Soarele

Cucoşul s-a trezit de dimineaţă, şi-a aranjat pe-o parte creasta, a sorbit un gălbenuş de ou.

-E prea mică lumea pentru mine, frumosul...

S-a cocoţat în vârful casei şi a slobozit:

-Cucuriguooooooommmmmîîîîîîaaaaaeeeeeaaââââââauuuuuuuummm!

Găinile au sarit din aşternut ca arse. Era soţul lor! Minunatul, frumosul, chipeşul...

S-au bulucit toate-n ogradă. Pentru prima dată, după milenii de orbul găinilor, au văzut soarele.

-A răsărit la comanda soţului meu, chicoti cam deşucheat Moţroşcat, puicuţa cea tânară.

-Ba al meu, că-s mai bătrână. Cred ca eu am fost prima aleasă, nu-mi mai amintesc...se răsti Penenăpârlite.

-Ba al meu! Se smiorcăi de ciudă Viitoarea. Mi-a promis chiar şi-un inel.

-Cu inelul să nu fii prea sigură...Pe ale noastre le-a vândut, râseră  fără noimă cele din cârdul din spate.

-Tacere, doamnele mele! Să privim în linişte soarele. E oul meu...

-Ba al nostru!!! tăie cu sabia vocii sparte Venerabila. Era singura căreia cucoşul  îi ştia de frică. Se spunea că deoache, face magie, îţi poate lega nasul de buric, buricul de ureche, gura de degetul mic, degetul ţi-l vâră-n nas. Nu-l mai poate scoate din nas nici un sobor de preoţi sfinţi. Da, sfinţi, cum altfel? Ce vă hliziţi?

-Cine se hlizeşte, mami?

-Căscătorii de gură la povestea noastră.

-Bine, bine, al nostru, spuse împăciuitor cucoşul.

-Să-l clocim, propuse Viitoarea. O să iasă un soare nou. Unul va răsări de la răsărit, al doilea de la apus.

-Daaaaaaa! râseră puişorii. Se vor intâlni zilnic la mijlocul cerului, se vor saluta şi se vor certa care să acorde prioritate.

-Dar dacă, din neatenţie, se vor ciocni? se sperie un pui de raţă.

-Vom avea patru sori, nu doi. În ziua următoare se vor ciocni din nou. Se va umple cerul de sori. Tata, câţi sori vom avea in zece ani? întrebă puiul.

-E o problemă complicată. Mă voi gândi la ea spre seară. Acum, am foarte multă treabă. Trebuie să-mi număr soţiile.

Acestea au roşit foarte frumos, aşa cum unei găini îi şade bine. Doar Venerabila s-a înnegrit de ciudă. Mereu cucoşul pierdea vremea. Câţi sori ar fi putut crea, de n-ar fi atât de uşuratic...

Măgarul scoase capul din iesle şi, cu gura plină, slobozi şi el:

-Ihahahaauuuuuummmmmmm! Soarele-i al meu. Să nu vă prind că mi-l deocheaţi. Venerabila-l priveşte prea intens. Vedeţi? După nori iar s-a ascuns.

-Stimabile, se oţărî cucoşul, de Venerabilă numai de bine să vorbeşti, e moart....ăăăăă....doream să spun că-i sfântă.

-Venerabile cucoş, stimabilul măgar are dreptate, necheză calul. Nu vezi? Soarele şi-a schimbat puţin traseul. Mă tem că-i din cauza mea, am strănutat. Sunt alergic la floarea de fân. Ihahahahahauuuuummmmm! Vedeţi? Am tuşit, soarele a ieşit.

-Onorabiliiiilorrrrr! mugi boul. Faceţi prea multă gălăgieeeee. Vaca nu se poate concentraaaaa.

-Pe ce se concentrează? întrebă soborul strâns la uşa grajdului. Veniseră şi curci şi bibilici, raţe, gâşte, oi şi capre. Toate se holbau la soare. Când au intors capul spre bou, a prins un moment şi s-a pitulat după frunzişul cel bogat al dudului. E clar, soarele se comporta neobişnuit.

-Vaca, soţia mea, vrea să dezdeoache soarele.

-Muuuuuuaaaauuuuummmmm! mugi vaca. Gata, l-am dezdeocheat. Să-i pună cineva ochelari fumurii Venerabilei. Să nu se mai întâmple iarăşi, că eu nu vă mai ajut. Era Glaciară vă mănâncă. Aşa am auzit la TV.

-De ce să-i punem ochelari? E deja oarbă, nu se putu abţine un puişor.

L-au pedepsit să stea la colţ şi să repete tabla înmulţirii de cincizeci de ori.

-Stimabililoooooor, viiiiiiine stăpââââânul! behăiră oile.

-Stăpânul? Eu sunt aici stăpânul! strigă cucoşul. La comanda mea a răsărit soarele.

Auzind zarva din ogradă şi văzând că nimeni nu-l ascultă, stăpânul a chemat un medic celebru. Acesta i-a spus că-i fără leac, au mai păţit-o şi alţii. Singura soluţie ar fi spitalul de boli nervoase. Au tratamente noi, în faza experimentală. În plus, medicul este cam surd, asistentele poartă căşti...N-o să deranjeze pe nimeni gălăgia.

Şi uite-aşa a rămas stăpânul fără animale. Noroc cu câinele şi cu pisica, altfel ar fi fost singur cuc.

-Ce noroc că am scăpat de ei...E atâta linişte acum, zâmbi pisica.

Şcoala de dans

Doamna struţ avea un pui. Aveau deja trei ani, vârstă la care, în lumea struţilor, alintul nu-şi mai are rostul, adică milităria era dată jos din pod.

-Cum, mami? Milităria e în pod? E şi-n podul nostru?

-O, nu...În podul nostru este altceva.

-Ce e în podul nostru?! se sperie copilul.

-Ah, nimic care să te sperie. N-avem nici păianjeni, nici monştri, nici fantome. Acestea sunt în podurile oamenilor care nu şi-au făcut curat de prea mult timp. La noi în pod sunt comori şi poveşti.

-Comori? Deci suntem bogate?

-Da, suntem foarte bogate, dar nu aşa cum ar crede alţii...Nu în bani şi bijuterii scumpe. Ai uitat de colecţia de pietre adunate de peste tot? Cea de scoici? Cărţile din bibliotecă? Desenele pe care le faci când ai chef? Cadourile pe care le primeşti şi pe care le faci cu drag? Prietenii cu care te distrezi şi pentru care te-ntristezi cand au probleme? Acestea sunt comorile noastre.

Am fost în pod să-ţi aduc din sipet o poveste nouă. Cea a doamnelor Stru şi Hipo.

A cumpărat familia Stru un pian şi o vioară. Profesorul de muzică locuia chiar peste drum. A început lecţiile în prima zi din aprilie. Era considerată o zi de bun augur.  

-Dar e Ziua Păcalelilor...

-Ziua Păcalelilor poate fi oricând. La fel şi Ziua Adevărului. Depinde de tine pe care vrei s-o celebrezi. Eu o prefer pe cea a Adevărului. Este în fiecare zi şi-mi place foarte mult. Unii o preferă pe cealaltă. Doamna Struţ a ales-o pe cea a Păcălelilor. Degeaba i-a spus profesorul că puiul nu are ureche muzicală şi inutil îl chinuie şi oboseşte...

-Perseverenţa şi munca sunt cheia reuşitei în viaţă, spunea doamna Stru, în timp ce avea capul vârât în nisip. Nu suporta nici ea sunetele ce veneau dinspre vioara odraslei, dar nu voia să se recunoască învinsă în faţa doamnei Hipopotam.

Aceasta era prietena ei cea mai bună. Avea şi ea un pui, dar fetiţă. Făcea balet la cea mai renumită şcoală din oraş. Mama ei era foarte mândră...Era singurul pui de hipopotam înscris. Restul erau pui de lebădă. Pufnea dispreţuitor mama Hipo:

-Lebedele nici nu se compară cu puiul meu. Al meu e sănatos şi zdravăn. Când execută un cabriole, duduie scena, pereţii tresată.

A renunţat la lecţiile de muzică şi şi-a înscris şi ea puiul la balet. Aici era mai bine. Reuşea să facă paşii destul de bine. Fracturase aripile câtorva pui de lebădă, dar tot era mai puţin decât ce reuşise puiul doamnei Hipo.

-Fetiţa mea l-a trimis la spital chiar pe profesorul de dans, spunea ea vecinilor. Are trei copci sub ochi, două coaste fracturate, un picior în ghips şi s-a pensionat.

 Din cauza curentului de aer pe care-l puneau în mişcare cei doi pui, ceilalţi erau răciţi cam tot timpul.

Au încercat părinţii să protesteze. Doamnele Hipo şi Stru au zis că puii lor sunt de vină, că-i hrănesc prost şi-i prea răsfaţă.

- Milităria se dă jos din pod la trei ani, au spus amândouă, privindu-şi cu mândrie puii cum tocmai dădeau jos cu picioarele panourile şi cortina.

-Păi dacă aţi dat jos milităria, de ce nu i-aţi dus la şcoala militară? Acolo au nevoie de forţă. Puii noştiri sunt delicaţi, nu slabi ori corcoliţi.

I-au privit crunt pe sub genele false şi nu le-au iertat niciodată obrăznicia. Cu nasurile pe sus, au părăsit şcoala, trăgându-şi de mâini puii.

-Au renunţat atât de uşor?

-O, nu. N-au renunţat...Au deschis ele o şcoală de dans, doar pentru struţi şi hipopotami. Profesorul nu era atât de fragil ca domnul Lebădoi, scena era confecţionată din lemn foarte rezistent, panourile erau prinse bine, cortina se schimba foarte des.

-Bine, şi ce făceau mai apoi? Unde dădeau spectacolele? Cine-i aplauda?

-Se aplaudau ei între ei şi niciodată nu participau la o competiţie cu puii de lebădă. Când plecau să dea un spectacol în alt oraş, biletele se vindeau doar struţilor, hipopotamilor, elefanţilor, rinocerilor şi mamuţilor. Au găsit chiar şi câţiva dinozauri.

Oricum, lecţiile le-au prins foarte bine. A izbucnit un război pe teme de muzică si dans între hipopotamii din Ţara Hipotalamus şi mamuţii din  Mamuţia. Şi-au făcut fiecare dintre ei aliaţi printre elefanţi, struţi şi rinoceri. Au avut nevoie de multă forţă ca să reziste marşului îndelungat prin deşert. Cum nici unii nici alţii nu au vrut să facă pace, după deşert a urmat nordul îngheţat, unde zăpezile sunt veşnice şi viforul muşcă fără milă.Le-a prins bine hrana bogată în calorii primită în copilărie. Gerul şi viforul nu se înfruntă atât de uşor. Doar struţii au suferit degerături ce i-au împiedicat pe viitor să mai danseze. Au devenit generali în armată şi distribuitori de arme între părţile adverse.

-Ce noroc că nu erau puii de lebădă prinşi în conflict.

-Nu era noroc. Ei aleseseră corect ziua. Au ales-o pe cea a Adevărului, aşa că n-au provocat război şi nici n-a fost nevoie să suporte condiţiile vitrege. Doar că...

-Eram sigură ce este şi un doar.

-Da, ar cam fi...Mamuţilor şi Hipopotamilor nu le ajunge o scenă micuţă. Au nevoie de spaţiu ca să-şi desfăşoare forţele şi au intrat şi în oraşul lebedelor. Le-au jucat în picioare şcoala de dans, şcolile toate, grădiniţele şi parcurile, pădurile şi tot ce mai era în picioare. Nici măcar n-au privit în urmă la dezastrul provocat. Erau mândri că reuşiseră să încheie o pace de lungă durată. Au ţinut cuvântări înflăcărate despre adevăr şi raţiune care au triumfat din nou, s-a băut şampanie, au dansat demonstrativ în faţa spectatorilor gură-cască, şi-au arătat muşchii făcuţi în marşul prin deşert şi s-au fotografiat râzând fericiţi în timp ce se pupau cu iubire.

 Doar lebedele ştiau că nu era aşa. Au trebuit să muncească decenii să-şi reconstruiască oraşul.

-Şi când te gândeşti că totul a pornit de la familiile Stru şi Hipo...

-Da, aşa începe totul. De la un bulgăre mic porneşte avalanşa. Depinde de ziua pe care o alegi ca să rostogoleşti bulgărele...Dacă alegi Ziua Păcălelilor, bulgărele se-ntoarce la tine. Mereu şi fără greş...

Virusul

  Era atât de cald în orăşelul de la poalele Munţilor cu Vârfurile Încovoiate, încât soarele ţiuia pe acoperişul caselor. Cei trei pribegi ajunseseră acolo cu trenul ce şerpuia leneş prin defileul săpat de apă. Nu ştiau ce-i mânase în acest loc. Au pus degetul pe hartă, merinde în rucsac şi au plecat...

Totul părea uscat şi însetat în oraş. Chiar şi fântâna arteziană părea însetată, deşi apa sălta în ritm vioi.

 

Locuitorii păreau sleiţi de puteri. La umbra sălciilor plâgătoare, copiii spuneau o poveste înfricoşătoare. S-au aşezat lângă ei, ascultând cu atenţie povestea. Un virus ciudat bântuia prin oraşul numit Caldarâmul Crăpat. Savanţii-l căutaseră la microscop, oameni de ştiinţă din toată lumea făcuseră mii de teste de laborator, prelevaseră probe de la toţi pacienţii atinşi de virusul ce primise deja un nume: Triifosus Supradimensionatus Mitomanus.

-Doooomne, mami...de ce un nume atât de ciudat?

-Pentru că el era un ciudat. Era un virus cum nu mai fusese întâlnit niciodată. Istoria medicinii şi-a schimbat ochelarii, punându-şi unii cu dioptrii mai mari, în urma acestei noi descoperiri. Boala pe care o provoca virusul nu prea avea leac. Am putea spune că era un virus cu desăvârşire nesimţit. Unii viruşi se vindecă, alţii trec de la sine, după câteva zile de lenevit în pat. Acesta era el însuşi un leneş, deci statul la pat îl revigora.  Era un virus foarte mâncăcios, motiv pentru care se adapta la orice condiţii. Îi dădeai penicilină, mânca penicilină şi ceai de tei, apoi contamina pe cineva ce avea prin casă şi altceva de mâncare. Nu-i ajungea mâncarea noului îmbolnăvit, mai contamina pe cineva...La sfârşitul zilei, avea o masă copioasă şi o burta foarte rotundă. Asta-l făcea şi mai puternic şi-i dădea forţe noi pentru ziua următoare. Începuse să se creadă invincibil, deci virus de spiţă regală.Mai avea o însuşire: ştia să ia chipul următoarei victime. O spiona zile în şir, apoi ii apărea în faţă cu chip asemănător. Cum te-ai putea bănui pe tine însuţi? Nu lua nimeni măsuri de precauţie. Părea inofensiv ca un copil. Dar era răzbunător. Când cineva scăpa neîmbolnăvit, îl urmărea până-i găsea o portiţă de intrare.

-Trebuie să fie pentru oricine o mască cu care să-l păcăleşti, spunea el, mândru de reuşitele anterioare. Adaptabil,învăţa cu uşurinţă orice şmecherie nouă. Avea prieteni viruşi dubioşi, tot aşa ca el, nedescoperiţi, ori făra leac eficient. De la ei învăţa mereu ceva nou.

Erau disperaţi medicii. Chemaseră în ajutor savanţi din toate domeniile descoperite până atunci. N-a fost găsit...

Copiii au fost cei ce l-au văzut prima dată cu ochiul liber şi tot ei i-au dat şi numele. Umbla brambura prin oraş, era mult rău, dar mult rău de tot. Se buhăise de atâta mult.

-Cum mult, mami?

-Era atât de lacom, că în fiecare zi atrăgea spre el ca un magnet, tot ce se putea mânca. Ce nu putea ingurgita, rămânea lipit de corpul său rotund. Uneori, îl vedeau copiii trecând prin oraş cu acadele lipite de obraji, prajituri topite de căldură ce se prelingeau prin păr, bomboane fondante uscate prin urechi...Alteori, tragea după el cârnaţi legaţi unii de alţii, de teamă ca nu cumva să-i fie descoperită rezerva. Avea o gentuţă caraghioasă, în care îşi păstra esenţa de alimente.

-Ce esenţă?

-Adică bani...Mai căpăta şi bani uneori. Avea mereu coşmaruri că îi fură alţi viruşi tăşcuţa. Unii, cei ce nu ştiau că au în faţă un virus, îi făceau pomeni. Ştia să trezească mila. Acesta a fost şi antidotul găsit de medici. Când copiii l-au arătat cu degetul umblând pe străzi şi contaminând totul în cale, a fost creat un medicament numit Antimila de Triifosus.

 Făcea mult zgomot. Îi considera pe oameni inferiori, deci incapabili să-l găsească, se hlizea văzându-i cum îl caută la microscop, râdea de toţi, le înfuleca mâncarea. Unora dintre savanţi le crescuseră bărbi până la pământ, altora le ieşiseră peri albi, unora li se bulbucaseră ochii de atâta stat cu ochii-n microscop. Nimic...Niciun rezultat. L-au arătat copiii cu degetul. Nu le-a venit savanţilor să-şi creadă ochilor. Un virus atât de mare nu mai fusese văzut!

Devenise insuportabil pentru tot oraşul. Furase căţelul unei fetiţe şi aceasta plângea de mama focului că e căţelul ei. N-a putut dovedi nimeni. Unii câini seamănă între ei. Adusese dovezi că-i al lui, îl avea de mic copil, crescuseră împreună. Căţelul, bleg şi fără grai, n-a putut nici el dovedi. A rămas cu ochii trişti după copil, urmându-şi  în lesă noul stăpân. După un timp, sătul de noua jucărie pe care mai trebuia şi s-o hrănească, Triifosusul l-a abandonat la un adăpost pentru căţei. Acolo l-au găsit vechii stăpâni. Căpătase bietul căţel un tic: se scărpina mereu, privea trist şi întindea lăbuţa ca un cerşetor. Se furişa la bucătărie şi înfuleca tot ce era pe mese. A avut nevoie de consiliere de la un renumit psiholog ca să-şi recapete bunele maniere.

Într-o zi, a înşfăcat îngheţata unui copil şi a rupt-o la fugă râzând ca un dement. A mai furat şi o acadea uriaşă din care un băieţel ce nici măcar nu apucase să guste, trei sticle de suc, un pachet de biscuiţi cu cremă de ciocolată, un măr glasat şi un tortul unei doamne, cumpărat pentru ziua copilului ei. Ce n-a putut ţine în mâini, a îndesat în geanta de piaţă şterpelită de la o bătrână. Când l-au văzut aşa, copiii au izbucnit în râs. Ei au fost primii care au găsit antidotul. L-au poreclit Turnavitifosus şi au râs de el. Până au găsit savanţii leacul, virusul se micşorase considerabil, părăsise oraşul fugărit de o haită de câini de la care furase vasele de apă şi mâncarea.

-Ce s-a întâmplat cu el, mami?

-Pentru orice virus, natura crează şi un antivirus. Oricâte maşti ţi-ai pune, nu le poţi purta suprapuse. Trebuia să le tot schimbe. Dadea una jos, era nevoit să ia alta... O dată, au aparut în faţa lui în acelaşi timp, trei dintre persoanele pe care mult îşi dorea să le păcălească. S-a dat de gol. N-a mai ştiut ce mască să îşi pună şi s-a arătat aşa cum era cu adevărat. Un biet nevolnic păcălici. A inceput să se îmbolnăvească. Un virus bolnav nu are putere prea mare, aşa că leacul şi-a făcut foarte repede efectul. Am aflat de la copiii din oraşul în care emigrase, că a fost văzut bătând străzile slab, trist, micşorat...În oraşul din noua ţară în care emigrase, cerşetoria era pedepsită, furtul nu era contagios, deci n-a mai putut molipsi pe nimeni cu metehnele sale. A fost nevoit să se transforme. A devenit o celulă insignifiantă, într-un ţesut insignifiant, într-o parte a corpului importantă, dar nu atât de importantă ca aceea în care se-ncuibase.  A primit un nume nou: Fărăifosus Blamatus Ridicolus Insignifiantus. A creat o comunitate cu viruşi asemănatori lui. Sunt ţinuţi sub control riguros şi tratataţi aşa cum merită.

Onufrie şi Onofrei ( Poveste rusească)

Numai ce-şi scosese Onufrie motanul cizmele cele verzi din picioare, că în uşă  s-a auzit o bătaie discretă. Era  Onofrei, fratele său geamăn. Leşinat de foame, Onofrei căzu lat în pragul uşii.Văzându-l, zâmbetul lui Onufrie se lăţi de plăcere. De când îl astepta...De când îşi dorea să-l vadă la uşa lui...

- Ce este cu tine? De ce arăţi atât de nefericit? se prefăcu a-l compătimi Onufrie.

- Vai, păcatele mele, frăţioare! Nu te-am ascultat şi iacătă-mă-s. Mare, lat, prea gras ca să mă aplec  să mă încalţ, aşa  că am renunţat la încălţari şi umblu desculţ prin gubernie, de râd şi câinii de mine,  darmite curcile.  Am venit să-mi cer iertare şi să te invit în piaţa Malţev. Un ovrei şi-a deschis o prăvălie de dulciuri şi zaharicale.

Fără a mai sta pe gânduri, Onufrie şi-a tras cizmele pe piciorul gol şi a ieşit pe uşă, urmat de fratele său.

- De ce nu porţi şosete? îl iscodi Onofrei.

- N-o să mă crezi, de-ţi spun...Am cumpărat zilele trecute de la prăvălia Şosete, Căciuli şi alte Farafastâcuri o pereche de şosete. Păreau bune şi moi, călduroase şi fidele.

- Dooooamne, mami...n-am auzit de şosete fidele.

- Tu ce cauţi în povestea asta? Nu te priveşte şi scoate-ţi nasul din ea.

- Şosetele s-au purtat cumsecade o zi şi o noapte. La fix ora 8 şi trei pfunzi, au inceput    să-mi muşte degetele, de parca erau apucate de turbarea popândăului zeflemitor.

De data asta, Onofrei se prefăcu a-l compătimi pe Onufrie, fratele său bun.Faţa lui rânjea însă .Sufletul lui se tăvălea de râs.

-Suntem chit acum, spuse Onufrie, pe care faţa de mieluşel a  fratelui său nu-l mai putea păcăli. Il cunoştea, aşa cum se cunoştea pe sine. Erau ca două picături de apă. Ştiu că te bucuri de nefericirea mea, dar trebuie să facem pace. Ce loc mai bun pentru a încheia o pace este decât piaţa Malţev?

-S-a făcut! rânji Onofrei.

Ţinându-se de braţ, cei doi ticăloşi poniră spre piaţa amintită, sperând să  joace vreo  festă  cuiva şi apoi , mulţumiţi, să soarbă un ceai negru din samovarul Nataşei Sergheevna Danilova, care de altfel era şi surdă.