceilalţi locuitori, i-au întâmpinat cu urale pe eroi. Drapelul străvechi a fost ridicat din nou, păstorul a redevenit rege, iar veselia copiilor întorşi acasă a umplut toate casele.



sâmbătă, 2 iulie 2011

Omul din cutie

  Tot oraşul vorbea despre el, dar nimeni nu ştia cum arată, ori cum îl cheamă, aşa că îi spuneau Omul din Cutie. Trecea pe lângă ei şi îi saluta, mişcând cutia respectuos şi mormăind câteva cuvinte. Aceştia îi răspundeau, dând din cap de sus în jos, de jos în sus,  de la dreapta la stânga, ori de la stânga la dreapta, depinde ce rang, ori religie aveau, câţi bani aveau în cont ori la ciorap, unde îşi petreceau vacanţele, câte perechi de pantofi schimbau pe an. 
Omul nu-i cunoştea pe nume, dar îi deosebea după salut şi aşa ştia şi ce rang are fiecare. Avea o singură prietenă, o pisicuţă, dar şi pe ea o ţinea tot într-o cutie. De mic i se tot spusese că e bine să stai cuminte, în locul tău, să nu superi pe nimeni. Crescând, şi-a dat seama că, oricât ar încerca, cineva tot se supăra pe el. Din acest motiv, a început să creadă că e vina lui. Ori e prea urât, ori prea prost şi neîndemânatic, ori e ghinionist...Ca să nu mai supere pe nimeni, şi-a lăsat familia şi s-a mutat într-o cutie. Aşa cum melcul îşi poartă casa, el purta cutia pretutindeni. Ieşea din ea, doar când cea veche se uza şi trebuia schimbată. Aşa, nu mai supăra pe nimeni. N-avea familie, nici vecini, nici loc de casă, maşină, ori prieteni. Şi cu ei o dăduse-n bară. Dacă era un gram mai prietenos cu unul, se supărau ceilalţi. Dacă prietenia depăşea două grame, deja nu mai vorbea nimeni cu el. Încercase să distribuie egal gramele, dar tot i se năzărea cuiva că păcăleşte la cântar. Prima care a făcut o schimbare, a fost pisicuţa. A încălcat regula, făcându-şi o prietenă. Aceasta s-a mutat lângă ea, aducându-şi propria cutiuţă. Dormeau când la una, când la alta. Când omul era plecat, ieşeau să se joace. De ziua ei, prietena i-a dăruit...o cutie nouă. În ea, încă o pisică. Se făcuseră trei, acum. 

Şi tot aşa, din cadou în cadou, din prietenie în prietenie, s-a făcut o întreagă colonie de pisici. După un timp, văzând că s-au înmulţit, şi-au construit o casă adevarată, unde puteau să-şi invite prietenii, să primească scrisori, să dea petreceri.
Copiii din oraş au fost foarte încântaţi de idee şi s-au împrietenit cu ele. A devenit un fel de orăşel al copiilor şi pisicilor. Când doi copii vroiau să se întâlnească, spuneau: „ Ne întâlnim în centru, la căsuţa pisicilor”. Toţi doreau să le resfeţe, să se joace cu ele. Le aduceau cadouri şi mâncare. Se simţeau atât de bine împreună, încât au început să-şi sărbătoarească acolo zilele de naştere, Crăciunul...tot ce era de sărbătorit.  Niciun adult nu se putea opune. Erau foarte fermi copiii. Şi ute-aşa, Omul din Cutie a adus un fel de modă nouă. 



Bărbaţii au început să-l copieze, făcând comandă, pe bani grei, la diverse forme de cutii. Apăruseră şi cataloage, se făcea reclamă, se organizau prezentări de modă. Artiştii pictau, sculptau, făceau statui în formă de cutie.Clădirile au început să semene din ce în ce mai mult cu nişte cutii suprapuse. S-au făcut şcoli în cutii, spitale, cinematografe.











 Omul nostru se simtea ciudat. Nu-i mai plăcea în oraş. Când toţi au început să poarte măşti de pisici, iar primar a fost ales un măscărici, a plecat din oraş, aruncând cutia la gunoi. La scurt timp, l-au urmat şi pisicile...Ar fi plecat ei şi copiii, dar cine mai avea grijă de părinţi?


vineri, 1 iulie 2011

Mura Mică se miră...




 Mai multe lucruri nu pricepe Mura Mică...Din acest motiv, toată ziua îşi pune întrebări. De exemplu, se uită la puiul cel ciudat şi nu-i vine a crede că aşa ceva există. Îl priveşte din spate, îi numără picioarele. Din spate, pare a avea două, dar... dacă mai are unele şi în faţă?               
Puiul mănâncă şi nu-i pasă de dilemele ei. Mura îşi schimbă poziţia. Vrea să vadă dacă, privit din alt unghi, arată la fel de ciudat şi are tot două picioare.                                                                                                                                    
 Tot două are. Dar dacă are două şi lateral? Încearcă să-şi schimbe iar poziţia, dar puiul devenise bănuitor şi se simţea pândit, aşa că s-a   aşezat şi a continuat să mănânce din poziţia culcat Îi cere părerea Negruţei. Aceasta nu este interesată de numărul de picioare al orătăniilor din curte, aşa că o invită s-o lase în pace, că are treabă să numere picioarele unui fluture hoinar.  Ce posaci sunt toţi, gândeşte Mura, uitându-se la Leuţu ce se plictisea în lanţ, aşteptând să vină seara şi, odată cu ea, libertatea...Mura nu suportă să vadă oameni încruntaţi. Trece pe lângă Leu şi-l priveşte cercetător. Iar se miră. Cum e posibil? Seara, acelaşi câine debordează de energie, sare gardul, merge la prietenii lui, hoinarii de pe câmp, se joacă...parcă nu este acelaşi. Cere părerea Negruţei. Aceasta nu-i răspunde. Era ocupată să numere firele de păr de pe picioarele fluturelui şi să înmulţească rezultatul cu numarul de picioare. I-a dat 13249765...Şi-a cumpărat calculator, special pentru a dezlega aceste probleme foarte importante. De mică i-a plăcut matematica, ceea ce nu se poate spune şi despre Mura. Iar se miră Mura: la ce-ţi foloseşte să ştii asta?  Negruţa nu-i răspunde, pentru că trecuse la operaţii şi mai grele. Le nota pe un carneţel, ca să nu uite ideile: de cât timp ai nevoie pentru a epila fluturele pe un picior? Dar pe toate picioarele? În cât timp îi creşte părul la loc? Mai poate zbura dacă îi atârni greutăţi de picioare? Dacă îi rupi aripile, acestea mai cresc la loc? Când a văzut ce se pregătea să experimenteze, pe Mura au trecut-o fiori reci şi s-a zburlit. I-a smuls fluturele din mână şi l-a eliberat. Când a citit însemnările din carneţel, a luat decizia să n-o mai scape din ochi nicio clipă. Cine ştie ce prostii mai are de gând sa facă? A tras-o de lăbuţă spre Leu. I-a zâmbit şi a început să-l ispitească:
- De ce eşti matale posac ziua şi vesel seara?
- Tu cum ai fi dacă ai sta legată în lanţ? i-a răspuns acesta, oftând.
- Şi de ce eşti legat?
La întrebarea asta, Leu a tăcut, dar i-a răspuns stăpâna:
- Nu e cuminte. Muşcă oamenii care întră în curte fără să strige, sare gardurile, mănâncă mâncarea pisicilor, iar porţia lui de pâine o duce prietenilor vagabonzi. S-a sălbăticit, de când s-a împrietenit cu ei.
Exceptând partea cu mancarea pisicilor, Murei nu i s-a părut nimic rău în comportamentul acestuia şi nici sălbatic nu-i părea...
A tras-o la timp pe Negruţa, care începuse să numere firele de păr de pe coada lui Leu, trecându-şi minuţios în carneţel rezultatele. Acesta o privea urât şi se pregătea să-i facă ferfeniţă carneţelul şi urechile.
Nu mai putea suporta tristeţea şi plictiseala din ogradă. Şi-a luat o riglă şi a chemat-o pe Negruţa s-o urmeze. Au ieşit pe câmp. Aici era domeniul lor. Cunoşteau fiecare colţişor şi explorau nestingherite.
- Hai să prindem şoareci, i-a propus Negruţa.
 S-au aşezat la pândă. Era plin câmpul. Aproape veneau singuri către ele. Mura a prins unul mare. L-a măsurat cu rigla.
- E prea mare, hai să-i dăm drumul.
Următorul era mai mic. I l-a dăruit Negruţei, care a plecat să-l ducă stăpânei. Obisnuia să facă asta de mult timp: ”cineva trebuie s-o hrănească şi pe ea”, le spunea celorlalte pisici.
Mura a mai rămas. A prins mulţi şoareci, dar le dădea drumul, după ce se juca puţin cu ei. După vreo două ore, şi-a făcut anunţată sosirea acasă printr-un mieunat chemător şi insistent. Toată ograda a întors capul spre ea, curioasă. Ducea în gură cel mai mic şoarece care exista pe faţa pământului. Chiar şi ea s-a mirat, cu rigla în mână. Măsurase mulţi până atunci, dar ăsta o uimea. Văzând ce duce-n gură, Leuţu s-a pus pe râs. După el, toată ograda. Lacom, câinele i-a furat trofeul. Stăpâna l-a certat, nu suportă hoţia. Coada şoarecelui îi atârna caraghios printre dinţi. După un timp de gândire, deşi intimidat de privirea acuzatoare, i-a dat drumul să alunece în stomac. Mura s-a aşezat iar lângă puiul de găină şi a început să-i numere picioarele...Abia când acesta şi-a terminat  mâncarea şi a plecat, s-a convins: avea două picioare, ca stăpâna, deci era şi el om...
S-a mutat lângă Leu. Îl iertase că-i furase şoricelul şi a trecut la numărătoare. Chiar şi din poziţia culcat, se vedea că e pisică, are patru picioare. Cu stăpâna a fost cel mai greu, nu ştia unde s-o încadreze. Ori e pui de găină, ori e om, ori e pisică ce- a -nvăţat să meargă în două labe...

Motanul Ferda o studia de mult timp pe Mura. O privea când de departe, cand de potrivit de aproape, când de foarte aproape. Şi el îşi punea aceleaşi întrebări, dar cel mai tare o contraria chiar ea. Cum e posibil? Ce este ea? Cum se face că nu cade niciodată, deşi se caţără prin toţi copacii, merge fără grijă, cu capul în nori, iese afară când ceilalţi intră în casă,  dacă începe să plouă, atunci vrea afară şi nu-şi ia nici umbrelă. Nu se îngraşă, nu slăbeşte, e cam tot timpul veselă, e prietenoasă, dispare cate o săptămână de acasă, apare când toţi cred că s-a rătăcit. „Seamană cu mine, deci e pisică...şi totuşi, e altfel...”, rămâne el nedumerit.