Au venit americanii!

Pacat ca au murit bunicii calcati in picioare de rusi. In sfarsit, au venit americanii. Au desfasurat deasupra Romaniei drapelul lor cel democrat si pacifist si-au pus-o de-un razboi. Doar copiii nu au aflat pana acum ca pacea se face cu razboi. Cu siguranta, Romania e pamant binecuvantat!L-au cuvantat multi si, deasupra drapelelului american, e o mare de cuvinte. Dupa Revolutie, vazand cat de saraci si needucati suntem, filantropi din toate colturile lumii au inceput sa parasuteze daruri. Copiii chiar au crezut ca a venit si Mos Craciun dupa Mos Gerila. Parintii i-au luat repede de mana si i-au trimis la joaca. Pentru ei venise Mos Craciun. Micii puteau sa isi puna pofta in cui. S-au parasutat reviste porno si de tantra yoga pentru incultii de parinti care nu aflasera cum se fac copiii. Unele pachete erau invelite in staniol roz si ascundeau cutiute muzicale ce repetau la nesfarsit mantra aum. Pana te apuca nebunia, puneai mana pe un ciocan si faceai zob cutiuta. O batrana tocmai plecase sa-si munceasca porumbul cand a venit urmatorul transport cu daruri. Un suvoi de silicon i s-a revarsat din cer acoperind-o de sus pana jos. A devenit atat de frumoasa si tanara incat nu a mai vrut sa fie taranca. Si-a parasit mosul ce a refuzat perfectiunea si a plecat in tromba la oras pe motocicleta unui june fost batran siliconat. S-au inscris la circul ANATECOR si au luat lectii de zbor. Parasuteaza acum pachete promotionale de alchimie spirituala. Sa invete si taranii aceia cum e cu transformarea omizii in fluture si cum e cu albinutele ce culeg polenul din care alchimisti zambitori transforma sanatatea in bani. Cele mai grele pachete cazute din cer au fost cele cu invataturi cabalistice. Alea au frant cateva grumazuri. Ca sa se deosebeasca de cele fluflu, usurele si rozalii ale Monicai Visan si Alinei Badic, cele cabalistice au fost colorate in maroniu verzui inchis. Acum toti stiu sa-si fereasca tartacutele cand cad. Ne-am culturalizat. Acum stim si simbolistica dacicio-curcico-gainico-zamolxianico-zdronc! Da, e cu zdonc! Unii rebeli au refuzat noua religie de partid si de stat si n-au mai primit in dar decat pachete in care erau ascunse pietroaie. Asa le trebuie nepatriotilor! Cine nu e cu ei nu e cu ei si trebuie starpit! Oreste si Roxin si-au ascuns mustatile musca sub un strat gros de pudra si-i fac cu ochiul Alinei Badic. Ea e culturistul cel mai culturalist si alchimist. A reusit sa faca o potiune magica din toate. Crestinismul se vinde in acelasi pachet promotional cu alunitele de pe corp ce ne dau in vileag caracterul, cu visele si interpretarea lor si cu astrologia. Alina Badic le face cu ochiul sfintilor de serviciu de la Antena 3. Lidia Fecioru il priveste in ochi pe numerologul cel mustacios si-i transmite telepatic: vorbeste repede, nu face mari pauze intre cuvinte, altfel se prind telespectatorii ca iar le vindem gogosi!
Doaaaamne, cati salvatori!
-Doamne, am o intrebare: de ce n-ai venit doar Tu fara ei?
Da, stiu. Ai venit. Tu esti Tu, ei sunt ei. Fiecare cu cadoul sau. Multumesc,Doamne, ca nu esti si Tu un pachet rozaliu din care urla mantra aum! N-as fi stiut unde sa mai fug. Tu Stii ca tot fug de-acasa ca sa te caut. E meteahna din copilarie. Fug de uratul ambalat rozaliu, verzuliu, maroniu si chiar auriu  care incearca sa Te imite.

Blazoane

  În carele se vorbeşte despre  câţiva  motani blazonati, controlul asupra timpului şi asupra a tot ce mişcă şi respiră şi alte minunăţii din Lumea cea Poleită în culorile potrivite timpurilor cam întunecoase.

 Este bine ştiut faptul că pisicile nu ştiu să înoate. Asta o ştiu şi copiii şi căţeii şi păsările şi libelulele şi toată suflarea şi răsuflarea din Ţara Pisicilor. Ţara nu era doar a pisicilor, dar legile  erau votate în parlamentul pisicilor. Motiv de foarte multe nemulţumiri din partea celorlalte lighioane…Cum să obligi libelulele, fluturii, furnicile să bea  lapte, să vâneze şoricei, să-şi ascută gheruţele după un ritual bine orânduit de milenii?

Au fost multe petiţii şi plângeri din partea locuitorilor toleraţi în Ţara Pisicilor. O furnică s-a plâns că muşuroiul îi este zilnic distrus de găinile scormonitoare. O libelulă s-a plâns de uraganele provocate de sforăitul somnorosului motan Sforaila Întâiul, Marele Sforar .

-Doarme toată ziua şi se preface că lucrează, dar sforăie, creează curenţi de aer şi nu mai avem o clipă de linişte, din cauza lui. Să-l trezească cineva şi să-l pună la treabă, altfel ne vom aduna cu mic cu mare şi ne vom revolta. Atunci să vedeţi uragane şi furtuni…ameninţă libelula.

-Voi sunteţi doar nişte tolerate în ţara noastră, se burzului la ea Marele Judecător Șimaisforăitor decât Marele Sforar.

-Cine spune asta? îl privi mânios, pe sub antene, libelula.

-E înscris în cronici, ştie toată lumea, răspunse judecătorul, foindu-se pe jilţul poleit în aur. Parcă siguranţa începuse să-i dispară…Dacă nu este aşa? Dacă restul locuitorilor au tot atâtea drepturi ca  pisicile? O privea adeseori pe soaţa sa, cum trece mândră pe străzile murdare ale oraşului, fără să se sinchisească de mizeria şi sărăcia din jur. O luase de nevastă pentru blazonul său. El fusese un sărăntoc, nu uita să-i amintească soaţa, de trei ori pe zi, înainte de fiecare masă. Blazonul era chiar tabloul bunicului. Reprezenta o pisică batrană  ce ţinea între labe scheletul unui peşte. În buzunarul de la piept ţinea un ceas şi o lunetă, semn ce avertiza că ei controlează timpul şi ştiu ce mişcă peste tot. Deasupra capului, bunicul avea un soare ce-l privea drăgăstos, ca să vadă şi sărăntocii ceia ce cască gura la mesele lor pline cu bunătăţi, că însuşi soarele este de partea celor avuţi. Mă rog…soarele, în realitate, nu-l privea drăgăstos deloc, dar ce nu face un pictor, în schimbul unei pungi zornăitoare?

-Să ştiţi că nu vom mai suporta mult timp batjocora voastră şi nedreptatea, se oţărî la el libelulul cel încruntat. Aţi ajuns de nesuportat. Chiar şi orbii văd cât de mincinoşi sunteţi. Aţi falsificat toată istoria, ca să fie în favoarea voastră.

 S-au strâns la sfat pisicile…

-Ce facem, proştii au învăţat să citească, îşi pun întrebări şi, culmea, găsesc şi răspunsurile?! spuse printre dinţii ascuţiţi, Sforaila Întâiul, căruia pajii îi turnaseră câteva găleţi cu apă în cap, ca să-l trezească. Sforăia atât de tare, încât uraganul se îndrepta ameninţător chiar spre zona în care locuiau bogaţii, adică ei, minunaţii blazonati blazaţi.

-Ce să facem? Ce să facem? se frământară slugile, foindu-se neliniştite pe scaunele aşezate cu un nivel mai jos decât jilţurile celor mai blazonati. Este bine ştiut că mâncarea prea multă şi traiul prea îmbelşugat creează o pâclă densă pe creier. Această împiedică ideile să vină şi înfundă ochii în orbite. Nu vezi sclipire în acei ochi, s-o cauţi şi cu luneta din buzunarul de la pieptul bunicului.

Au căutat în cronici, să vadă cum au scăpat strămoşii lor din situaţii asemenatoare. Aveau nişte tipare de comportament ale gloatelor, în situaţii dificile. În situaţii dificile pentru ei, nu pentru gloate. Pentru acestea, cam toate situaţiile erau dificile.

-Stăpâne, situaţia de acum nu seamănă cu niciuna din trecut. Sunt prea mulţi deştepţi. Am greşit când le-am dat voie să înveţe să citească…

-E prea târziu să regretăm, spuse Sforaila Întâiul. Şi-apoi…nu am ajuns tot noi la concluzia că avem nevoie de proşti deştepţi, pentru că noi suntem prea leneşi să ne adaptăm la tehnologia modernă? N-am chef să-mi bat capul cu calculatoarele şi cu toate aceste noi invenţii apărute în ultimul timp. Rostul nostru este să ne odihnim cât mai mult şi să ne distrăm, să schimbăm istoria în favoarea noastră, să numărăm banii şi să-i împărţim doar între noi, frăţeşte.

-Ei…nu este chiar frăţeşte, îndrăzni să miaune un motan invidios şi fără blazon.

-Scoateţi-l afară! răcniră ceilalţi. E prea îndrăzneţ. Ăsta ne va trăda, dacă direcţia din care bate vântul se va schimbă. Serviciile secrete au o înregistrare compromiţătoare, în care Invidiosul se tocmeşte cu un cioroi pârlit de bătrâneţe. În schimbul unui blazon măsluit, a dat toate rezervele de hrană ale ţării şi bărcile pe care le ţineam pentru cazurile în care Sforaila nu poate fi trezit şi aduce asupra noastră un taifun.

-Blazon măsluit? idrazni iar Invidiosul. Toate blazoanele sunt măsluite. Parcă n-am şti toţi că nimeni nu este mai de viţă decât nimeni. Înlocuim blazoanele cu însemne spirituale şi limuzinele cu cavourile, după moarte.

Cuvântul “moarte” le-a dat dureri de cap celor strânşi la sfat. Au invocate diverse motive şi au plecat acasă, să mănânce bine şi să doarmă. Sforaila Întâiul a adormit cel mai profund. Nu l-au mai putut trezi nici cu apă rece, în care puseseră cuburi de gheaţă, când taifunul anunţat a venit. L-au lăsat şi s-au înghesuit toţi într-o barcă. Era singura barcă rămasă nevândută. Nu încăpeau prea mulţi. S-au bătut între ei, şi-au lăsat soţiile şi copiii pe mal şi au zbughit-o.  Au rătăcit un timp, tăcuţi şi îngânduraţi. Foamea i-a învăţat să pescuiască şi chiar să înoate. De atunci au învăţat pisicile să înoate…

-Mami, dar ce s-a întâmplat cu ei?

-Nimeni nu ştie…Poate că încă mai rătăcesc, poate că s-au înecat, ori au murit de sete…Un lucru este clar. Soţiile şi copiii au jurat că nu-i mai primesc acasă şi au renunţat la blazoane şi ifose.

Sfânta Flu-Flu şi partenerul ei, sfântul Ambrozie

                                

 De când găina astrolog îi spusese că numele său secret, de privilegiat între nezburatoare este Ambrozie, cucoşului nu-i mai ardea de scormonit. Bârfea  restul lighioanelor din curte şi le certa. Gâştele nu-l înţelegeau, raţele măcăneau fără nicio noimă şi-i spuneau Mac Brozie, curcile se ţineau după el şi-l ridiculizau. Cloţa Flu-Flu avea o mulţime de pui, dar  soţul cel sfânt îi ocupă tot timpul. Trebuia să alerge să tipărească broşuri cu fotografia sfântului de el, să împrăştie cărţi de vizită prin toate magazinele din cartier, să găsească sponsori pentru cartea pe care plănuia s-o tipărească. Ambrozie emitea perle de înţelepciune cam din cinci în cinci minute, pe toate lungimile de undă cunoscute. Biata cloţă…trebuia să facă adevărate salturi miraculoase, ca să le culeagă. Privea îndelung spre mărul din ogradă şi rostea melancholic: “Merele sunt sferice doar pentru că nu sunt cubice. De-ar fi cubice, nu s-ar putea rostogoli”. Flu-Flu era să leşine de încântare când cucoşul a început să comită primele vorbe de sfânt. Rugăciunile ei fuseseră ascultate. Sfântă era doar ea, până acum câteva minute. Familia  se împlinise, se rotunjise, cu doi sfinţi. Puii dădeau  semne de sfinţenie precoce.

-Puii noştri spun piu-piu! chioti cloţa. Doar pioşii spun piu-piu…

-De n-ar fi pioşi i-aş exila, i-aş renega, dezmoşteni, rosti cucoşul, privind în oglindă forma ciocului perfect.

-Ce tată netrebnic, strigară curcile!

-Nu e netrebnic, se supără cloţa. Este doar drept. Cu sfinţenia nu te joci. Ori e, ori nu e…

-Păi, ce? El e sfânt? De aceea intrazie în fiecare seară? Întreba o netrebnică găină invidioasă.

-Ce vrei să spui cu asta? se mânie Flu-Flu. Râsetele gloatei de găini o puseră pe jar, dar cucoşul o calmă:

-Nu te mânia, draga mea. Vorbe de găini păgâne. Nu ştiu nicio rugăciune, niciun psalm şi nicio vorbă de duh, dar cotcodăcesc cu răutate. Invidia dacă n-ar fi, nici invidioşi n-ar exista, rosti cucoşul.

Cloţa sări în dud să culeagă vorba şi s-o lipească în carneţelul ascuns în buzunarul de la şorţ, de teamă să nu-şi ia zborul către nori.

-Vorbele lui Ambrozie sunt atât de delicate şi uşoare, încât urcă spre nori şi nu se mai întorc decât sub forba de…

-Grindină, continuară găinile, chicotind.

-Nu, nu grindină am vrut să spun, plânse cloţa, supărată că este o neînţeleasă.

-Meteoriţi? încercă o curcă să-i facă pe plac.

-Nu, nu meteoriţi, plânse şi mai tare.

-OZN-uri, poate, râse cât îl ţinea gura un curcan umflat.

-Nici OZN-uri, sunteţi răutăcioşi! Sub formă de stele, de praf de lună, de scântei divine am vrut să spun.

-Aaaaaa, acum am înţeles…Dar cum arată când se-ntorc?

-Sunt invizibile şi nu pot să le descriu, încercă cloţa să scape de sub şuvoiul de întrebări. Se uită după cucoş, să vină şi s-o scape cu unul dintre răspunsurile sale înţelepte. Dar era ocupat să strângă banii pentru broşurile vândute şi nu-i vedea privirile speriate. Puicuţele din ogradă cereau autografe şi se fotografiau cu sfântul.

-Doamne, este atât de greu să fii sfânt printre găini, curci, raţe şi gâşte…suspină biata cloţă, seara, ajutând cucoşul să-şi dea jos trena tricotată cu propriile aripi îndemânatice.

-Aşa este…ar trebui să ne mutăm în casă. Şi-aşa este goală, acum. Până se întorc stăpânii, avem  o casă pe măsura măreţiei noastre.

-Nu sunt stăpâni. N-ai văzut că doamna este proastă? Ne tratează pe toţi la fel şi nici nu se uită la pălăria mea cea nouă. Am muncit atât de mult să ies în evidenţă…

-Ai dreptate. Sunt de speţă joasă. Stăpânul îşi murdăreşte mâinile când munceşte grădina, doamna nu-şi pune mănuşi, ca tine, când plantează flori şi nici nu are ojă pe unghii. Noi ar trebui să locuim în casa aceea, iar ei în coteţ, alături de gâşte şi raţe.

Şi aşa au făcut…S-au mutat în casa cea mare. Cloţa a transformat hainele doamnei, pentru că se pricepea la croitorie. Pălăriile îi erau cam mari şi-i stăteau strâmb. Când a ieşit prima dată în ograda, găinile au leşinat de admiraţie. Le-a convins! Cloţa şi soţul ei erau sfinţi!

Avea şi mătănii, sfânta. ..La poşetuţa în care îşi păstra oglinjoara, rujul şi carneţelul în care nota perlele cucoşului. Când aştepta la bancă să primească banii donaţi de mulţimea de admiratori, rotea mărgeluţele mătăniilor, repetând: suntem sfinţi, Doamne, cum de nu cazi în genunchi în faţa sfinţilor de noi?! Şi lăcrima duios, potrivindu-şi aura din jurul crestei.

-Şi ce-au mai făcut găinile, mami?

-Dar ce n-au făcut…Au început a scotoci prin casă, întorcând totul pe dos. Când s-au întors stăpânii, mizeria era de nedescris. Găinile nu-şi fac curat şi gunoiul era până la gât. De fapt, începuseră să se înece în propriul gunoi şi ţipau că stăpânii sunt de vină, pentru că nu vin odată să strângă mizeria.

Au fost scoase afara…Stăpânii au deshis și ferestrele, ca să nu se calce unele pe altele în picoare. Se crease o așa îmbulzeală, încat nu putea fi lăsată netrecută în cronicile timpurilor. A rămas în istorie sub numele de: ”Ziua în care găinile au făcut bătături la călcâie de la pantofii stapânei, iar cocoșii la creștetul capului, de la pălăriile domnului”.

Ce povestesc pantofii

Aceasta este povestea pantofilor spusă de actualul stăpân :

Era o seară tristă şi rece de octombrie. Plecat din casă să-mi dezmorţesc picioarele îngheţate de frig, am auzit un scâncet ca de căţel părăsit. În umbra unei case, stăteau ascunşi, tremurând şi ei de frig, o pereche de pantofi. După aspect, se vedea că avuseseră parte şi de zile mai bune. Nu erau nişte pantofi ordinari, aveau chiar personalitate şi încercau să pară demni, deşi lacrimile nu li se uscaseră încă de pe bot. Au încercat să-mi zâmbească, deşi colţurile gurii îi trădau:  nu mai râseseră de mult timp. M-am oprit o clipă, cuprins de milă şi i-am mângâiat. Încercând să nu mă întristez prea tare, am plecat mai departe.

„ Nu-mi pot permite să-mi fie milă, am şi-aşa destule pe cap.”, mi-am spus, încercând să scap de remuşcări.

Am ajuns aproape de casă. Mi s-a părut că aud în urma mea paşi şovăielnici. Am privit peste umăr şi i-am văzut. Mă urmăriseră tot timpul...I-am mai mângâiat puţin şi am intrat.

A doua zi, mă aşteptau răbdători la uşă. Nu mai păreau atât de trişti. De atunci, au devenit prietenii mei. Uneori îi încalţ, alteori îi plimb după mine, trăgându-i de şireturi. Toată vara am umblat împreună pe câmpuri, culegând flori şi bucurându-ne de libertate. Nu contează că sunt privit ciudat. Ce, alţii nu plimbă câini în lesă? Am văzut chiar invidie în ochii unor semeni ai mei. Au încercat să mă tragă de limbă, să afle dacă nu-i vând, ori dacă nu vreau să-i dau de pomană. Am rezistat tuturor tentaţiilor. Un prieten nu se vinde şi nici nu se dă de pomană. Totuşi, ceva din privirea lor m-a făcut să simt că nu erau chiar fericiţi. După zile întregi în care am încercat să-i fac să-şi deschidă sufletul, am aflat povestea:

 Cu mult timp înainte, veniseră în ţara noastră, în picioarele unui călător. Ţara de unde veneau se numea Dum-Da-Dum şi era singura ţară de pe singura insulă din singurul ocean ce nu fusese explorat şi întors pe toate părţile de către căutătorii de comori, excursii exotice, ori aventuri de neuitat. Plictisiţi de monotonie, o mare parte din locuitori se hotărâseră să-şi încerce norocul în altă parte. Au pus degetul pe hartă, la întâmplare. Aşa au ajuns în România, cu singurul vapor ce le mai rămăsese din flota odinioară renumită. Erau mulţi, bărbaţi şi femei, îmbrăcaţi modest. Ca să nu sară prea tare în ochi, s-au despărţit unii de alţii, plecând în direcţii diferite. Aflaseră că ţara era dăruită de la Dumnezeu cu multe bogăţii. Chiar în centrul ei stătea un sac cu galbeni. Se spunea că banii nu se terminau niciodată. Locuitorii luau din el doar atâta cât le trebuia. Lacomii turişti nu au vrut să respecte obiceiul locului şi au început să-şi afunde mâinile până la coate şi chiar mai sus, în sac. Au devenit din ce în ce mai lacomi. Întâi şi-au aruncat pantofii, genţile şi hainele ponosite de pe ei. Peste tot, vedeai pantofi trişti, căutându-şi săpânii din priviri. Locul lor a fost luat de pantofi scumpi, haine cu fir de aur şi argint, genţi, genţi, cât mai multe genţi... Aveau o adevărată obsesie pentru genţile scumpe, de firmă şi pantofii cu toc înalt. Tocul îi făcea să pară mai înalţi decât băştinaşii, ba chiar mai deştepţi. Până s-au prins locuitorii, sacul era gol şi pretutindeni zăceau aruncaţi pantofi orfani, genţi triste, haine ponosite.

 Uneori, musafirii ce uitaseră să mai plece acasă la ei, se întâlneau cu pantofii cei vechi. Din goana maşinilor luxoase, îi priveau de sus şi se prefăceau că nu-i cunosc. Plecau repede, de teamă ca nu cumva să-i dea de gol. Aceştia suspinau, privind lung după maşină şi după fostul stăpân. Se auzeau din ce în ce mai tare suspinele pantofilor şi genţilor părăsite. Le era dor de stăpâni şi de insula unde se născuseră. Văzând că aceştia nu vor să mai plece , pantofii s-au vorbit între ei. S-au strâns în jurul caselor luxoase, al palatelor şi băncilor şi au început să tropăie nerăbdător şi insistent. „ Vrem acasă!”, strigau toţi în cor. De teamă să nu fie daţi de gol, săracii de odinioară şi bogaţii de acum au trimis gărzile să-i împrăştie pe demonstranţi.

 Au renunţat la visul lor de a face drum- întors spre insula Dum-Da-Dum. Singuri nu puteau pleca, iar stăpânii nu vroiau să plece.

 - Din acest motiv suntem trişti, terminară de povestit pantofii, ştergând o lacrimă prelinsă pe şireturi. Vin mereu alţi purtători de pantofi din insulă. S-a dus vestea despre bogăţiile acestei ţări şi-şi cheamă toate neamurile, prietenii, vecinii...Cei mai puţin norocoşi rămân acasă, privind spre zări şi aşteptând să se întoarcă cei plecaţi. E o insulă ciudată. O parte dintre locuitori sunt analfabeţi şi surzi, unii sunt chiar orbi. Pleacă numai cei ce au un singur handicap, ceilalţi rămân, nu s-ar putea descurca în altă parte. Dornici de veşti proaspete, cei rămaşi fac zilnic focul sub un ceaun uriaş. Lipsiţi de văz şi auz, îşi iau informaţia din mâncare. Mâncându-i pe turişti, ar simţi că au fost chiar ei plecaţi. Nu se dau bătuţi. Ştiu că odată şi odată se vor întoarce şi ţin focul aţâţat...

Karina în Ţara Zoo şi Ţara Snobb

                                Karina în Ţara Zoo

 Nu-i plăcea să meargă în această ţara...nimerise din greşeală şi plecase tristă şi îngândurată. Acolo este locul în care a plâns prima dată...Vulturul i-a şoptit, trist, că aripile îi atârnă greu pe pământ şi că nu vede nici măcar stelele, din locul unde se afla. Karina i-a promis că o să încerce să facă ceva, dar, până atunci, de câte ori o să privească cerul, se va gândi la el. Lupului i-a şoptit cuvinte blânde şi a încercat să-l linistească, spunându-i că nu crede că mai are mult de suferit. Cum nu s-a oprit din mersul lui, în încercarea de a găsi o portiţă de scăpare, fetiţa şi-a dat seama că nu o mai auzea şi iar a plâns..A trecut pe lângă cuşca leilor, a tigrilor...peste tot, aceiaşi ochi fără speranţă. Atunci, şi-a pus pentru prima dată întrebarea: „ Ce se întâmplă cu oamenii mari, au orbit? ”.

                               Karina în Ţara Snobb

Între cele două ţări, nu erau graniţe vizibile. Puteai să treci cu uşurinţă, din una în alta. Adeseori, pe lângă cuştile animalelor, treceau doamne şi domni, cu nasul pe sus, mândri de blănurile, bijuteriile, pantofii şi genţile pe care le purtau. Karina recunoştea îngrozită un vechi prieten...un leopard, un tigru, un şarpe, un crocodil, ori un elefant. Chiar şi căţeii ce-i însoţeau împrumutaseră de la stăpâni aerul de superioritate. Karina prefera câinii maidanezi. Erau veseli şi jucăuşi, prietenoşi şi liberi în mişcări. În centrul Ţării Snob, pe un postament înalt, trona o coroană din aur. La aceasta visau toţi locuitorii ţării şi făceau tot posibilul să o câştige. Dansau, recitau poezii, defilau cu paşi maiestuoşi.Intraseră toţi în competiţie, chiar şi oile, curcile, câinii, măgarii...Aceştia din urmă, îşi puseseră ochelari pe nas, convinşi că aşa au un aer intelectual.

 În ţara asta, Karina şi-a chemat şi prietenii, să vadă şi ei şi să se minuneze...

N-au stat mult, nu se simţeau în largul lor şi nici nu le plăceau coroanele din aur. Preferau coroniţele din flori de câmp.

Porţiile

Se spune că era odată un om foarte serios. Mereu ocupat cu lucruri importante, împărţea totul foarte minuţios. Avea pe birou o socotitoare şi, frumos aranjate, toate operaţiile folosite în cea mai importantă ramură a ştiinţei(aşa cum, cu tărie susţinea), adică matematica...Mai avea multe semne de exclamaţie, că fără ele nu poţi să-ţi impui punctul de vedere. Semne ale întrebării nu avea decât două, pentru că nu avea nevoie de mai multe. Ştia cam totul...Lângă socotitoare, avea o balanţă. Cu ea, cântărea porţii de simpatie, răbdare, prietenie... Le punea în plicuri cu etichete, pe care scria frumos numele şi adresa cunoştinţelor. Trimitea periodic, de obicei de sărbători, câte un plic la adresa indicată. Când porţia alocată se termina, încheia şi legătura cu destinatarul. Primea înapoi un plic asemănător şi îl punea mulţumit într-un dosar. Îşi făcuse datoria şi de data aceasta...Avea mare grijă de dosar. Punea naftalină, ca nu cumva moliile să roadă sentimentele, cântărea plicurile, să vadă câtă prietenie a primit şi ca să ştie câtă să trimită şi el data viitoare. Mă rog, era o întreagă ştiinţă să faci asta şi nu lăsa pe nimeni să umble în dosar. Ca orice om ce nu are vreme de pierdut, avea peste tot ceasuri, să nu irosească timp, sucindu-şi capul în dreapta, sau la stânga. Nici când îi era foame nu pleca din încăpere. Inventase un ceas care îi servea masa la ore fixe, de trei ori pe zi. Singurul obiect de artă, era o clepsidră aşezată frumos pe  piedestalul ei, sub portretul unui rege ce-l privea plictisit şi mirat.

.

 Mirarea regelui era lesne de înţeles...Avea şi cărţi, majoritatea de matematică, fizică şi chimie. Le răsfoia doar joia, ca să se convingă că nu a uitat ceva important. Ieşea, doar ca să-şi cumpere un ceas nou şi alte plicuri, ori etichete. Totul s-a schimbat în viaţa sa, când a trebuit să plece în oraşul vecin. Auzise că este cineva care inventase un ceas cu sentimente şi vroia să vadă cu ochii lui minunăţia. Când s-a întors, regele plecase din tablou, plictisit să stea mereu în acelaşi loc, balanţa trecuse strada, la magazinul de alimente, clepsidra se rostogolise afară, pe uşa uitată deschisă şi luase cu ea şi ceasurile, cărţile zburaseră spre anticariat. Cel mai rău a fost când a găsit moliile rozând naftalina, pentru că plicurile cu sentimente se terminaseră...N-a putut suporta schimbarea. A luat socotitoarea şi simbolurile matematice şi s-a mutat la ţară. Acum, e fericit. Când vrea să ştie cât e ceasul, priveşte soarele.