miercuri, 17 decembrie 2014

Dansau fulgii…

 Dansau fulgii de nea un dans ameţitor de frumos…
Râdeau fulgii cu glasuri de copii fericiţi că a venit Moş Crăciun…
Dansau lebedele în cerc, desenând spirale pe unda lacului…
Râdeau lebedele tăcut. Toţi ştim că aceste păsări minunate nu au glasul prea frumos. Nu tot ce este alb şi frumos poate cânta precum privighetorile.
Dansau pisicile albe un dans nebunatic şi vesel, trezind în copii dorul de joc…
Râdeau pisicile albe, chicoteau,  mustăceau, trezind în gâşte invidia şi bănuiala…
-De ce tot râd pisicile albe? De ce ne privesc pe sub genele lungi? De ce-şi mijesc ochii aceia maliţioşi şi obraznici? se întrebau gâştele, găinile şi alte animale şi păsări răguşite, cotcodăcind, măcănind, zbierând  gâgâind asurzitor.
Atât de tare au strigat, încât zânele au fugit toate de pe faţă pământului şi s-au ascuns în poveşti. Acolo le mai putem găsi. Nici spiriduşi nu mai sunt pe pământ. S-au ascuns în scorburi de copaci, ori la rădăcini, somnoroşi şi morocănoşi. Nu suportau vrăjitoarele, pentru că mereu le distrugeau munca. Le-au lăsat pe ele să lucreze în natură, să-şi vadă cu ochii lor capodopera si să nu mai dea vina mereu pe alţii pentru toate stricăciunile.
-Şi? Au aflat gâştele de ce râdeau copiii şi de ce le priveau aşa pisicile, mami?
-Cred că de-abia acum află. După ce, strânse la sfadă, au început a vocifera atât de tare, încât unda apelor s-a transformat în vortex ce s-a extins ca o ciupercă nucleară până la marginile cele mai de margini ale Universului. Lovindu-se de barierele de timp, unda s-a întors spre gâşte şi restul cetei zgomotoase, cu o putere mult mai mare decât cea pusă în incantaţie.
-Incantaţie? Vrei să spui că strigătele lor erau incantaţii?
-Da, cuvintele lor strigate aveau în ele sămânţa de ura şi invidie. Orice cuvânt în care pui altceva decât frumos devine incantaţie, vrăjitorie. Un copac nu zbiară ca o oaie capie. Copacul tace şi creşte, înfrunzeşte, înfloreşte, dă roade. Roadele oilor capii ce nu-şi văd de treaba lor au fost mărăcinii şi ciulinii crescuţi după retragerea apelor ce s-au întors cu o forţă atât de mare, încât nu s-au mai oprit la marginea lacului, ci au inundat  uscatul. Cu asta s-au şi hrănit, un timp, toate acele dobitoace nebune, care s-au aşezat unele în capul celorlalte, sperând că vor construi un nou Turn Babel. Ca orice turn ce nu are nimic la bază, decât vorbe goale, ori ură poleită în cuvinte frumoase, acesta s-a dărâmat, prinzând sub el mare parte din ceata de dobitoace. Cele cu  mai multe ifose se aşezaseră în vârf şi au fost prinse primele sub dărâmături.
-Şi ce s-a mai întâmplat, mami?
-A fost frumos pentru fulgi şi pisici şi lebede…
                                                  
 Dansau fulgii de nea un dans ameţitor de frumos…
Râdeau fulgii cu glasuri de copii fericiţi că a venit Moş Crăciun…
Dansau lebedele în cerc, desenând spirale pe unda lacului…
Râdeau lebedele tăcut. Toţi ştim că aceste păsări minunate nu au glasul prea frumos. Nu tot ce este alb şi frumos poate cânta precum privighetorile.
Dansau pisicile albe un dans nebunatic şi vesel, trezind în copii dorul de joc…

Râdeau pisicile albe, chicoteau,  mustăceau, trezind în gâşte invidia şi bănuiala…

luni, 8 septembrie 2014

Tradiţii

-Tu ce tot umbli cu pantalonii ceia lăsaţi şi cu tricoul lălâu? îl apostrofă Clotilde pe Clondirrrr, soţul de-al doilea, după divorţul de-al treilea.
Sunt la modă iile şi iţarii, opincile şi cuşmele. Vrei să rămânem fără prieteni? Toţi s-au încolonat să respecte noile dispoziţii din Regulamentul Garderobei. Cucoşul roşi, sub privirile mânioase ale soţiei. Cât de demodat era…Nici măcar nu auzise de acel regulament. Dădu fuguţa la magazinul de tradiţii, o nouă găselniţă a plictisiţilor de moda americană. Cu coada ochiului, văzu în atelierul din spatele magazinului noile tendinţe de anul viitor.
 “ Dooooamneee!!!!! îşi spuse el, cu ochii bulbucaţi de uimire. Anul viitor se poartă rubăşti, pantaloni căzăceşti, ghete cu șenile şi pălării în formă de samovar! Dooooamne, Sfinte, o să mă pună scumpa Clotilde să mă îmbrac cu aşa năzbâtii?!”
-Fiule, moda e modă, depinde de modul în care modernii,modatii şi demodaţii percep moda că fiind modalitatea prin care modernismul se adaptează la modul de viaţă al demodaţilor din epoca premodernă, îi răspunse Dumnezeu.
-Doamne, nu mi-ai răspuns la atâtea întrebări şi rugăciuni, tocmai acum ţi-ai găsit-o? Şi cu un aşa răspuns, mai mult mă bagi în ceaţă, spuse Clondirrrr, privind cu reproş icoana din care îl binecuvânta Dumnezeu, ori poate că un sfânt. Clotilde era o enciclopedie de sfinţi, sfinţi părinţi, martiri, moaşte şi altele. El abia învăţase câţiva filozofi, numele venerabililor şi onorabililor şefi,tabla înmulţirii, conjugarea verbelor la timpul perfect compus ( era oltean şi Clotilde făcea adevărate crize de furie, când îl auzea spunând: fusei, mancai, defilai, linguşii).
 -Nu sunt Dumnezeu, cască urechile. Cred că nu auzi bine. Sunetul nu vine dinspre icoană, îi răspunse un domn slăbuţ, ce avea pe nas un ditai monoclul. Era foarte scund şi abia i se vedea nasul din spatele troiţei ce înlocuise biroul demodat. Era creator de modă şi pregătea colecţia deceniului viitor, ce va fi aidoma cu cea din secolul trecut, ori poate ca nu va fi deloc?
 -Spune-mi, cu ce te pot ajuta?
-Aaaaaaa, aş vrea să fiu în pas cu moda.
 -Da, se cere…pufni dispreţuitor creatorul de modă. Pantalonii aceia nu se mai poartă de zece ani. Îmbrăcat de sus până jos la modă, Clondirrr se întoarse acasă, tocmai în momentul în care Clotilde îşi făcea ordine prin traista ţesută cu motive populare din zona Moldovei. Înşiruise pe masă o mulţime de obiecte ciudate, pe care cucoşul nu le mai văzuse niciodată prin casa lor: o pipă, o batista cu monograma MD, mirosind de la o poştă a parfum bărbătesc, o brichetă cu monograma FP, un papion, două papioane, trei papioane…
 -Dooooamneeeee! Soţia mea este cleptomană!
-Nu fiule, îi răspunse o voce din camera alăturată.
 Nu era nici de data aceasta Dumnezeu.Era tata socru, îi recunoscu vocea.
-Bine, dar ce este cu atâtea obiecte străine în traista ei?
 -E o mare taină… Mi-am pus şi eu aceeaşi întrebare, în urmă cu muuuulți ani. Tata socru al meu mi-a spus că este o mare taină şi o să aflu când voi mai creşte, când voi fi iniţiat în Taina Tainelor şi că să nu mă grăbesc, că nu dau turcii.
-Şi? Ai aflat? Eu mă cam grăbesc, că dau ruşii.
-N-am aflat, oftă tata socru. Eu am crescut, el a murit, ducad în mormânt Taina Tainelor. La mine, taina era şi mai de nepătruns. Pe lângă diverse obiecte bărbăteşti, soţia mea avea şi o colecţie impresionantă de trofee, în iatac. Capete de cerbi, rechini, cocoşi, răţoi, papagali…Mi-a zis că, după ce voi muri, capul meu va fi pus la loc de cinste, în centru. 
-Mamiiiiiiii! Ce poveste este asta?!
-Eeeeee…e o mare taină. O vei afla când vei mai creşte. Plec să mă plimb şi să privesc la soare, cer, flori şi copii. Umorul meu a devenit prea negru.
 -E în pas cu moda, mami…

sâmbătă, 6 septembrie 2014

Blazoane


  În carele se vorbeşte despre  câţiva  motani blazonati, controlul asupra timpului şi asupra a tot ce mişcă şi respiră şi alte minunăţii din Lumea cea Poleită în culorile potrivite timpurilor cam întunecoase.

 Este bine ştiut faptul că pisicile nu ştiu să înoate. Asta o ştiu şi copiii şi căţeii şi păsările şi libelulele şi toată suflarea şi răsuflarea din Ţara Pisicilor. Ţara nu era doar a pisicilor, dar legile  erau votate în parlamentul pisicilor. Motiv de foarte multe nemulţumiri din partea celorlalte lighioane…Cum să obligi libelulele, fluturii, furnicile să bea  lapte, să vâneze şoricei, să-şi ascută gheruţele după un ritual bine orânduit de milenii?
Au fost multe petiţii şi plângeri din partea locuitorilor toleraţi în Ţara Pisicilor. O furnică s-a plâns că muşuroiul îi este zilnic distrus de găinile scormonitoare. O libelulă s-a plâns de uraganele provocate de sforăitul somnorosului motan Sforaila Întâiul, Marele Sforar .
-Doarme toată ziua şi se preface că lucrează, dar sforăie, creează curenţi de aer şi nu mai avem o clipă de linişte, din cauza lui. Să-l trezească cineva şi să-l pună la treabă, altfel ne vom aduna cu mic cu mare şi ne vom revolta. Atunci să vedeţi uragane şi furtuni…ameninţă libelula.
-Voi sunteţi doar nişte tolerate în ţara noastră, se burzului la ea Marele Judecător Șimaisforăitor decât Marele Sforar.
-Cine spune asta? îl privi mânios, pe sub antene, libelula.
-E înscris în cronici, ştie toată lumea, răspunse judecătorul, foindu-se pe jilţul poleit în aur. Parcă siguranţa începuse să-i dispară…Dacă nu este aşa? Dacă restul locuitorilor au tot atâtea drepturi ca  pisicile? O privea adeseori pe soaţa sa, cum trece mândră pe străzile murdare ale oraşului, fără să se sinchisească de mizeria şi sărăcia din jur. O luase de nevastă pentru blazonul său. El fusese un sărăntoc, nu uita să-i amintească soaţa, de trei ori pe zi, înainte de fiecare masă. Blazonul era chiar tabloul bunicului. Reprezenta o pisică batrană  ce ţinea între labe scheletul unui peşte. În buzunarul de la piept ţinea un ceas şi o lunetă, semn ce avertiza că ei controlează timpul şi ştiu ce mişcă peste tot. Deasupra capului, bunicul avea un soare ce-l privea drăgăstos, ca să vadă şi sărăntocii ceia ce cască gura la mesele lor pline cu bunătăţi, că însuşi soarele este de partea celor avuţi. Mă rog…soarele, în realitate, nu-l privea drăgăstos deloc, dar ce nu face un pictor, în schimbul unei pungi zornăitoare?
-Să ştiţi că nu vom mai suporta mult timp batjocora voastră şi nedreptatea, se oţărî la el libelulul cel încruntat. Aţi ajuns de nesuportat. Chiar şi orbii văd cât de mincinoşi sunteţi. Aţi falsificat toată istoria, ca să fie în favoarea voastră.
 S-au strâns la sfat pisicile…
-Ce facem, proştii au învăţat să citească, îşi pun întrebări şi, culmea, găsesc şi răspunsurile?! spuse printre dinţii ascuţiţi, Sforaila Întâiul, căruia pajii îi turnaseră câteva găleţi cu apă în cap, ca să-l trezească. Sforăia atât de tare, încât uraganul se îndrepta ameninţător chiar spre zona în care locuiau bogaţii, adică ei, minunaţii blazonati blazaţi.
-Ce să facem? Ce să facem? se frământară slugile, foindu-se neliniştite pe scaunele aşezate cu un nivel mai jos decât jilţurile celor mai blazonati. Este bine ştiut că mâncarea prea multă şi traiul prea îmbelşugat creează o pâclă densă pe creier. Această împiedică ideile să vină şi înfundă ochii în orbite. Nu vezi sclipire în acei ochi, s-o cauţi şi cu luneta din buzunarul de la pieptul bunicului.
Au căutat în cronici, să vadă cum au scăpat strămoşii lor din situaţii asemenatoare. Aveau nişte tipare de comportament ale gloatelor, în situaţii dificile. În situaţii dificile pentru ei, nu pentru gloate. Pentru acestea, cam toate situaţiile erau dificile.
-Stăpâne, situaţia de acum nu seamănă cu niciuna din trecut. Sunt prea mulţi deştepţi. Am greşit când le-am dat voie să înveţe să citească…
-E prea târziu să regretăm, spuse Sforaila Întâiul. Şi-apoi…nu am ajuns tot noi la concluzia că avem nevoie de proşti deştepţi, pentru că noi suntem prea leneşi să ne adaptăm la tehnologia modernă? N-am chef să-mi bat capul cu calculatoarele şi cu toate aceste noi invenţii apărute în ultimul timp. Rostul nostru este să ne odihnim cât mai mult şi să ne distrăm, să schimbăm istoria în favoarea noastră, să numărăm banii şi să-i împărţim doar între noi, frăţeşte.
-Ei…nu este chiar frăţeşte, îndrăzni să miaune un motan invidios şi fără blazon.
-Scoateţi-l afară! răcniră ceilalţi. E prea îndrăzneţ. Ăsta ne va trăda, dacă direcţia din care bate vântul se va schimbă. Serviciile secrete au o înregistrare compromiţătoare, în care Invidiosul se tocmeşte cu un cioroi pârlit de bătrâneţe. În schimbul unui blazon măsluit, a dat toate rezervele de hrană ale ţării şi bărcile pe care le ţineam pentru cazurile în care Sforaila nu poate fi trezit şi aduce asupra noastră un taifun.
-Blazon măsluit? idrazni iar Invidiosul. Toate blazoanele sunt măsluite. Parcă n-am şti toţi că nimeni nu este mai de viţă decât nimeni. Înlocuim blazoanele cu însemne spirituale şi limuzinele cu cavourile, după moarte.
Cuvântul “moarte” le-a dat dureri de cap celor strânşi la sfat. Au invocate diverse motive şi au plecat acasă, să mănânce bine şi să doarmă. Sforaila Întâiul a adormit cel mai profund. Nu l-au mai putut trezi nici cu apă rece, în care puseseră cuburi de gheaţă, când taifunul anunţat a venit. L-au lăsat şi s-au înghesuit toţi într-o barcă. Era singura barcă rămasă nevândută. Nu încăpeau prea mulţi. S-au bătut între ei, şi-au lăsat soţiile şi copiii pe mal şi au zbughit-o.  Au rătăcit un timp, tăcuţi şi îngânduraţi. Foamea i-a învăţat să pescuiască şi chiar să înoate. De atunci au învăţat pisicile să înoate…
-Mami, dar ce s-a întâmplat cu ei?
-Nimeni nu ştie…Poate că încă mai rătăcesc, poate că s-au înecat, ori au murit de sete…Un lucru este clar. Soţiile şi copiii au jurat că nu-i mai primesc acasă şi au renunţat la blazoane şi ifose.


marți, 27 mai 2014

Grebla care se credea cerb

Cei din specia Grebulus Greblus sunt cei mai avizi oameni. Avizi de orice: bani, putere, avere. Se poartă tot timpul de parcă ar fi cu trei trepte mai presus decât ceilalţi. Sunt doar nişte greble ce se cred cerbi. Îşi pipăie coarnele şi cred că au coroană. Îi găseşti la cazinouri şi peste tot unde se câştigă bani uşor. Cu fiecare bănuţ suflat de sub nasul unui  sărman om, îi mai creşte pe cap un corn…
Domnul Greblă Încruntată se privise o singură dată în oglindă. Şi-a văzut podoaba de pe cap şi a spus: sunt cerb, locul meu este în pădure. Sunt rege, locul meu este într-un jilţ. Voi începe cu animalele, pentru că ele sunt mai supuse. Voi continuă cu oamenii, dar trebuie să-mi fac aliaţi printre dobitoace.
A mers în prima pădure de la marginea oraşului şi s-a amestecat cu căprioarele şi ceilalţi cerbi. Un timp, i-a păcălit. Până când un pui a început să radă de coarnele sale egale. Atunci, l-au observant şi ceilalţi şi l-au fugărit. N-a vrut să plece de acolo.
-Ei nu mă văd cât de mândru sunt, pentru că sunt orbi. O să-i fac să mă vadă. O să ţin în fiecare zi un discurs, la ora când toate animalele vin să se adape. Cam aşa suna discursul:
- Dragi concetateeeeeni, dragi conpădureni, stimaţi şi stimabile, venerate corb, venerabilă bufniţă, onorabile lup,ancestrali cocobauri şi cocobaurite, ooooooooiiiiiiiiiiiii, voi,  oi!
-Ce oi, mami? În pădure oi?
-Eeeee…Era pe acolo un păstor năuc. Nu mai găsise alt loc de păşune pentru oile sale, decât în pădure, adică în gura lupilor. Şi nu mă mai întrerupe din discursul greblului.
- Am venit printre voi astăzi, într-o zi mare şi sfântă. E ziua Sfântului Greblă şi a Sfintei Sape. Sfinţia mea s-a privit în oglindă şi şi-a văzut coarnele rămuroase. Unii îmi rad pe la spate şi spun că soţia e de vină. Eu ştiu că nu e o vină, ci un divin dar. Doresc să vă păstoresc, să vă unesc, să vă învăţ să vorbiţi aceeaşi limba, adică limba pe care eu o vorbesc: grebleasca ţărănească, cu strigături şi vaiete şi offoffuri…
Mirate de acel ciudat orator, animalele s-au bulucit, ocupând primele locuri din lojă. Da, o lojă, pentru că greblul n-a renunţat, cu toate râsetele şi ironiile la adresa lui. Ştia el că perseverenţa este mama păcălicilor din toate timpurile…
A păcălit întâi o cioară slăbănoagă, ce a observat că locul era împânzit de gâze. Şi era pentru prima dată când cineva atât de însemnat şi rămuros încornorat îi acorda puţină atenţie.  După ea, s-a strâns un stol. Unde e un stol, apar mereu alţi curioşi. Şi aşa, după vreo trei ani, toţi uitaseră că-l ridiculizaseră. Îl ascultau cu sfinţenie şi nu-i ieşeau din porunci. Leul, regele pădurii, a ajuns să-i cânte-n strună şi să-i execute ordinele.  Totul era anapoda…Animalele nu-şi mai ştiau rosturile. Uitaseră complet de pui şi învăţau cu râvnă discursurile greblului. Se organizau concursuri pe tema “Cine ştie pe dinafară şi pedinauntru mai multe discursuri?”. Premiul era mereu acelaşi: câte o pereche de coarne greblesti. Aşa am ajuns să avem printre noi lei încornoraţi, oi încornorate, coţofene fălos purtătoare de coarne. Cerbii au fost nevoiţi să părăsească pădurea, pentru că mureau de foame. Nu pentru că n-ar fi fost suficientă hrană pentru toţi, dar greblul pusese taxe şi impozite pe fir de iarbă, pe frunză, apă…
După un timp, a placat spre oraş, înconjurat de câteva animale. Nu îl urmau toate, pentru că cele mai multe aveau pui de crescut şi nu-şi pirdusera minţile chiar de tot.
Văzând arătarea aceea ciudată, urmată de o cioară şchioapă, un lup hămesit şi un biet urs care nu-şi amintea ce este, locuitorii oraşului l-au legat fedeleş, şi  au trimis animalele în pădure . Greblul şi familia sa, după un control psihiatric riguros, au fost trimişi să strângă frunzele uscate şi gunoaiele din parcuri.

Morala: mereu se găseşte câte un încornorat ce se crede sfânt.

luni, 26 mai 2014

Paradisul nebunilor


Un lung şir de gură-cască aştepta să între în Paradisul nebunilor. Poarta era aurită cu hârtie de staniol roz, iar pietricelele colorate de-ţi luau ochii erau din plasticul cel mai din plastic văzut vreodată. La intrare, un sfânt Cutărescu ,  verde, le dăruia vizitatorilor ghirlande din flori cu miros ameţitor.  Şirul a stârnit râsul îngerilor copii ce păzeau intrarea. Ştiau că este un portal fals, dar le plăcea să se distreze, complet nevinovat, pe seama arătărilor ce alcătuiau şirul. Îi lăsau să intre, pentru că oricum nu i-ar fi ascultat nimeni. Unii nu mai ieşeau niciodată, alţii plecau în fugă, cu hainele ferfeniţă şi cu privirea rătăcită. În fruntea şirului, era un domn cu o tichie ţuguiată, alcătuită din cifre impare.
-Eu merit să intru primul!! s-a răţoit şi i-a împins pe ceilalţi, cu o privire foarte urâtă pentru un sfânt suprailuminat. Era atât de supra iluminat, încât beculeţele furate dintr-un pom de Crăciun se încinseseră la maxim. Eu sunt cel ce am muncit cel mai mult.
-Cum muncise, mami?
-Avea o tehnică foarte simplă: lua tichia de pe capul ucenicului şi-i vindea una la fel cu a lui, alcătuită doar din cifre impare. Ura tot ce este par. Dacă un future îi zbura sub nas, lua o foarfeca şi-i tăia una dintre aripi. Recunoşteai imediat parohia unde propovăduia lupta împotriva a tot ce este pereche. Nu mai erau nici fluturi şi nici păsări. Ucisese toate zburătoarele. Avea păianjeni cu un picior lipsă, melci, oi șchioape, boaște săltărețe…
Următorul în şir era un ceva…un ceva foarte ciudat. O găină cu rochie verde, înfoiată ca o varză. Sub rochie adăpostea o  cloţă cu rochie roz. O cloţă ce cloceşte altă cloţă, ce cloceşte altă cloţă…Nu se ştie câte cloţe erau. Multe…Pui nu aveau, pentru că schimbau mereu rolurile şi n-aveau timp de clocit. Erau mânioase pe domnul cu tichie pentru că se aşezase moţ în faţă şi le bloca trecerea.
-Noi ar trebui să fim în faţă! au cotcodăcit mânioase, de-au stârnit o ploaie cu fulgere şi tunete şi-un uragan. Suntem singurele care am muncit cu adevărat. Noi protejăm grupurile de intruşii nedoriţi şi-i punem pe fugă.
În spatele cloţelor veneau melcii. Ei erau atât de lenţi, că au fost nevoiţi să se lege cu o frânghie de cei din faţă, ca să nu rămână în urmă. Melcii nu se lăudau cu nimic. Ei doar vieţuiau, nu aveau pretenţii să-şi facă ucenici, să propovăduiască religii, căi spirituale…
 După ei, deşi ar fi putut fi primii, de veninoşi ce erau, urmau şerpii. Nu doreau să fie în fruntea şirului, din viclenie. Aşteptau să vadă ce se întâmplă cu primii, ca să ştie dacă schimbă macazul şi pornesc spre alt portal.
Sfântul Cutărescu, oricât de fals ar fi fost, tot s-a speriat când i-a văzut. S-a frecat la ochi şi a rupt-o la fugă, lăsând poarta nepazită.
-E timpul să mai călătoresc şi eu pe pământ, că lucrurile s-au schimbat serios, de când staaaaau tot aici şi păzesc poarta. Eu ştiu că este falsă, dar tot îmi place s-o păzesc. Mi-am găsit o ocupaţie distractivă. Totuşi…ca anul acesta, creaturi atât de caudate, n-am mai văzut. Plec să-i studiez chiar acolo, în locul de unde vin.
Rămasă fără păzitor, poarta s-a pus pe râs. De când era acolo, personaje mai caraghioase decât acestea nu văzuse.
-Poartă râzând n-am văzut nicodată, le strigă celorlalţi, cel din frunte. E clar că e Paradisul. Se bucură când ne vede.
S-au bulucit toţi. N-au mai aşteptat să le vină rândul şi s-au împins, scoţând poarta din ţâţâni.

După poartă…era hăul adânc…N-au mai vut timp nici să spună:  “Vai, cât de rău îmi pare că am ales această poartă atât de ademenitor-strălucitoare…!”. Televiziunile din acel timp, chemate de oamenii înspăimântaţi de sunetele ce veneau de sub pământ, au chemat geologi, preoţi, cutremorologi, taifunologi, astrologi, numerologi…Nu au reuşit să dezlege misterul şi n-au avut timp. Peste  câteva zile, au fost chemaţi să studieze un alt fenomen rar: apăruse din senin o poartă aurită în deşert şi deja erau multişori la coadă. Un alt Sfânt Cutarescu oferea ghirlande şi le arăta panouri uriaşe şi înregistrări video cu laptele şi mierea ce curgeau dincolo de poartă. Aşa s-au căscat în acel an de pomină multe hăuri. Televiziunile au avut mult de lucru şi angajaţii au câştigat bani bunişori. Pentru că au depăşit  planul de rating la hectar, angajaţii cei mai activi au primit câte o excursie gratuită într-o zona mult bântuită de căutătorii de porţi spre Paradis. S-au aşteptat cuminţi la coadă, privind hipnotizaţi panourile cu femei vesele şi fericite, băuturile răcoritoare, maşinile scumpe şi tooot felul de minunăţii ce-i aşteptau dincolo…

duminică, 25 mai 2014

Academicia Sa

 Mura Mică este hotărâtă să nu închidă un ochi, nici măcar să nu clipească, până nu scapă de noul profesor de gramatică ce i-a fost adus de la Academia Sturzilor Zbîrliți. Au reclamat-o sticleţii, stucluții, sticluții, sticlișii, sticloşii,  bubuștiucii, babuștiucii, bibiștiucii, că nu se exprimă corect, în lumba, ori poate că limba comună. Mura nu înţelegea ce înţeleg ei prin comun, mai ales că observa că nu se înţeleg nici între ei, darămite să-i mai înveţe şi pe alţii gramatica.
-Uite, dacă nu mă crezi, îi arată domnul Sturz cel mai Zbârlit de Zburlit ce Era în Grad de Academician cu Decoraţie în Formă de Cruce, Ridicat Anul Trecut în Grad de Mare Atotzbârlit Cenzor. Sunt două sute treizeci de petiţii contra ta.
-Ştiu, domnule Stârc Sturlit, venerabil architect al gramaticii pure şi mai puţin pure…se întristă Mura Mică. Eu nu le-am făcut nica, dar ei sunt nişte pârâcioşi. Miaaaau spus să spun ce gândesc si ce cred, dar miaaaaaau pus mâna la gură, când cecredul meu nu era în armonie cu cecredurile lor, iar cegândescurile mele erau în dizarmonie cu cegândescurile lor.
-În primul rând, va trebui să-mi înveţi numele pe dinafară, fără greşeală. În al doilea rând, să desparţi corect cuvântul “mi-au”, să conjugi verbul a fi politicos şi să-l scrii de 33 de ori, în formă de piramidă descrescătoare.
-Domnule Stârz Zurlit, Academicia Ta, eu sunt pisică, nu pot despărţi cuvântul “miau”. Mi-aş trăda neamul, l-aş face de ruşine. Cum voi mai trăi printre pisici, cu o aşa pată pe nas? Şi tocmai acum ţi-ai găsit-o? Când mă pregăteam de Crăciun?  Cu verbul politicos am înţeles. Să fie descrescătoare, ori crescătoare piramida?
-Descrescătoare, sturzii obosit, domnul sturz. Şi lasă-mi numele, nu-l mai învaţa. E prea lung şi greu. Te iert şi cu “miau”, e treaba ta…Nu vei primi niciun cadou de Crăciun, până nu conjugi verbul.
-Miau explicat nişte duduștiuci duduci că o piramidă poate fi şi cu vârful în jos, spuse Mura, privind cu ticăloşie spre faţa în formă de piramidă cu vârful în joooooos, spre pântecele cam sferic. De aceea nu înţeleg cum este cu crescătorul şi descrescătorul…Ce fel de piramidă? Unde-i e vârful?
-E cu vârful în sus, normal, se încruntă profesorul.
-Bine, atunci să conjug verbul:
 Eu sunt politicoasă, tu eşti politicos, el este politicos, ea este politicoasă, noi suntem politicoşi, voi sunteţi plicticoşi, ei sunt plicticoşi, u sunt politico, u eşti politico, l este politico, a este politicoas, oi sunte politicos, I sunt licticos…
-Stai! Opreşte-te! Nu spui corect. Şi mănânci literele.
-Păi, cum altfel să alcătuiesc o piramidă? Nu-mi place să mănânc litere, tu m-ai obligat, ei miau mâncat din timpul meu preţios, noi suntem obosiţi, voi nu vă sinchisiţi, ei sunt nişte prizăriţi, eu nu mai conjug nimic, îmi iau, sau îmi miau bocceluţa cu vorbe pisiceşti şi plec. Nu vreau cadouri de la voi, nici măcar de Crăciun. Dacă nu-ţi convine, orânduieşte, piramideste tu…Nu vrei mai bine să te învăţ pisiceasca? E frumoasă, expresivă, veselă…Nu e aşezată în piramide şi nici în ghivece de flori, nici în tipare şi nici în tiparniţe.
 Academicianul a fost pensionat, i s-au luat câteva din grade și-un epolet, pentru că nu şi-a îndeplinit misiunea. Când s-a întors la ai săi, mieuna, scria “miau” împreunat şi nu-l mai interesa orânduirea cuvintelor în diferite forme. Învăţase cântece pisiceşti şi câteva poezii cam deşucheate, de la motanii din familia Murei. A început să se creadă pisică şi a cerut azil politic în Pisicia de Nord, vecină cu Pisicia de Sud, dar numai în timpul refluxului.
-De ce azil politic, mami? Nu-l prigonise nimeni, cred…

-Nu-l prigoniseră, dar îl goniseră. Nu mai semăna cu ei, nu avea ce căuta într-o comunitate de sturzi stiliți şi stilați, oameni de ştiinţă serioşi, ce repectau totdeauna regulile, regulilele, regelilile, canoanele, canonurile, chinunele, cununele, chininile…

marți, 13 mai 2014

Calul grămătic

  Vesel, grumet şi săltăreţ, calul grămătic n-avea nicio treabă. Singura lui treabă era să se bage mereu unde nu-i fierbea oloiul.
-Nu se spune oloi, ci oală, mă apostrofă țâțâitor calul grămătic.
-Vedeţi? Ce v-am spus? Anume am greşit, ca să vă dovedesc că acest cal există.
-Mami, cui şi ce vrei să dovedeşti?
-Ţie, amicilor, cititorilor de poveşti trăznite….
-Nu vei ajunge niciodată un mare scriitor, dacă scrii oloi în loc de oală şi inventezi cuvinte. Nu există cuvântul țâțâitor.
-În primul rând, nu doresc să fiu un mare scriitor. În al doilea rând, cine-mi interzice să inventez cuvinte?
-Io îţi interzic! Io, calul grămătic.
-Tu nici nu exişti. Eşti o plăsmuire a imaginaţiei mele şi deja ai venit să-mi impui reguli?
-Fără reguli nu se poate…
-Dacă ai cunoaşte regulile, n-ai spune IO, ci eu. Io nu există în regulamente şi reguli. Este altceva…
-Ce este? Sunt hotărât să-ţi corectez greşelile de gramatică, dacă-mi explicit ce este IO.
-Nu vreau să corectezi nimic, pentru că mi-ai face poveştile harcea-parcea. Să-ţi explic ce-nseamnă IO? Ar însemna să-ţi dau definiţii şi asta găseşti şi-n cărţi. Învaţă singur ce-nseamnă IO şi- apoi mai vorbim.
-Cum să-nvăţ? De unde să învăţ?
-Învaţă de la toate: de la copii şi animale, de la fluturi şi flori, de la vânt şi furtună. Ele nu vorbesc corect gramatical şi sunt Io, chiar dacă nu ştiu că sunt. Ele nu vorbesc, comunică. În comunicare, limba este alta.
-Foarte rău dacă nu ştiu. Sunt dintre cei ce ştiu dar nu ştiu că ştiu.
-Da. Şi tocmai asta îi face să fie Io, adică speciali. Se poartă firesc, se simt bine în hainele lor şi nu doresc să le îmbrace pe ale altora. Imaginează-ţi o bufniţă îmbrăcată în haine de cal grămătic. Ar râde toată pădurea de ea. Sau tu, calul gramatic, îmbrăcat în pene de bufniţă. S-ar cruci toată suflarea pădurii şi-ar fugi din calea ta. Ei nu stiu ca stiu, dar stapanul padurii stie ca ei stiu. Asta e suficient.
-Şi ce propui?
-Propun să rămâi ceea ce eşti: un cal. Calul este făcut să ajute oamenii, nu să-i corecteze. Punem pariu că o s-o păţeşti dacă mergi la casa stăpânului şi-i corectezi greşelile gramaticale?
-Punem…O să merg chiar în ziua aceasta. Îl cunosc pe stăpânul pădurii şi al ogorului. Cu siguranţă o să mă pună dascăl la copiii lui.

Şi-a plecat calul…Nu i-a fost dusul ca întorsul. Purta pe spate şaua şi stăpânul. Hăţurile îl împiedicau să conjuge verbele. Avea  figura plouată şi ruşinată. Se oglindise-n ochii stăpânului şi observase diferenţa. Stăpânul avea două picioare, nu patru şi-şi muncea ogorul, îşi creştea puii. Nu tropăia ca un bezmetic prin pădure, corectând greşelile gramaticale ale florilor ce erau Io, dar nu ştiau că sunt.

vineri, 2 mai 2014

Vrăbii…


 Vrăbioiul Fărâmă Firimiță îşi lăsă jos mustaţa şi, leşinat de foame, începu să mănânce resturile de mâncare căzute din ciocurile puilor.
-Vrăbiile n-au mustaţă! se hlizi vântul cititor de gânduri.
-Ştii că nu-mi place să fiu spionată, am spus eu. Nimic nu mă enervează mai tare decât să nu mă simt liberă. Măcar în casa mea, la calculatorul meu, în gândurile mele.
-Ei…E o meteahnă veche. Nu mă pot debarasa cu una cu două.
-Eu zic să te debarasezi cu una, că dacă ajungem la două este prea mult. De ce să-mi citeşti gândurile? Nu putem comunica normal, cu acordul meu?
-Bine, comunicăm normal şi nu-ţi mai intru-n gânduri. Vrăbiile n-au mustaţă.
-Asta avea. Era primul vrăbioi din istoria omenirii ce-şi pusese mustaţă falsă, ca să-i facă pe plac doamnei vrabie Gură Mare.
-Eşti ridicol aşa! îi strigă mânioasă, într-o dimineaţă înnorată. Abia te mişti, puii mor de foame, de lent ce eşti. Nu semeni cu ceilalţi soţi. Tândăleşti, pleci de-acasă şi uiţi să te mai întorci. Parcă eşti vrabie, nu vrăbioi. Măcar lasă-ţi şi tu mustaţă, ca motanii. Ei au şi voci mai groase...spuse, clipind duios spre motanul ce îi privea cu atenţie.
-Nu vrei să te măriţi cu el? îi spuse soţul. Te aşteaptă nerăbdător în nucul de sub cuib.
-Să vedem, mă mai gândesc. Dacă-ţi laşi mustaţă, nu te părăsesc.
 Aşa a ajuns Fărâmă Firimiță de râsul vrăbiilor. Într-o zi poartă mustaţă din paie, în altele din fâşii de hârtie, fire de iarbă, pungi din plastic rupte. Când a venit acasă prima dată cu mustaţă, soaţa i-a leşinat în braţe. Nu l-a mai recunoscut şi s-a speriat. A crezut că-i gardianul de la colţ, ce-i pândea de ceva timp. De când rândunicile se plânseseră că le-a fost furat cuibul.
Au râs vrăbioii, dar ele n-au ras. I-au somat să-l imite, altfel pleacă toate de acasă.
A devenit o modă mustaţa. Au învăţat arta camuflajului, făcându-şi cu ciocurile îndemânatice pelerine de ploaie, umbrele din cutii de chibrituri şi folie de plastic, tichii, pălării, rochii de seară. Au învăţat să-şi facă şi corturi, papuci, cluburi de distracţie.
 -De unde ai scos toată povestea asta? se miră vântul. Eu am colindat peste mări şi ţări şi n-am văzut niciodată o vrabie cu mustaţă.
-Eu am văzut de dimineaţă una. Când mă priveai cum râd la fereastră. E abia începutul. Vei vedea o epidemie de mustăţi. Am auzit că la motani lucrurile se petrec invers. Soţiile i-au rugat să-şi radă mustăţile, să-şi epileze sprâncenele şi chiar blana. Sunt prea păroşi aşa… La curtea regelui Nimic în Cap motanii sunt  epilati. Nu mai găseşti un fir de păr, să tragi cu tunul.
-De ce să tragi cu tunul? nu tăcu vântul. Ar fi trebuit să fie hăt, departe, la hotarele dinspre miazănoapte, dar povestea îl prinsese.
-Se spune că aşa a rămas primul motan fără păr. Era tunar şi a avut un accident. I-a luat foc  blana. Focul l-a epilat complet, dar doamnele pisici au făcut coadă la uşa lui. Pisicilor le plac schimbările, altfel se plictisesc. Dacă-i monotonie, provoacă ele schimbări. Schimbă reguli, şefi de state, direcţia vântului.
-Direcţia vântului nu au cum…Sunt vânt şi nimic nu mă opreşte să fac ce vreau.
-Serios? N-ar fi trebuit să fii la hotarele dinspre miazănoapte? Am auzit zvon de război si tu stai la taclale.
-Tu eşti vinovată. Te-ai apucat să-mi spui poveşti.
-Nu te-am obligat să mă asculţi. De fapt, m-am răzbunat pentru că nu vrei să renunţi la meteahna cu intratul prin gândurile mele. Acum, suntem chit. Tu ai întârziat, eu m-am distrat spunându-ţi gogoşi despre vrăbii cu mustăţi. Ar trebui să-ţi laşi mustaţă, parcă eşti copil ce cască gura la poveşti.
Povestea spune că de atunci şi-au schimbat vânturile direcţia. De la meteahna unora de a intră prin gândurile, casele, telefoanele şi corespondenţa altora. Vântul Gură Cască a provocat un adevărat haos. Nimeni n-a mai ajuns la timp la locul sau. Nici chiar oamenii. Se nasc prea târziu, ori prea devreme, devin copiii copiilor, părinţii bunicilor. De atunci ne conduc trădătorii, hoţii, mincinoşii.

Morala: vezi-ţi doar de treaba ta, altfel va veni un moment în care o să dai vina pe altcineva, pentru un uragan provocat tot de tine, dintr-o mică furtună.

miercuri, 30 aprilie 2014

Sticleţii duceselor duse de-acasă



-Cum erau duse de-acasă, mami?
-O, erau nişte pisoi tare neastâmpăraţi. Erau duse de-acasă chiar înainte de a fi duse cu adevărat de-acasă. Făceau atât de multe pagube, încât  mama Miau Furat Coroana şi tatăl Miau Furat Sceptrul nu le-au mai putut suporta. Au plătit-o pe dădaca Miau Furat Cozonacii să le ducă la un picnic în pădure şi să le uite acolo.
-Ce pagube făceau?
-O mulţime. Când a fost aniversarea bunicului Miau Furat Camtot, au încurcat pantofii invitaţilor în aşa hal, încât a izbucnit o ceartă straşnică. Plictisite de discuţiile cu damf de snob, s-au ascuns sub masă şi au schimbat pantofii. Ducele Nu Sunt Hoţ Pentru că nu Puteţi Dovedi a plecat cu un pantof cu scârţ şi un şoşon. Baronul Mint de Îngheaţă Apele, cu o cizmă şi-un pantof cu tocul scâlciat. Îmbrăcată în rochie roz, ducesa Nu Miau Furat Nimic a plecat, şontâc-şontâc, cu un pantof verde cu toc şi unul gri închis, fără toc. Baroana Hoţ de Hoţ din Neam în Neam a acuzat-o de hoţie, dar n-a mai dorit să facă schimb. Era sătulă să poarte tot negru şi gri. Aşa era moda la casa regală de Hoţ de Hoţ din Neam în Neam. Regina, după ce-i sucombase ţiitorul, a dat un decret ca nimeni să nu mai poarte haine colorate. Adevărul îl ştiau toţi supuşii, dar se prefăceau că o cred, când îşi rotea ochii de găină cu gene false, suspinând de mila celor porniţi în pribegie, în ţările cuprinse de arşiţa războiului.
-Mami, am două întrebări: ce înseamnă ţiitor şi de ce izbucnise războiul?
-Ţiitorul este acel domn care pare a fi umbra soţului. Se ţine peste tot pe urma celor doi şi le ţine trena, pălăria, pipa, umbrela, locul cald în pat, când pleacă  soţul. Cu timpul, devine de-al casei.
Războiul izbucnise de la doi netrebnici de supuşi ce se plictiseseră de atâta pace, pornind singuri un război. Unul avea un pistol cu apă, celălalt o furculiţă. Au trecut graniţa şi au dezarmat gărzile. Cu furculiţa în coaste şi apă în pantofi, regele a abdicat, şi-a luat trupele şi s-a mutat în ţara vecină, unde furculiţele încă nu fuseseră inventate.
-Păi, şi regele din ţara vecină....?
-S-a mutat şi el în ţara vecină şi toooot aşa, până când ultimul rege de pe hartă n-a mai avut unde să se mute. A făcut rocada mică, a şterpelit o insulă şi a mai trăit doar atâta cât să-şi vadă visul cu ochii.
-Care vis?
-O, avea un vis ce-l bântuia încă din copilărie: să trăiască pe o insulă, departe de zarva oraşelor. Deci, a mai trăit câteva secunde. Dar nu mai pune atât de multe întrebări, că ne-am îndepărtat de la subiect.
 Văzând cât de caraghioasă este cu un pantof verde şi unul gri închis, la rochia roz, ducesa Nu Miau Furat Nimic a plâns, până n-a mai avut lacrimi. S-a consolat când a ajuns acasă, scoțând din debara  ţiitorul de pantofi. L-a pus să defileze încălţat cu toţi pantofii pe care-i avea, râzând fericită, când a ajuns cu numărătoarea la perechea numărul 5473. Ţiitorul a obosit atât de tare, că a slăbit cincizeci de kilograme. Ducesa a crezut că e feştilă şi l-a donat unei mănăstiri.
Nimeni nu şi-a mai putut împerechea pantofii şi nu toţi aveau acasă o colecţie ca a ducesei. Unii au umblat ani de zile încălţaţi anapoda. Familiile regale au şi foarte mulţi scăpătaţi, săraci ce trăiesc din mila rudelor mai bogate. N-au mai fost primiţi la nicio sindrofie, nuntă, înmormântare, pe motiv că fac de râs blazonul. Rudele sărace s-au răzbunat, separandu-se de neam. Au ales un alt blazon, un pantof, şi-au schimbat numele şi limba şi au organizat  revolte, revoluţii, răzmeriţe. Aşa au devenit unele ţări republici.
Tot bântuind prin pădurea unde fuseseră abandonate, ducesele s-au împrietenit cu sticleţii şi alte păsărele. Le-au învăţat limba şi au revenit în sânul familiei cu o colecţie întreagă de păsărele. Cuprinşi de remuşcări, mama, tata şi dădaca le-au primit cu braţele deschise. Acum, fiecare dintre ei poartă pe cap cel puţin un sticlete. Cei mai bogaţi au o colecţie întreagă. Doamnele de la curte au lansat o nouă modă: pălării în formă de  colivii, în care oftează de plictiseală sticleţii.



luni, 17 martie 2014

Cartea Melaniei



                         
                  Minunatele aventuri ale Melaniei, în Pădurea Poveştilor



 Abia trezită din somn, Melania  privi pe fereastră. Auzise nişte sunete ciudate. Unul dintre pisoi îi făcea semne cu lăbuţa, mieunând:
-Maleniaaaa, miumiau, este o zi atât de fumoasa şi tu dormi încă?
A ieşit repede pe uşa, uimită.
-Cum? Tu vorbeşti? Nu ştiam că pisicile vorbesc.
-Da, vorbim, dar într-o limbă pe care voi, oamenii, n-o înţelegeţi. Am învăţat noi limba voastră. Când citeşti lecţiile cu voce tare şi scrii, tragem cu ochiul şi învăţăm de la tine.
-Şi şoriceii vorbesc? întrebă Melania, din ce în ce mai uimită.
-Şoarecii nu au o limbă a lor, doar frânturi din limbile celorlalţi. Aşa cum trăiesc şterpelind fărâme de caşcaval de la oameni, au inventat şi limba şoricească. De ce crezi că fac ferfeniţă cărţile? Ca să înveţe. Înghit cuvinte, litere, cifre şi devin filozofi, matematicieni...
 Noi înghiţim şoarecii, deci înghiţim şi litere, cifre, cuvinte. Vezi? De aceea suntem atât de inteligente...Numai că eu aş prefera să pap lapte . Şoarecii nu-mi plac decât vii, să mă joc cu ei.
Vino cu mine în pădure. Mi-am făcut mulţi prieteni şi vreau să ţi-i prezint.
Chiar la intrarea pe tărâmul minunat al pădurii, le iese în cale un arici pici.
-Arici pici, ea este Melania, prietena mea, spuse repede şi foarte clar pisoiul. Este un copil foarte frumos şi bun. Când Melania zâmbeşte, eu ştiu că o să fie o zi frumoasă.
-Oh, ce minunat! Îmi plac copiii cuminţi. Unii sunt mai neastâmpăraţi şi ne chinuie, dar cu cei cuminţi ne înţelegem foarte bine şi-i învăţăm din tainele noastre, secretele pădurii învăţate de la bunicii noştri. Mă cam grăbesc. Un Milion Zece Ace, adică bunica mea, mă aşteaptă să-i duc mere pentru tort.
-Ce nume ciudat are bunica ta...Pe tine cum te cheamă?
-Eu sunt Nouă Sute Douăzeci De Ace. Naşa ne pune numele, după ce ne sunt numărate acele. Avem printre noi un arici numărător. Poartă mănuşi groase. Mama ne-mparte acele-n parcele şi le leagă cu moaţe viu colorate. Este perioada în care arătăm foarte frumos. Ca florile...Ariciul socotitor numără acele dintr-o parcelaaaaaaaauuuuuuuuuu!
-Ce-ai păţit? se sperie Melania.
-Prietenul tău  m-a tras de ac.
- Doream doar să mă dumiresc, durere dacă e când trag de ac, spuse repede pisoiul. Îmi cer scuze, nu ştiam că o să te doară.
-Da, m-a durut, dar te iert. Să continui cu explicaţiile. După ce a numărat acele din porţiunea legată cu moţ verde, trece la partea cu moţ roşu, indigo...şi tot aşa, până termină. La sfârşit, însumează. Naşa ne pune numele, noi stingem lumânarea de pe tortul cu cremă de zahăr ars şi mere feliate şi ne aflăm numele. Acum, mă scuzaţi, trebuie să plec. Bunica şi naşa ne aşteaptă cu merele. Avem un bebe ce-şi aşteaptă numele.

        
                                                          
 


                        Omidapapăvocale

                                                

  Ajunseră într-un loc straniu. Lângă o căsuţă, un copac părea să plângă, iar florile arătau de parcă tocmai ar fi trecut pe acolo un uragan. Totul era zdrenţuit. Franjuri atârnau din pomi, florile-şi pierduseră petalele, tufelor de trandafir le mai rămăseseră doar spinii.

      

- Ce-o mai fi şi cu asta?! se miră Melania.
 Un pui de cuc dintr-un nuc îşi scoase capul ciufulit din cuibul ce stătea să cadă, nemaifiind multe frunze să-l susţină.
- Cuc-cuc! Omidapapăvocale e de vină! Cuc-cuc!
- Omidace? întrebă pisoiul.
- E o namilă verde, cu ochi bulbucaţi şi dinţi ferăstrău. Nu se ştie de unde a apărut, dar a distrus totul în Ţara Verde, în câteva zile.
- Ce nume ciudat! Oare ce vrea să-nsemne? se miră Melania.
                                                   

-Despărţiţi, despărţiţi! le strigă obraznic un ţuţundei ce zbura pe-acolo.
- Ce zice? întrebă pisoiul.
-Daaaaa, se bucură Melania. Zice să despărțim.
E Omida Papă Vocale! Asta înseamnă că mănâncă numai vocalele!Trebuie să mergem pe urmele ei şi să reparăm ce a distrus!
Trecură pe lângă un trandafir, din care mai rămăsese doar atât:
TR-ND-F-R.
Rostiră în cor vocalele lipsă, iar floarea se-ntregi, dăruindu-li-se în toată splendoarea. Şi aşa făcură cu toate:
CL-P-Ţ-L;   B-J-R;  Z-MB-L-;  N-RC-SĂ;  P-P-D- -
Apoi,trecură la copaci:
N-C;  M-R;  C-R-Ş;  G-T- -;  PL-P;  M-ST- -C-N;  S-LC-M
 În urma lor, Ţara Verde, revenea, râzând, la viaţă.
- Daca nu vă grăbiţi, o să pătrundă în pădure şi acolo pomii, nu stiu din ce motive, au numai vocale, aşa că vă daţi seama, nu va mai rămâne nimic din ea! se auzi un glas subţirel. Cel care le vorbise era spiriduşul plantelor. Avea păr blond, ochii verzi şi-şi purta cu graţie hainele verzi din catifea. Am încercat de unul singur să mă lupt cu omida şi era cât pe ce să rămână din mine doar atât: SP-R-D-Ş. Mă ajutaţi s-o-ntorc din drum?
Omida mai avea doar câţiva paşi până la pădure. Se făcuse uriaşă, de câte vocale mâncase.
O ademeniră cu un fir de busuioc. Pofticioasa omidă se lăsă dusă, ca un mieluşel, spre groapa de gunoaie, în care erau multe ziare, reviste vechi și cărți
 Fu atât de copleşită de fericire, văzând mormanul de cărţi, încât începu să facă vocalize, încălzindu-şi glasul pentru un cântec vesel.
 Şi cântecul suna cam aşa:
  " V-N-, V-N-  PR-M-V-R-,
         S-       -ŞT-RN- N-T- -T-  Ţ-R-,
  FL-R-C-L- P-  C-MP--,
  H--  S- L- -D-N-M  C-P--!”

                            

Din căsuţă, ieşi o fată frumoasă, cu chipul luminos.
-Îţi mulţumesc, Melania! Eu sunt Zâna Ţării Verzi. Dacă nu eraţi tu şi prietenul tău, n-ar mai fi rămas nimic din flori şi copaci.


Am în podul casei o mulţime de mulțumescuri şi, ca să vă răsplătesc, o să vă dau la fiecare câte unul. Când cineva trece pe aici şi are nevoie de ajutor, îl primesc în casă şi-l ajut. Aşa am ajuns să am podul plin cu mulţumesc.
 Melania şi pisoiul s-au urcat în pod, căutând cu privirea mulțumescurile. Nu ştiau cum ar trebui să arate, dar au văzut o ladă mare, încrustată cu pietre preţioase şi desene. Au deschis capacul. În ea, erau multe cutiuţe mai mici, la fel de frumos împodobite. Au luat fiecare dintre ei câte una şi au mers la zână.
-Aceste cutiuţe sunt fermecate. Nu se deschid decât atunci când aveţi nevoie de ajutor. De aceea se numesc mulțumescuri, pentru că sunt răsplata primită pentru o faptă bună. Va puneţi în gând o dorinţă şi cutiuţa se va dechide. Veţi găsi în ea ceva care o să vă scoată din impas. Și…mai este un secret pe care nu vi-l dezvălui. Vreau să-l descoperiți singuri, zâmbi ea, cu cel mai frumos zâmbet din lume.


Cu mulțumescurile în mână şi inimile pline de bucurie, copilul şi pisoiul şi-au luat rămas bun de la zână  şi-au plecat mai departe.
Era cu adevărat plină de minunăţii acea pădure. Au trecut pe lângă o biserică mare şi frumoasă.
-Nu ştiam că în pădure există biserici, se miră Melania.
-Depinde când vii, zâmbi pisoiul, cu un aer misterios.

-Cum adică? Şi de ce zâmbeşti aşa? Mai bine explică-mi.
-Este foarte important să vii în ziua în care se petrec miracolele. Este o singură asemenea zi pe an, adică astăzi. Dacă vii la altă dată, n-o să te întâlneşti cu zâna, aricii n-or să-ţi vorbească şi nici chiar eu n-o să vorbesc cu tine, pentru că o să-ți uit limba. O să miaun şi o să mă frec de picioarele tale, adică ce face orice pisică, într-o zi obişnuită.

picioarele tale, adică ce face orice pisică, într-o zi obişnuită.
  Melania nu mai văzuse niciodată asemenea flori, ca acelea din fața bisericii. Erau mai înalte decât biserica.Un băiat le uda. S-au oprit să-i vorbească.




-Cum se numesc aceste flori si de ce sunt atât de mari? intrebă Melania.
-Sunt flori din grădina uriașului Om-Nom-Nom. . Se numesc Nu mă supăra că mă supăr.
-Un uriaş?! Şi nu este rău acest uriaş? Şi ce nume ciudat au florile, spuse Melania, aproape pe nerăsuflate.
-Nu, este bun la suflet. Este foarte gras, pentru că mănâncă mult. Florile se numesc aşa, deoarece au o metodă de apărare. Dacă încerci să le rupi, te zgârie. Au ţepi pe frunze şi tulpină.

-Aş vrea să-l cunosc pe acest uriaş bun…



Nimic mai simplu. Mergeti la el. Se bucura sa primeasca oaspeti.


Bătură la uşă.
- Intraţi, om-nom-nom! le răspunse un glas plângăcios.
 În camera prost luminată, din cauza geamurilor nespălate de ani şi ani de zile, domnea o dezordine de nedescris. Peste tot erau aruncate resturi de mâncare, încât ai fi zis că un popor de uriaşi a făcut  ospăţ, câteva săptămâni în şir.
 În patul din mijlocul odăii, stătea tolănit uriaşul. Mânca şi plângea, suflându-şi nasul
într-o batistă…mai bine zis, un cearceaf, judecând după mărimea ei.
 -Ce bine că aţi venit să mă vizitaţi! Îmi plac oaspeţii, mă mai înveselesc. Sunt foooarte trist! zise el, izbucnind iarăşi în plâns.
Lacrimile uriaşului erau atât de mari, încât Melania îl trase pe pisoi intr-o parte, sa nu se ude.
Continua să mănânce, scoţând aceleaşi sunete de om flămând și hulpav: om-nom-nom! om-nom-nom!
 Melania a înțeles de ce i se spune uriaşul Om-Nom-Nom.
De fapt, nu era chiar uriaş. Avea înălţimea unui om obişnuit. Picioarele erau lungi şi subţiri. Cum puteau să susţină ditai stomacul?!
                      
                        Acestea erau picioarele uriaşului 



- Sunt foaaarte deprimat. Nu mă vizitează nimeni, iar afară este ceţos. N-am mai văzut soarele de mult timp, se văită el, privind către geamurile atât de murdare, încât împiedicau lumina soarelui să intre în cameră. Din cauza plictiselii, îmi vine să mănânc tot timpul şi acum m-am şi intoxicat. Mi-au apărut nişte pete negre pe picioare, iar pielea mi s-a înroşit. Cred că de la firul de mărar mi se trage mâncărimea. Poate că sunt alergic la mărar?
 Cu siguranţă era vechi, zise, privind cu duşmănie la legătura de mărar de pe masă .
În rest, n-am mâncat mai nimic…Și, rotindu-şi pofticos ochii, începu să descrie ce mâncase: un purcel de lapte cu multă maioneză şi ketchup, 20 de şniţele, piept de pui pane…mmmmm… vreo 37 de bucaţi. 5 găini fripte, cu garnitură de cartofi, un platou mare de cârnaţi fierţi în vin, 10 kg păstrăvi la grătar, o roată de caşcaval afumat, musaca de cartofi şi vinete, cu carne de miel, supă cu găluşte, spanac cu ouă ochiuri, tort de zahăr ars, fidea cu lapte, pizza, clătite cu dulceaţă de vişine şi… doar atât.
 Melania și pisoiul nu mai știau cum să-și oprească zâmbetele, să nu se transforme în hohote de râs.
 -Of, dacă n-aş fi mâncat firul ăla de mărar! Îmi spusese cineva că e bun pentru digestie. 
Şi iar începu să plângă, privindu-şi picioarele şi curăţind bine de carne o pulpă de viţel.

-Domnule Om-Nom-Nom, spuse Melania. Mama m-a învăţat ceva foarte important pentru sănătate. Nu trebuie să mănânci mai mult decât îţi încape în stomac şi este bine să faci mişcare. Ai o grădină în faţa casei. Ai putea să plantezi legume şi flori, să sădeşti copăcei…Soarele ar intra singur, afară n-ar mai fi ceţos, dacă ai spăla geamurile. Şi mai ştiu un secret: în Ţara Verde locuieşte o zână foarte bună la suflet. Are podul plin cu mulțumescuri. Dacă ai
ajuta-o din când în când, te-ar răsplăti cu un mulţumesc miraculos, ce te-ar putea scăpa de alergie.
-Oh, micuţă prietenă, ce sfaturi bune mi-ai dat. Oare cum nu m-am gândit până acum? Da, asta trebuie să fac şi o să scap şi de plictiseală.
-Nu s-a gândit, pentru că era prea ocupat cu mâncatul, şopti pisoiul, zâmbind pe sub mustăţi.
-Noi trebuie să plecăm, bunule uriaş. Să ne revedem sănătoşi! spuse Melania, ieşind repede afară,  ca uriaşul să n-o vadă râzând.
-Cred că am mai făcut o faptă bună, spuse pisoiul, privind la mulțumescul lui. Crescuse şi devenise şi mai frumos. Pietrele preţioase deveniseră şi mai strălucitoare.
-Da, aşa este, se bucură Melania! Şi al meu a crescut. A apărut o piatră nouă, de culoare violet. Sunt cu adevărat magice mulțumescurile de la zână.
-Deci acesta este secretul…Cu cât faci mai multe fapte bune, cu atât mulțumescurile devin mai frumoase.
N-au făcut decât câţiva paşi şi…
-Priveşte, strigă pisoiul, arătând cu lăbuţa spre frunza unui nuc. O omidă plângea în hohote, de se scuturau crengile copacului.
-De ce plângi? o întrebă Melania.
-Plâng pentru că nu reuşesc să dorm. Toate surorile mele sunt cufundate în somn adânc şi am rămas singură. Dacă nu dorm, nu mă transform. Şi-mi doresc atât de mult să devin future…
-Să-i cântăm un cântec de leagăn şi să-i spunem o poveste, propuse Melania.
-Poveşti nu ştiu, dar o să torc liniştitor, aşa cum numai noi, pisicile, ştim să toarcem. Tu-i spui povestea.
Cam aşa a tors pisoiul:
-Sfrrrrr, frrrrrrr, frrrrrrrr, sfrrrrrrr, sfrrrrr, sfrrrrrr…ca fusul bunicii, când toarce lâna.
…Şi aceasta este povestea pe care Melania i-a spus-o omizii:


                                                Povestea fluturelui-curcubeu

 A fost odată ca niciodată , o omidă…
Ei bine, această omidă a inventat un nou tip de fluture.
Primele amintiri despre ea însăşi erau destul de slab conturate . A trebuit să caute mult prin sertarele căpşorului ei, ca să poată povesti că era mică, de culoare verde-crud. Fire de păr caraghioase se iţeau obraznice de pe tot corpul, facând-o să semene cu un pisoi zburlit.
 Ca toate omizile proaspăt iesite din ou, nu făcea nimic deosebit. Toată ziua mânca, dormea, mânca şi iar dormea. Prin ochii-i mari şi întrebători ,privea cu teama lumea înconjurătoare. Asta, din cauza poveştilor înfricosătoare pe care i le spuneau toţi. Mătuşa-fluture obişnuia să-i înşire felurite păsări, care mai de care mai ameninţătoare, ce pândeau cu ochi pofticioşi. Deşi mica gânganie iubea razele calde ale soarelui, bunicuţa îi spusese de curând că acesta abia asteaptă sa-i prăjească pielea catifelată.  Sâmbăta, când toate neamurile veneau în vizită, obişnuiau să-i povestească despre cât de bine era să ai o culoare cenuşie şi banală, cu care să nu atragi privirile. Ei erau fluturi de noapte şi îl învăţau pe viitorul fluturaş să se comporte ca ei, crezând că probabil acesta era secretul fericirii: ”să stai în colţul tău, să zbori cu măsură, să nu te amesteci în treburile altora şi, mai important decât toate, sa fii cât mai cenuşiu! Să  nu cânţi! Să nu râzi!”…de aici, mica omidă nu-si putea aminti nici în ruptul capului continuarea listei.
 Tristă că i se spunea din toate părţile cum o să arate viitorul, era cât pe-aci să renunţe la imaginea lumii pe care o visase...
  Dar iată că veni vremea pentru marea transformare. Mica omidă sorbi din ochi împrejurimile, după care începu să-şi ţeasă plăpumica.
  Încercă să folosească maroniul frunzelor tomnatice, dar, ca prin minune, apăru un roşu pătrunzător, cel al florilor de mac. Acesta se împleti cu portocaliul vesel al crăiţelor şi cu galbenul fluid dintr-o rază de soare,ce venise să privească minunata ţesătură. Verdele i-l dărui  copacul în care locuia, cu o privire drăgăstoasă şi mândră. Chiar şi cerul îşi trimise solii cu o picătură de albastru senin. Trebui să aştepte o bună bucată de vreme, până când  noaptea cea misterioasă îi dărui un crâmpei din năframa ei indigo. În apropiere, o fetiţă blondă  culegea  flori de mărgăritar.  Omida îi văzu  minunata rochiță violet şi o rugă să-i dăruiască o pată de culoare.
 Când fu gata, se înveli şi începu să-şi viseze lumea în care va trăi…Şi dormi…  vreo trei săptămâni. În prima dimineaţă, simţi că se schimbase ceva. Îşi întinse somnoros picioruşele, antenele, aripile şi îşi luă zborul. Ce bine era să zbori! Privi de sus câmpul şi copacul ce-i servise drept casă. Pluti lin pe deasupra râului şi se oglindi câteva clipe în apele lui limpezi…şi atunci se văzu: era un minunat fluture-curcubeu!

Când povestea s-a sfârşit, omida adormise sugându-şi degetul şi zâmbind prin somn, acoperită până deasupra capului cu plapumica ei mătăsoasă.
-E dragălașă, spuse Melania. Sunt curioasă ce culoare va avea fluturele.
-Eu m-aş întoarce acasă, spuse pisoiul.
-Şi eu, dar nu mai recunosc pădurea. Este cu totul altfel decât era când am venit. Ai observat? S-a schimbat. Copacii parcă sunt mai înalţi, iar razele soarelui pătrund cu greu. Şi nici nu mai suntem pe cărarea pe care am venit…
-Poate ne iese în cale cineva care să ne-ndrume.
 Au mai mers câteva minute şi au văzut o casă împrejmuită de un gard înalt. Nu se vedea nimic printre scândurile ce alcătuiau împrejmuirea. Doar nişte cifre ciudate ce planau prin aer.
-Am văzut cifre în cartea de matematică, dar acelea stau cuminţi şi aşteaptă să fie puse împreună, adunate, ori înmulţite. Cifre zburătoare n-am văzut, se miră Melania.
Au bătut la poartă
-De sunteţi buni, intraţi.
-Oare suntem buni? se sperie pisoiul.
-Nu ştiu…cred că suntem.
Au intrat. În mijlocul curţii, un domn înalt şi foarte serios decupa cifre din cărţi vechi şi le punea la fiert într-un ceaun. Aburii nu erau obişnuiţi, aşa cum văzuse Melania la mama, când gătea. Erau aburi cifre.


-Ne puteţi spune, bunule domn, cum am putea ieşi din pădure? îndrăzni Melania să întrebe, deşi figura severă a domnului o cam intimida.
-Depinde unde vreţi să mergeţi. Sunt mai multe ieşiri.
-Păi… acasă am dori.
-Acasă, unde? Fiecare are altă casă.
-La casă noastră de acasă, spuse şi pisoiul.
-Este spre est, vest, sud, nord?
-Nu ştim…
-Aşa ceva este neîngăduit. Cum să nu ştiţi ceva atât de important? Dacă nu cunoşti punctele cardinale, longitudini, latitudini, meridiane, nu poţi călători pe mare.
-Păi... noi suntem în pădure, nu pe mare, rosti Melania, intimidată de şuvoiul de cuvinte necunoscute pe care domnul le rostea. Şi sunt prea mică, abia în clasa a II-a. N-am cum să ştiu…
-Atunci de ce-aţi plecat pe mare, dacă sunteţi mici?
-N-am plecat pe mare, suntem în pădure, spuse Melania, uimită.
-Cred că el este pe mare, iar noi suntem în pădure, chicoti pisoiul, cu râs de şoricel. E plecat cu corabia pe valurile mării, rase din ce în ce mai tare.
Domnul îi aruncă o privire bănuitoare, dar tăcu. Nu înţelegea de ce râd unii.
-Pe lume sunt atât de multe lucruri folositoare de făcut, iar voi staţi şi râdeti.
-Daaaaa! râse  Melania. Foarte folositoare. Cum ar fi decupatul cifrelor şi fiertul lor în ceaun.
Domnul n-avea umor şi nici nu înţelegea când râde cineva de el. El n-avea decât cifre şi foarfecă, ceaun şi apă. Asta avea, asta mânca: ciorbă de cifre cu aromă de plus, minus, înmulţit, împărţit.
-Cred că de aceea este atât de slab, săracul, o cuprinse mila pe Melania.
- Nu înţeleg, se miră pisoiul. Ar putea culege fructe din pădure. Mie nu-mi plac fructele, dar mai bine decât cifre.
-Domnule, nu aţi mâncat nicodată mâncare adevărată? îndrăzni Melania să-l întrebe.
-Mâncare adevărată? Ce-nseamnă mâncare adevărată?
- Păi… un purcel de lapte cu multă maioneză şi ketchup, 20 de şniţele, piept de pui pane, 37 de bucăţi. 5 găini fripte, cu garnitură de cartofi, un platou mare de cârnaţi fierţi în vin, 10 kg păstrăvi la grătar, o roată de caşcaval afumat, musaca de cartofi şi vinete cu carne de miel, supă cu găluşte, spanac cu ouă ochiuri, tort de zahăr ars, fidea cu lapte, pizza, clătite cu dulceaţă de vişine…înşiră pisoiul meniul uriaşului Om-Nom-Nom, stârnind iar râsul Melaniei.
-Nu, n-am mâncat aşa ceva…De când m-am născut, mi s-au dat să mănânc cifre pe pâine la micul dejun, supă cu numere rezultate prin alăturarea cifrelor, la prânz, şi o salată de numere pare, la cină, ca să nu adorm cu stomacul prea plin. Aşa-mi spunea bunica, să nu mănânc prea mult, că mâncarea îmi încetineşte gândirea.
-Cred că i-a încetinit-o de tot, nu se putu abţine pisoiul.
-Domnule, nu doriţi să plecaţi într-o călătorie pe mare? îl întreba Melania, care era pe cale să plângă, de milă.
-Eu sunt deja într-o călătorie pe mare, replică puţin cam acru, seriosul domn.
-Bine, dar cred că ar trebui să va opriţi într-un port. O să aveţi nevoie de provizii noi de cifre. Observ că nu mai aveţi multe cărţi.
-Să ştii că ai dreptate! Dacă nu-mi spuneai, puteam muri de foame. Dar nu cunosc prea bine zona. N-o am pe hartă, ori busola s-a defectat. Mă puteţi ajuta cu un sfat?
-Da, se bucură Melania, fericită să-l ajute. Ieşiţi din curte şi mergeţi în direcţia aceea, arată fata   cu degetul, spre casa uriaşului. Acolo, locuieşte un domn singuratic ce are foarte multă mâncare, dar nu-i place singurătatea. O să vă înţelegeţi foarte bine, sunt convinsă.
-Mulţumesc, plec îndată. Numai să sting focul. O să termin supa când mă întorc pe corabie.
- E dus rău…şopti pisoiul. Crezi că o să-l primească uriaşul în casa lui?
-Cred că da. E un om bun. Şi are prea multă mâncare. Dacă o s-o împartă cu cineva, va mânca mai puţin şi va slabi.
L-au urmărit cu privirea, până a dispărut în spatele pâlcului de mesteceni ce împrejmuia casa uriaşului, apoi au plecat din nou la drum.  Mulțumescurile căpătaseră irizaţii aurii şi argintii şi scoateau sunete melodioase, ca acelea din cutiuţele muzicale.
-Melania, vrei să-ţi spun o poveste? Mi-a povestit-o bunica iepuraşilor, ultima dată când am fost în pădure, spuse pisoiul, ingijorat că fetiţa se întristase.
-Da, povesteşte-mi, se bucură Melania.
                                           
                                                      Zâna florilor de cactus

În satul de lângă pădure, locuia o vrăjitoare rea. Nu era precum suratele ei. De pildă, îşi spală şi îşi pieptăna părul cu grijă, nu ieşea niciodată din casă fără să se parfumeze. Până şi hainale ei erau altfel decât ale altor vrăjitoare. Mătura pe care obişnuia să zboare era curată şi avea o fundă mare, roşie. Dar…era rea ! Până şi răutatea ei era altfel: transforma zmeele copiilor în fluturi   ce-şi luau zborul, spre marea dezamăgire a acestora, schimba culoarea animalelor, făcea pomii să rodească altceva decât era normal. Se puteau vedea peste tot cireşi ce făceau portocale, meri care făceau rodii şi chiar caişi ce rodeau fluturi!
Într-un cuvânt,îi exaspera pe toţi cu glumele ei răutăcioase!
Deşi se distra de minune pe seama celorlalţi, avea o nemulţumire ascunsă: ca toate vrăjitoarele, avea pe nas un neg mare şi păros. Celelalte erau mândre de negii lor, considerându-i însemn nobiliar. Ea se privea în oglindă şi tare-şi mai dorea ca acesta să dispară de acolo!
 Încercase tot felul de poţiuni magice şi  pomezi, dar negul nu voia să-i părăsească nasul!
 Deşi nu-i plăcea să vorbească cu oamenii, se hotărî să meargă la spiţerul satului, să-i dea  un leac pentru neg.
Acesta, fiind mai hâtru şi dorind s-o pedepsească pentru răutăţi, în loc să-i dea ceva pentru negi, îi dădu o soluţie ce se foloseşte pentru a stimula înfloritul plantelor. Îţi poţi imagina disperarea vrăjitoarei când ,uitându-se în oglindă, văzu răsărind în vârful negului o uriaşă floare roz. Era o floare de cactus.
 Zile întregi a bocit şi n-a mai îndrăznit să iasă din casă! În cele din urmă, pentru că părul ei începuse să arate neîngrijit, şi-a luat inima în dinţi şi a plecat la coafor. Pe uliţele satului, s-au strâns oamenii, ca la bâlci. De peste tot se auzeau hohotele de râs ale sătenilor! S-a întors acasă ruşinată şi înfuriată, şi-a strâns lucrurile într-o boccea şi a părăsit pentru totdeauna satul, pe mătura ei cu fundă roşie.



 Se spune că ar fi ajuns în Arizona, unde a devenit zâna  cactuşilor…















-Hi, hi, hi! se auzi un râs subţirel. Am cutreierat mult, dar nu ştiam această poveste.
-Cine a râs? se sperie Melania. Nu văd pe nimeni.
-Nu mă vezi pentru că sunt invizibil. Sunt Vântul Dor de Ducă. Cutreier mările şi oceanele în lung şi în lat, ajut pescarii să ajungă cu bine la ţărm, în zilele furtunoase, topesc zăpezile pe vârfurile munţilor, aduc primăvara. Păsările mă urmează în zborul lor, ştiind că vor ajunge în locuri unde-şi pot construi cuiburile.
-Oh, domnule vânt, sunt încântată să vă cunosc! se bucură  Melania, parcă recunoscându-i vocea caldă. Îmi păreţi cunoscut…
-Sigur că mă cunoşti. Toţi copiii mă ştiu. Eu sunt cel ce se joacă prin părul vostru, când colindați poienele. Eu sunt cel ce vă conduce spre locurile unde stau ascunşi ghioceii şi tămâioarele. Vă ajut să urcaţi în cireşi şi meri, vă aduc pisoi rătăciţi şi căţei, dăruindu-vă  jucării vii. Îmi plac copiii şi sunt nefericit când văd copii plângând.
-Deci aşa am ajuns eu la Melania, spuse pisoiul…Tu m-ai ajutat să ajung la ea. Îmi doream o prietenă cu care să mă joc și am găsit-o.
-Da, cam aşa se întâmplă…Uneori, indrum paşii animalelor rătăcite, spre case unde locuiesc copii. Alteori, le suflu la ureche părinţilor că ar avea nevoie de un pisoi, ori un căţel pentru copilul lor, să înveţe de mici ce înseamnă prietenia.
-Domnule vânt, am dori să ajungem înapoi, acasă. Ne poţi îndruma?
- Desigur…Dar de ce nu aţi folosit mulțumescurile? Nu trebuia decât să vă puneţi o dorinţă.
- Ei, la asta nu ne-am gândit…Dar nu-i nimic. Vom avea nenumărate ocazii să ne punem o dorinţă.
 Şi au ajuns acasă…Melania avea obrajii roşii, de încântare. Dacă le-ar fi povestit părinţilor aventurile prin care trecuse, oare ar fi crezut-o?







                                                 Povești de vacanță                                                     






                                                   Papucii Melaniei



 Melania se trezi râzând... Visase ceva caraghios: papucii ei cântau un cântec de leagăn.
Îi căută sub pat şi, când să-i încalţe, aceştia strănutară. O rupse la fugă în bucătărie
- Mami, mami, papucii mei strănută!
- Fii serioasă, Melania, ţi s-a părut. Papucii nu strănută.
Se intoarse în vârful picioarelor. Dinspre papuci se auzi un chicot subţirel.
- Tati, tati, papucii strănută şi chicotesc!
- Melania, îţi arde de glume? Am treabă.
Toata ziua, fetiţa umblă prin casă în papucii tatei.
Seara, se urcă tiptil în pat şi, când să adoarmă, de sub pat se auzi un cântecel de leagăn.
- Mami, tati, papucii cântă!
Convinşi că fetiţei îi arde de glume, mami şi tati se uitară sub pat.
În papuci se instalase o familie de şoareci.
Mama şoarece avea rochie roşie cu buline albe şi cercei cu pisici. Părinţii  o surprinseră in timp ce cosea la gherghef o felie de caşcaval şi-i cânta puiului un cantec de leagăn.
 Tata şoarece citea rubrica „ Anunţuri” din ziar. Spera să-şi găsească o slujbă mai bine plătită.
- Hm, hm! tuşi discret tatăl Melaniei. Mă scuzaţi că vă întrerup, dar aceștia sunt papucii fetiţei mele...
- Da?! Şi cine spune asta? sări tata şoarece în sus, pufnind supărat pe sub mustaţă. E casa noastră!
Şi începură să se certe: mama Melaniei cu mama şoarece şi tata, cu tata şoarece.
Se auzeau cel mai des cuvintele : „ba tu!”, „ poliţie”, „ vă dau în judecată”...
Șoricelul și Melania se uitară la părinţi, apoi unul la altul şi începură să râdă.
Fetiţa îl luă lângă ea, îi desenă o floare, o casă, îl învăţă literele A, B, M, O, F. Şoricelul o învăţă şi el câteva litere din alfabetul lui: abcdefghijklmnoprstuvxz
 Cearta părinţilor se termină pe la ora 22. Niciunul nu voia să cedeze, dar erau prea obosiţi şi răguşiseră de atâta strigat.
Puiul ii cântase Melaniei cântecelul de leagăn învăţat de la mama lui. Acum, dormea şi el, in papucel.
 A doua zi, tatăl Melaniei şi tata şoarece meştereau împreună, încercând să confecţioneze o casă dintr-o cutie de carton. Mama Melaniei învăţă să coase felii de caşcaval la gherghef.
Când casa a fost gata, Melania a pictat-o frumos şi a mobilat-o cu pătuţuri, masă şi dulapuri din cutii de chibrit.
 În sfârşit, fetiţa nu a mai umblat cu papucii tatei, iar tatei nu i-au mai îngheţat tălpile....

Aceasta este floarea desenată de Melania:



                                                          



                                                        Piragol

Era odată un om taaare zgârcit. Îl chema Piragol. Nu avea decat o pereche de şosete, hainele de pe el şi doi căţei: Girofar şi Girofor. Avea insă, dosiţi prin diferite locuri, o mulţime de bani...Îşi spăla şosetele seara şi le usca pe calorifer. Când era foarte frig afară, îşi lua ghetele pe piciorul gol. Punea o şosetă în cap, in loc de scufie, iar una la gât, ca fular.
 Într-o zi, se întâmplă marea nenorocire: Girofar îi fură una dintre şosete. Ar fi luat-o înapoi, dar, subţiată de atâta spălat, şoseta se rupsese...
În acea seara, trist, Piragol îşi puse o singură şosetă la uscat. Câteva zile, lucrurile au mers binişor, purta doar o şosetă. Când i se făcea frig la piciorul gol, muta şoseta in acel picior. Dacă avea treabă în oraş, ieşea doar cu fular...Spunea că scufiile s-au demodat. Numai că fericirea durează prea puţin...Girofor îi fură şi a doua şosetă!!!
 Supărat, Pirgol dărui căţeii unui copil. I-ar fi vandut, dar cu bani, nu-i voia nimeni.
 Alte şosete nu şi-a mai cumpărat...
“Sunt prea scumpe”, ofta el, cu picioarele în apa fierbinte...








                                                   Ţara Dulciurilor


 Ca să nu te rătăceşti, ai nevoie de o hartă. Melania şi-a procurat-o, dând în schimb paznicului de la poartă, spiriduşul Mustăţi-Murdare-de-Frişcă, un căţeluş din plus, de care se cam plictisise şi un creion fără vârf. Imediat ce intri, pe stânga, este un tort cu etaj, făcut pentru copilul unui uriaş, ce tocmai împlinise trei ani. Apoi, urma tortul cu trei etaje, al unei fetiţe de un an. Melania gusta foarte puţin din fiecare, lăsând urmiţe de degete, în frişca pufoasă. Mai ciupea o bucăţică din tortul cu cremă de zmeură, puţină glazură de la următorul, o felie de portocală, lua o gustare mică din căpşuna uriaşă, o fărâmă de ciocolată cu lapte, doar un picuţ din prăjitura cu miere. Strănuta de la zahărul pudră de pe tortul cu mere, zâmbea frumos către cofetarii ce munceau de zor şi se odihnea un pic sub umbrela ce împodobea o îngheţată cu vanilie. De acolo, privea munca neobosită a spiriduşilor cofetari. Unul aducea cărămizi din caramel, pentru tortul în formă de casă, altul punea o cireaşă în vârf, cu o furculiţă uriaşă, doi mai mărişori  duceau o scară, opt cărau un platou. O femeie spiriduş ducea în coş bobiţe de ciocolată albă pentru ornat. Alta, ciocolată rasă şi nucă rumenită. Cinci dintre ei le împachetau frumos şi alţi cinci le puneau fundiţe. 
 Spiriduşul şef controla ca totul să fie în ordine şi punea baloane colorate la cutii. Bătea din palme, iar acestea se ridicau în aer, zburând către casa sărbătoritului. Era un du-te vino continuu şi după un timp, copilul adormea. Când se trezea, făcea drumul înapoi, gustând iar din toate. Ajungea acasă sătulă şi odihnită. Cum să le explice  părinţilor că nu îi este  foame si nici somn? Degeaba spune vorbe multe, îi ceartă şi gesticulează. Aceştia nu pricep nimic. Se mai şi sperie că o fi bolnav copilul...





                                                 Ţara Jucăriilor
                      

În Ţara Jucăriilor, a fost şi  mai uşor. Dovedind de pe acum fler pentru afaceri, i-a împrumutat spiriduşului paznic harta din Ţara Dulciurilor. Cu un zâmbet larg, fiind un mare iubitor de prăjituri, acesta i-a dăruit o copie după harta fără de care nu te poţi descurca printre mulţimea de jucării. Când spiriduşul cel pofticios a plecat în mare grabă, spre ţara vecină, Melania   şi-a chemat prietenii şi au păşit împreună în lumea visată de toţi copiii. Cum bine vă imaginaţi, cel ce avea grijă ca totul să meargă bine, era chiar Moş Crăciun. Era o harababură de nedescris şi doar o mână de copil ar fi putut descurca jucăriile aruncate alandala de spiriduşi. Moş Crăciun era nervos. Citea o listă lungă cu dorinţele copiiilor de pretutindeni şi nu ştia de unde să înceapă. Spiriduşii fugeau în toate părţile, ferindu-se să dea ochii cu el, în astfel de momente. Jucării erau peste tot, de la intrare şi pâna la poarta dinspre apus a ţării. Ca să caute o minge, un trenuleţ, sau o maşinuţă, trebuia să străbată uneori jumătate din împărăţie pe bicicletă, trăgând după el o remorcă în care stătea un spiriduş cu privire ageră. Văzând atâta risipă de energie, Melania şi prietenii lui, urmărind traseul din harta, au început să sorteze jucăriile. De mare ajutor, le-au fost roboţeii, care îi ajutau să mute jucăriile mai grele. Frecându-şi mâinile de bucurie, Moş Crăciun le-a permis să asambleze un trenuleţ, în care s-au instalat copiii, după ce au încărcat vagoanele cu jucăriile din cele mai îndepărtate colţuri ale ţării. Ajunşi la destinaţie, spiriduşii le descărcau şi le aşezau în cutii de cadouri, după indicaţiile lui  Moş Crăciun, care citea cu mare atenţie lista. În trei ore, sortaseră toate jucăriile şi o mare parte din ele erau deja în cutii. Cum până la Crăciun mai era mult, au hotărât să continue în ziua următoare. Copiii au fost lăsaţi să se joace cu ce doreau, iar moşul s-a relaxat, împreună cu spiriduşii.