Karina nu poate să adoarmă

Este atâta gălăgie-n casă şi atâta foială...Se întoarce pe toate părţile, dar somnul nu vrea să vină. O mulţime de ochi se îndreaptă spre ea, îngrijoraţi.

- Karina, te simţi bine? o întrebă găina Gina, punându-i mâna pe frunte.

- M-aş simţi, dacă aş putea să dorm, răspunse ea.

- Am auzit că somnul vine foarte repede, dacă numeri oi, spuse Skypy.

- Oile ne- ar mai lipsi de aici, bombăni tata şoarece.

- Eşti egoist, replică mama şoarece. Dacă n-ar fi fost papucii Karinei, rătăceam şi acum pe străzi şi n-am fi avut o aşa familie grozavă.

- Şi pestriţă, replică tata Robert îmbufnat.

- Nu trebuie să avem oi, ca să le numarăm, explică Skypy. Se numără în gând. Eu am încercat o dată şi am adormit la oaia numarul patruzeci.

- Haideţi să încercăm, spuse Karina.
Toată lumea se aşeză pe unde mai era loc liber. Mama Irina şi tata Robert se lungiră jos, lângă pat, pentru că pisicile erau toate acasă şi n-ar fi cedat locul pentru nimic în lume.

 - Eu am cinci oi, spuse găina Gina. Sunt albe şi sar un gărduţ.

- Daaaa, spuse Karina, le văd.

- La mine, oaia numarul doi refuză să sară, spuse Skypy.

- La mine sar toate, adăugă Karina şi începu să le numere. Aproape adormise, când Mura Mică începu să râdă:

- La mine a apărut un berbec, şi acum nicio oaie nu mai vrea să sară!

- Vezi cum eşti? se supără Negruţa. Aşa faci mereu. Când lucrurile par să intre pe făgaşul normal, trebuie să spui tu ceva. Aproape adormisem.

 Tata Robert şi mama Irina ajunseseră cu numărătoarea pe la nouă sute şi ceva. Aveau acelaşi număr de oi ca la început şi nu se lăsau sabotaţi de nimeni. 

- Uf! spuse tata şoarece cu obidă. La mine a mai apărut una cu o vioară. Acum cântă o sârbă săltăreaţă şi toate au început să joace. E o hărmălaie îngrozitoare. Nu este numai vioara, mai sunt şi clopoţeii de la gâtul lor.

Toţi începură să râdă atât de tare, încât părinţii Karinei uitară unde ajunseseră cu număratul şi o luară de la capăt. 

Karinei nu-i mai era somn şi se distra de minune.

- Am avut un cumnat ce cânta atât de tare, că glasul i se auzea de la zece km depărtare, spuse Gina, fără nicio legătură. L-au angajat în armată, să dea deşteptarea. Era văr de-al paisprezecelea cu bucătarul regelui din Insula Popândăilor. Au început să facă împreună afaceri necurate cu alimente şi mici escrocherii. Au fost daţi afară din slujbă şi acum dorm pe străzi.

Se lăsă o tăcere stânjenită, ca în majoritatea cazurilor când Gina vorbea despre familia ei.

- 99, 100, 101...numărau Irina şi Robert.

- Eu zic să încercăm şi invers, propuse Mura Mică. Poate merge. Ne imaginăm că sar gardul cu spatele şi numărăm descrescător.

- 105, 104, 103...se conformară singurii ce luaseră în serios totul.

- Nu-mi convine, protestă tata şoarece. Eu nu am atât de multe. Mai daţi-mi de la voi.

- 55, 54, 53...

- La mine au apărut o vacă şi un cal, se plânse Negruţa. Eu renunţ. Ies să mă plimb.

 - Şi eu renunţ, spuse Robert, descurajat. Merg să fac popcorn. Vrea cineva?

- Daaaaa, răspunseră toţi!

- Când floricelele sunt bine făcute, seamană cu oile, spuse Mura Mică, stârnind un nou val de râsete.

Karina se plictiseşte

 Karina iar nu părea în apele ei. Dormea prea mult, îşi făcea temele fără niciun chef, nu se mai juca cu păpuşile. Nici de desenat nu prea mai desena.

- O fi bolnavă, s-a alarmat găina Gina.

- Nu pare, dacă te uiţi la faţa ei, spuse mama şoarece.

- Karina, te doare ceva? întrebă Negruţa.

- Nu mă doare nimic, doar că mă plictisesc îngrozitor, răspunse aceasta, trăgându-şi pătura peste cap.

- Trebuie să facem ceva, spuseră toţi prietenii ei!

 Au început să o descoase. Ce i-ar plăcea să facă, dacă doreşte o jucărie nouă, de unde vine tristeţea...

- Dacă tristeţea vine din degete, e semn că are nevoie de culori noi şi încă un bloc de desen, mi-a spus mie un verişor care este pictor, îşi dădu cu părerea găina Gina.

- Atunci când vine din stomac, e semn că are nevoie de o schimbare în meniu, spuseră iepurii.

- Când vine din pernuţele de pe tălpi, înseamnă că are nevoie de o plimbare bună, să vadă şi să exploreze locuri noi, spuseră pisicile.

- Karina, de unde-ţi vine tristeţea ? o întrebară în cor.

- De peste tot, răspunse aceasta, după un moment de gândire. Şi nu-mi doresc nici jucărie nouă, nici alte culori. Pur şi simplu, mă plictisesc...de fapt, dacă mă gândesc bine, mi-ar plăcea o căsuţă în copac şi să vină primăvara.

 Ochii se măriră fericiţi. În sfârşit, aflaseră ce-şi doreşte. Cum primăvara venea singură, nu le mai rămânea decât să-i facă o căsuţă. Au început să dea telefoane pe la diferite firme care aveau materiale de construcţie, să se intereseze de preţuri. În acelaşi timp, o întrebau cum ar vrea să fie, ce culoare, ce formă, cu câte etaje...Fetiţa le răspundea că vrea să fie simplă, ca orice casă, cu patru pereţi,  acoperiş, ferestre. Restul aranjau pe urmă.

Tata şoarece şi tata Robert îşi căutau de lucru şi săreau de câte ori suna telefonul. Gina aştepta şi ea un telefon de la Teatrul Liric. Un trecător o auzise cât de frumos intona imnul naţional, în timp ce ştergea praful. Întâmplător, acesta era tocmai directorul teatrului şi-i promisese că o să sune când va avea un rol pentru ea. Skypy aştepta să-l sune un prieten ce ştia o mulţime de lucruri despre căsuţe în copaci, în nori, în pădure, case cu acoperişul în jos, cu cinci pereţi, cu trei, cu opt. Era un adevărat maestru în domeniul lui.

Cum suna telefonul, toţi tresăreau. Începuse un adevărat concurs. Primul ajuns, ridica receptorul.

- Alo, găina Gina? întreba vocea.

- Nu! Nu este nicio Gina la acest număr, răspundeau tata Robert şi tata şoarece, mânioşi că telefonul nu era pentru ei.

- Alo, d-l Robert? întreba uneori vocea.

- Nu este nicun domn cu acest nume, răspundeau Gina, tata şoarece şi Skypy, depinde care avusese norocul să pună mâna pe receptor.

- Alo, Skypy?

- Skypy s-a mutat de la aceasta adresă! se burzuluia tata şoarece.

Îşi pierduseră de tot bunul simţ. Îşi smulgeau unul altuia telefonul din mână, se certau, se bănuiau de diverse afaceri necurate, se acuzau de toate relele ce se petreceau în oraş, în lume şi în Univers.

După un timp, telefonul amuţi. Nu mai sună nimeni. Tăcerea era asurzitoare. Se mai auzea doar Karina oftând.

-Copilul se plictiseşte ACUM, nu la vară şi nici anul viitor, spuse Mura Mică.

Aşa că pisicile o invitară la o plimbare, să-i arate lucruri pe care numai ochii lor le observau.

În acea lună, factura la telefon a fost uriaşă, nimeni nu şi-a găsit slujbă şi Karina a rămas fără căsuţa în copac.

Karina în Ţara Mimilor

 Începuse bine ziua pentru Karina…Găsise în faţa casei o bancnotă de un leu…era norocul ei. Nu era pretenţioasă ca oamenii mari, care se considerau norocoşi doar când dădeau din senin peste o pungă cu bani, sau  câştigau la LOTO o maşină.

 Apoi, norocul îi surâse din nou. Deşi era toamnă târzie, găsise o buburuză . Îi lipsea un picior, dar asta nu părea s-o întristeze prea tare. O puse şi pe ea în buzunar, lângă bani.

 “ Ce zi grozavă”, gândi ea, privind nedumerită la oamenii ce alergau încruntaţi în toate direcţiile.

 “ Oare de ce ei nu văd câte minunăţii sunt în jurul lor?”

  Trecu pe lângă două femei ce strigau una la alta, deşi stăteau la distanţă foarte mică.

 Vorbeau despre cât de rea e lumea în ziua de azi, despre preţurile la legume, scutece, reviste de modă şi altele…

 La întrebarea “ De ce ţipă oamenii mari unii la alţii?”, un copil dăduse următorul răspuns: “ Pentru că li s-au îndepărtat inimile … nu se mai aud…”

 Karina le făcu cu ochiul şi le zâmbi celor doi copii, un băieţel şi o fetiţă, ce se plictisiseră şi-şi trăgeau cu insistentă mamele de mâna, în direcţia vitrinei unde erau înşiruite o mulţime de jucării.

 În acel moment, Karina găsi cel de-al treilea noroc din acea zi: o cochilie  de melc. Locatarul o părăsise… îşi găsise probabil una mai încăpătoare, sau… pur şi simplu se săturase să-şi care povara în spate…Cine ştie?...

 Curioşi, cei doi copii se apropiară de ea, dezlipindu-şi ochii de pe vitrină.

 Karina le arătă cele trei norocuri ale ei. Auraş şi Edi îşi întoarseră şi ei buzunarele pe dos, dând la iveală comorile dosite prin buzunare, de ochii vigilenţi ai mamelor: pietre de diferite culori şi cu forme interesante, castane, scoici, pene de porumbel, pe care copiii le strângeau cu grijă, zicând că au căzut din aripile îngerilor…o mulţime de lucruşoare valoroase, pe care mamele le dădeau afară când le spălau hăinuţele, neştiind că fiecare obiect e o amintire, are o poveste a lui…

-  Vreţi să facem o călătorie în Ţara Mimilor? întrebă Karina.

-  Daaaa, răspunseră fericiţi Auraş şi Edi, privind îngrijoraţi către mamele lor şi, pentru 

prima data, dorindu-şi ca discuţia lor să nu se mai termine.

 Karina mai fusese acolo, ştia drumul, dar nu-i plăcea să meargă singură.

 Poarta de intrare era chiar lângă fântâna în care oamenii aruncau bănuţi pentru îndeplinirea dorinţelor. Şi pentru că nu-şi pusese niciodată o dorinţă, se gândi că ar fi timpul să o facă.

 Aruncă banul în fântână şi zise: “ Vreau să-i crească buburuzei piciorul lipsă!”

 Nu era greu să-ţi dai seama că erai în altă lume. În primul rând, nu existau maşini. Aici, oamenii se puteau deplasa  doar gandindu-se, la locul în care doreau să ajungă. Dacă nu erau maşini, nu erau nici zgomotele produse de ele şi de claxonul enervat al şoferilor. Liniştea era încântătoare…pentru că nimeni nu ţipa la nimeni, se puteau auzi desluşit sunetele naturii. Totul era cântec. Vântul nu era niciodată furios, pentru că nu avea motive să fie…Era zefirul blând ce stârnea clopoţeii florilor de câmp, făcându-i să  scoată sunete delicate. Oamenii erau calzi şi blânzi ca zefirul...

Zâmbeau mai tot timpul şi cuvintele lor nerostite desenau în aer forme multicolore. Cuvântul IUBIRE apărea cel mai des şi avea culorile curcubeului. După ce  fusese rostit, dăinuia un timp în aer, apoi urca spre cer. Cu cât cuvintele erau mai frumoase, cu atât urcau mai uşor .

 Karina văzuse cum, în oraş, cuvintele urâte şi încărcate de ură sau supărare nu puteau să urce şi se aşterneau ca o pâclă de culoare închisă, peste copaci, întristându-i, peste case, flori...

 Erau tot felul de animale în Ţara Mimilor şi nu se deosebeau de cele din oraş, decât prin mulţumirea ce se citea în ochii lor.

 Mai vedeai uneori câte un câine slab şi cu privire temătoare, câte o pisicuţă bolnavă. Locuitorii ştiau imediat de unde veneau. Le hrăneau, le mângâiau şi le alinau suferinţele. Aveau libertatea de a rămâne acolo şi, cele fără stăpân, aşa şi făceau. Celelalte, se întorceau la stăpânii lor…îi iubeau prea mult, ca să-i lase singuri…

Greierii transmiteau prin telegraf cuvinte frumoase: IUBIRE, PACE, ARMONIE, LUMINĂ…

Semenii lor din oraş le preluau şi le transmiteau mai departe…În somn, copiii speriaţi de câte un vis urât, auzeau cuvintele şi zâmbeau…

 Ajungeau uneori şi nori răzleţi, trimişi de blândul zefir. Aceştia spălau pomii întristaţi, dând pentru un timp impresia că totul e bine. Alteori, iarna, aşterneau straturi albe de nea, spre fericirea copiilor. Privind la fulgii mari, oamenii tăceau puţin, zâmbeau…fulgii le aminteau de copilărie…din păcate, totul dura foarte puţin…

 Karina se gândi că buburuzei i-ar fi mult mai bine dacă ar rămâne acolo. O scoase din buzunar şi o puse pe o petală de trandafir. Zâmbi fericită, în timp ce Auraş şi Edi rămăseseră cu gurile căscate. Buburuza avea acum toate picioarele…Râsul lor voios sperie un melc fără casă ce se apropiase să vadă şi el minunea…

 Se întoarseră în oraş. Vitrina cu jucării nu le mai atrase privirile. Îşi puseră mânuţele în cele ale mamelor, ce privira uimite copiii. Erau aceiaşi, dar parcă se schimbase ceva…

Ochii ce tăinuiau aventura le facură să vorbească mai încet…

VARICELA

                                                           

Karina era bolnăvioară. Se umpluse de bubiţe pe tot corpul si o durea in gât. Tati îi spusese că boala se numeste varicelă şi că o fac toti copiii, dar Skypy stia că nu este aşa...Era un câine foarte înţelept şi cunoştea lucruri pe care oamenii nici nu le bănuiau.

De exemplu, ştia că fulgii de nea nu sunt picături îngheţate de apă. Ca să le facă bucurie copiilor, îngerii dădeau pe răzătoare bulgări  uriaşi din cer şi fulgii cădeau pe pământ.

Şoriceii îl contraziseră imediat. Ei ştiau muuult mai bine. Le spusese stră-stră-străbunicul lor că îngerii  dădeau pe răzătoare roţi de caşcaval, pentru şoriceii ce nu găseu mâncare in timpul iernii.

-Da? Si atunci de ce nu mâncaţi? se răţoi Skypy, care gustase si el zăpada când era mic şi prostuţ. Ştia că are gust de gheaţă.

- Pentru că noi avem ce mânca, nu este nevoie! Se burzului şoarecele tată. Îl lăsăm pentru şoriceii înfometaţi.

- Mie mi-a spus o mătuşă că sunt pene căzute din aripile Uriaşei, spuse găina Gina. Acolo sus, este o găină foarte mare, ce are grijă ca totul să meargă bine în lumea asta. Ea cloceşte un ou mare, din care apar toate câte sunt pe pământ. Din când în când, se scutură pentru că amorţeste  să tot stea cu ochii pe noi şi să ne vegheze să nu facem prostii. Atunci, ninge...

Skypy o respecta prea mult, ca să o contrazică. Putea s-o întrebe cum se face că nu amorţeşte niciodată vara...dar mai bine tăcu.

Pisicile tăceau şi zâmbeau ironic pe sub mustăţi. Nu se amestecau in discuţii fără noimă. Pentru ele, zăpada este zăpadă, aşa cum laptele este lapte.

Prinşi în discuţie, uitaseră de faptul că fetiţa nu se simţea bine. Îşi îndreptară privirile drăgăstoase spre ea.

- Eu ştiu cauza adevărată a bolii, îi spuse Skypy. Nu este adevărat ce spun doctorii. Vrei să-ţi spun povestea? o întrebă el.

- Da, răspunse Karina bucuroasă.
- Se spune că era odată o găină. Trăia în pădure şi avea culcuş in scorbura unui stejar gros. Într-o zi, pe când era plecată să-şi caute mâncare, un tăietor de lemne a venit şi a tăiat tocmai copacul care era casa ei. A plâns câteva zile cu capul pe butura stejarului. Tristă şi flămândă, a plecat să-şi caute rudele ce locuiau în luminişul cu mesteceni. Acestea au primit-o la ele şi au încercat să-i aline tristeţea. Fiecare îşi amintea de necazuri mai mari sau mai mici pe care le avusese cu oamenii. Cocoşelul Franţ- Kranţ povesti cum a fost  alungat de un pui de om, în timp ce aduna câteva firimituri ce-i căzuseră copilului din cioc. Nu a vrut să se dea aşa uşor bătut şi a început şi el să-l ciugulească pe copil, de unde nimerea, lăsând mici semne în locurile de unde îl ciupea.
Supărat pe oameni, tot neamul găinesc din acea pădure s-a strâns intr-o zi şi s-a hotărât să facă un descântec prin care  să-i pedepsească pe oameni. Vraciul Creastă- Mândră a început să se învârtă în cerc şi să mormăie un cântec din care nu se înţelegea niciun cuvânt.
Când si-a terminat descântecul, le-a spus că rostise un blestem, prin care toţi oamenii să facă o boală care să le amintească de nerdeptaţile făcute neamului găinesc. Asta este varicela, îşi incheie Skypy povestea.
- Hm...nu ştiu ce să zic. Parcă nu prea-mi vine să cred. Doctorii ştiu  mai bine, spuse Karina.
- Bine, hai să facem un pariu, spuse Skypy. Dacă am dreptate, îmi iei un cadou. Îmi doresc de mult timp o şepcuţă cu numele meu. Dacă ai tu, să mă îmbolnăvesc şi eu de varicelă şi, pe deasupra, îţi cumpăr şi ceva drăguţ.

În ziua următoare, Skypy se umpluse de bubiţe din cap, până în picioare...Au urmat apoi şoriceii şi pisicile. Poate  s-ar fi îmbolnăvit şi găina Gina, dar nu-şi permitea. Cine ar mai avea grijă de toţi?

     

 Fiind puţin slăbită după varicelă, Karina avea nevoie de mâncare bună, ca să se pună repede pe picioare.

 Prietenii ei o ademeneau cu tot felul de bunătăţi.

- Sunt- cranţ- gozavi-cranţ- morcovii, ronţăiau iepurii, ţopăind în jurul patului.

- Daaa, am un unchi care nu vedea aproape deloc, interveni în discuţie găina Gina. I-a spus cineva că morcovii sunt buni pentru ochi şi a mâncat cincisprezece kg de morcovi într-o singură zi. Nu numai că i-a revenit complet vederea, dar a devenit atât de energic, încât nu mai putea să meargă normal.

Dansa, în timp ce mergea. Când stătea în loc, tropăia din picioare ca un cal. Şefii i-au dat afară din slujbă pe toti colegii lui, pentru că începuse să facă şi munca lor, atât de multă energie avea. Cât timp avea probleme cu vederea, purta ochelari de culoare închisă. Mulţi credeau că este cerşetor şi-i puneau în palmă bani. S-a gândit că n-ar fi rău să păstreze ochelarii pe nas...aşa primea bani din doua părţi.

 În cameră de făcu linişte deplină. Toţi tăcură, jenaţi. Uneori nu este bine să dai în vileag prea multe despre familia ta...

- Karina, ce vrei să-ţi pregătesc de mâncare? se auzi din bucătărie, vocea tatei.

- Orez şi cartofi pai, răspunse fetiţa.

- Mmmmm, e grozav orezul, spuse Skypy. Se spune că era odată un clown. Era cam trist şi, din cauza asta, nu prea reuşea să facă pe nimeni să râdă. A fost dat afară de la circ. Sărac şi descurajat, a luat drumul pribegiei. A trecut prin mai multe ţări, a învăţat o mulţime de limbi străine.

Cu chineza a fost cel mai greu. Nu putea să priceapă mai nimic din ce se vorbea. Doar atât a reuşit să înveţe:

Nu ştia ce-nseamnă, dar când mergea să cumpere ceva, desena acest simbol şi rezultatul era uimitor.  Vânzătorul făcea o plecăciune în faţa lui şi-i dădea gratis tot ce-şi dorea. Pe deasupra, îi mai dădea şi un bol cu orez aburind. De atâta orez, omul nostru a prins puteri nebănuite. S-a angajat la circul din  Beijing, unde a început să facă de toate. Făcea şi jonglerii, era şi trapezist,dresor, clown...Este  evident că făcea totul atât de bine, încât ceilalţi angajaţi de la circ şi-au pierdut, rând pe rând, slujbele. Chiar şi directorul. Aşa minuni face orezul, concluzionă Skypy.
- Şi cartofii pai fac minuni, spuse Negruţa. Mi-a povestit mama, când eram eu pui, că Moş Crăciun obişnuieşte să mănânce cartofi, dar şi multe legume şi fructe. Aşa reuşeşte el să se menţină în formă şi este tot timpul vesel.
- Karina, iaurt vrei? Răsună iar, vocea tatei.
- Nuuuuuuuu! răspuse ea...prilej pentru tată să-l mănânce el...că doar n-o să forţezi copilul. Dacă nu vrea, nu vrea!
 Părinţii sunt tot nişte copii, un pic mai mari. Pândesc momentul când acesta nu este atent şi-i iau din faţă o fărâmă de prăjitură, un pătrăţel de ciocolată...Uneori, intenţionat îi abat atenţia în altă parte şi atunci, mama, tata, bunicul, bunica, şterpelesc câte un cartof pai. La sfârşitul mesei, se declară mulţumiţi: copilul a început să manânce tot din farfurie.

 În sfârşit, a venit şi mâncarea. Orezul arăta grozav, iar despre cartofi... ce să mai vorbim?

- Într-o zi, începu iar să se dea în petec găina Gina, am prins o râmă atât de mare, spuse ea, desfăcându-şi larg aripile. 

La aceste vorbe, un păianjen ce se costumase în buburuză, pentru balul mascat din acea seară, o zbughi pe fereastră, speriind o omidă ce trăgea şi ea cu urechea la cele ce se discutau. 

 

-Tati, mie nu-mi prea mai este foame, spuse Karina.

Pisicile priviră acuzator către Gina. Toţi observaseră că nu este în apele ei. Vorbea gura fără ea. Misterul s-a dezlegat mai spre seară...pe picioare îi apăruseră bubiţe: făcuse şi ea varicelă.

PIRAGOL

 Karina primise zece lei de la naşa şi se grăbi să-i ducă la locul secret. Când întinse mâna să-i puna în cutie, tresări... un omuleţ ciudat, îmbrăcat într-un

halat lung, o privea curios. Era desculţ, nu avea nici măcar şosete. Numara cu mare atenţie banii din cutia fetei.

- Hm...cam puţini...

- Dă-mi banii înapoi, sunt ai mei! strigă Karina, mânioasă.

- Daca-mi spui o poveste, zise mogâldeaţa, incercand sa mai traga de timp...îi placea sa ţină bani în mâna, să-i numere, să le simtă mirosul...

- Ăăăăă....era odată un om...ăăăăăă....se bâlbâi fetiţa, privind la picioarele goale ale intrusului....Era odată un om taaare zgârcit. Îl chema Piragol. Nu avea decat o pereche de şosete, hainele de pe el şi doi căţei: Girofar şi Girofor. Avea insă, dosiţi prin diferite locuri, o mulţime de bani...Îşi spăla şosetele seara şi le usca pe calorifer. Când era foarte frig afară, îşi lua ghetele pe piciorul gol. Punea o şosetă în cap, in loc de scufie, iar una la gât, ca fular.

 Într-o zi, se întâmplă marea nenorocire: Girofar îi fură una dintre şosete. Ar fi luat-o înapoi, dar, subţiată de atâta spălat, şoseta se rupsese...

În acea seara, trist, Piragol îşi puse o singură şosetă la uscat. Câteva zile, lucrurile au mers binişor, purta doar o şosetă. Când i se făcea frig la piciorul gol, muta şoseta in acel picior. Dacă avea treabă în oraş, ieşea doar cu fular...spunea că scufiile s-au demodat. Numai că fericirea durează prea puţin...Girofor îi fură şi a doua şosetă!!!

 Supărat, Pirgol dărui căţeii unui copil. I-ar fi vandut, dar cu bani, nu-i voia nimeni.

 Alte şosete nu şi-a mai cumpărat...

“Sunt prea scumpe”, ofta el, cu picioarele în apa fierbinte...

- Acum îmi dai banii? întrebă Karina.

- Bine...răspunse mogâldeaţa, uitându-se urât la fetiţă.
În timp ce ieşea pe uşă, o întrebă bănuitor:

-        -  Da’ de unde ştii că mă cheamă Piragol?

POVEŞTI PENTRU VACANŢĂ

                               

                POVEŞTI PENTRU VACANŢĂ

             - cum nu te lasă alţii să trăieşti în casa ta-

                                                              Papucii Karinei

 Karina se trezi râzând... Visase ceva caraghios: papucii ei cântau un cântec de leagăn.

Îi căută sub pat şi, când să-i încalţe, aceştia strănutară. O rupse la fugă în bucătărie

- Mami, mami, papucii mei strănută!

- Fii serioasă, Karina, ţi s-a părut. Papucii nu strănută.

Se intoarse în vârful picioarelor. Dinspre papuci se auzi un chicot subţirel.

- Tati, tati, papucii strănută şi chicotesc!

- Karina, îţi arde de glume? Am treabă.

Toata ziua, fetiţa umblă prin casă în papucii tatei.

Seara, se urcă tiptil în pat şi, când să adoarmă, de sub pat se auzi un cântecel de leagăn.

- Mami, tati, papucii cântă!

Convinşi că fetiţei îi arde de glume, mami şi tati se uitară sub pat.

În papuci se instalase o familie de şoareci.

Mama şoarece avea rochie roşie cu buline albe şi cercei cu pisici. Părinţii Karinei o surprinseră in timp ce cosea la gherghef o felie de caşcaval şi-i cânta puiului un cantec de leagăn.

 Tata şoarece citea rubrica „ Anunţuri” de la „ Mica publicitate”. Spera să-şi găsească o slujbă mai bine plătită.

- Hm, hm! tuşi discret tatăl Karinei.

- Mă scuzaţi că vă întrerup, dar acestia sunt papucii fetiţei mele...

- Da?! Şi cine spune asta? sări tata şoarece în sus, pufnind supărat pe sub mustaţă. E casa noastră!

Şi începură să se certe: Irina cu mama şoarece şi Robert cu tata şoarece.

Se auzeau cel mai des cuvintele : „ba tu!”, „ poliţie”, „ portărei”, „ vă dau în judecată”...

Karina şi puiul şoarece se uitară la părinţi, apoi unul la altul şi începură să râdă.

Fetiţa îl luă lângă el, îi desenă o floare, o casă, îl învăţă literele A, B, M, O, F. Şoricelul o învăţă şi el câteva litere din alfabetul lui.

 Cearta părinţilor se termină pe la ora 22. Niciunul nu vroia să cedeze, dar erau prea obosiţi şi răguşiseră de atâta strigat.

Puiul ii cântase Karinei cântecelul de leagăn învăţat de la mama lui. Acum, dormea şi el, in palma fetiţei...

 A doua zi, tata Robert şi tata şoarece meştereau împreună, încercând să confecţioneze o casă dintr-o cutie de carton. Mama Irina învăţă să coase felii de caşcaval la gherghef.

Când casa a fost gata, Karina a pictat-o frumos şi a mobilat-o cu pătuţuri, masă şi dulapuri din cutii de chibrit.

 În sfârşit, fetiţa nu a mai umblat cu papucii tatei, iar tatei nu i-au mai îngheţat tălpile....

                   
Au trecut câteva săptămâni bune, în care nu s-a întâmplat nimic deosebit...

Karina stătea cuminte la masă si desena. Cu coada ochiului, îl zări pe Skypy furişându-se afara. Nu trecu mult timp şi acesta se întoarse. În gură ducea o legătura de morcovi. Curioasa, merse tiptil în urma lui. Se opri in dreptul dulapului în care erau aranjate hăinuţele ei. Toate erau vraişte, pe jos. Furioasă, vru să-l certe pe câine, dar rămase cu gura căscată. În locul hăinuţelor, era un iepuraş ce tocmai scotea bani din portmoneu, să-i plăteasca lui Skypy legătura de morcovi.
- Ce cauţi în dulapul meu? strigă Karina, mânioasa.
- Nu e dulapul tău, e casa mea! Se răţoi iepurele, obraznic. Mă mut aici şi-mi aduc toată familia: fii şi fiicele, finii şi finele, nepoţii şi nepoatele, bunicii, părinţii, naşul şi naşa, moşul şi moaşa, câţiva prieteni ce nu au casă.
Uşa de la intrare scârţâi uşor. Înăuntru se strecurară, făcând mare zarva, o mulţime de iepuraşi, încărcaţi cu geamantane, genţi...unii chiar boccele.
- Tatiiiiiii! Mamiiiiiii!
Cred ca nu e nevoie sa va spun continuarea...Dupa o cearta obositoare şi inutila, a doua zi, Robert şi Irina construiau în faţa casei un adapost pentru iepuri. Skypy-trădătorul a fost pedepsit să cumpere seminţe de morcov şi răsaduri de varză, iar Karina a trebuit să-şi aranjeze hăinuţele în dulap. Mama Irina şi mama iepure s-au împrietenit şi au învăţat împreună să facă prăjituri delicioase.

Parcă toate animalele se vorbiseră între ele. Nu trecea o săptămână şi se mai trezeau cu un nou membru al familiei, fără să ceară voie, fără să bată la uşă...de sters pe picioare, nu mai vorbim...Au venit, rând pe rând, Dodo şi Yam-Yam, doi pui de gugustiuc. Apoi, mieunând în cor, trei pisici: Mura Mica, Bella şi Negruţa-Codruţa. Cel mai greu a fost să le înveţe să trăiască împreună, fără să se certe...Noroc cu gaina Gina, pe care tot Skypy a adus-o, nu se stie de unde...cred că o scăpase dintr-o situaţie nu tocmai plăcută, judecând după privirea recunoscătoare şi tandră pe care aceasta i-o arunca salvatorului ei. Gina era mereu atentă ca animalele să nu se certe intre ele şi nu le permitea pisicilor să le facă nici cel mai mic rău şoriceilor sau guguştiucilor. Robert şi Irina stăteau mai mult pe afara şi uneori aveau chiar norocul să doarmă în patul lor, dacă pisicile erau plecate la plimbare.

Karina vine cu o felie de pâine. Bella o priveşte cu uimire.

- De ce mănâncă pâine? Şoarecii sunt mult mai buni...

- Pentru că e om, prostuţo, îi răspunse Mura Mică.

De pe câmp veni Negruţa:

-M-am săturat! Protestez! Şoareci, eu  nu-ţi mai prind. Începând de azi,  mănânc doar pizza...

- Dar eu ce mă fac? Sunt prea mică să-mi prind eu, zise Bella lăcrimând.

- Ia o felie de pâine cu unt, spuse Karina.

- Este bună-bună pâinea, zise şi găina Gina.

De a doua zi, în oraşul Karinei, s-au deschis două noi brutării şi trei pizzerii.

Negruţa s-a ţinut de cuvânt: n-a mai prins niciun şoarece şi a mâncat doar pizza.