joi, 15 decembrie 2016

Reteta romaneasca de Craciun

Alergam repede dupa rata ce a furat portocala. I-o smulgem din cioc si ademenim porcul cu portocala, ca sa lase din gura marul. Cu portocala in gura, porcul va arata mai chic si noi mai europeni. Atasam de coada porcului un mic drapel tricolor, mimand patriotismul, trimitem rata pagubita de portocala la avocatul poporului. Ii va rezolva problema dupa Anul Nou, pretextand ca portocala a fost folosita ca globulet in bradut si nu poate fi data jos. Amanarea este mama rezolvarii de la sine a problemelor. Dupa Boboteaza, mizand pe memoria scurta a ratelor, avocatul va trimite rata sa se certe cu porcul. Din marul subtilizat de la porc facem placinta cu mar, reteta economica pentru perioada de criza. Am uitat unde a ajuns portocala, asa ca lasam porcul sa se certe cu rata pana la Paste, cand ne pregatim deja de un nou Craciun. Am uitat si de la cine furase rata portocala, asa ca mergem la un curs de neuitat. Maestrul de neuitat a uitat sa se uite pe lista cursantilor si a plecat in tara vecina, crezand ca in tara noastra a rezolvat toate problemele de amnezie. A uitat sa se intoarca pe meleagurile noastre si noi am reluat jocul cu portocala si marul, de fiecare Craciun. E veselie in ograda...Porcul s-a imprietenit cu rata si au deschis impreuna o cofetarie si un magazin cu fructe. Se mai cearta doar de dragul traditiei impamantenite la noi in anul in care rata a fost pagubita de portocala furata  de la nu se mai stie cine. In anii urmatori, ieslele traditionale si sorcovele au fost inlocuite cu scene de lupta intre rate si porci si sorcove in care balangane mere si portocale. Vai de cei sorcoviti de copii!

duminică, 9 octombrie 2016

Mirarile mele

Daca masoneria din Romania se roaga la acelasi Dumnezeu la care ma rog si eu, de ce buzunarul lor e mai mare decat buzunarul omului de rand? Nu-mi pare o tara in care meritocratia primeaza in jocul obscur al alegerilor. Daca Dumnezeu ar lasa sa lucreze legea talionului, probabil am fi o tara cu cei mai multi ciungi, ologi, surzi, muti din motive de limba taiata. Concluzie: masonii se roaga la un Dumnezeu inventat de ei, partinitor si chior. Din moment ce e un Dumnezeu inventat, inseamna ca nu exista decat ca forma energetica alimentata constant de masoni, adica un idol. Sunt curioasa cum ii va proteja idolul lor in vremuri de restriste si cum le va raspunde la rugaciuni...
Oare si masonii rusi, americani, germani, englezi, papezi, nicinegi, micitoti, netoti si de alte neamuri pretind ca se inchina doar la Dumnezeu si poporul lor? Atunci nu ma mir de ce avem vesnic razboaie si de ce sunt atat de multi dumnezei inchipuiti...Boala masonilor s-a transformat in epidemie, trecand in spiritual. Avem milioane de grupuri spirituale ce pretind ca Dumnezeu este doar al lor si ca sunt detinatorii cheilor spre Paradis. Nu conteaza ca lumea apartine urmasilor, adultii atoatestiutori si degraba uitatori de repetabilitatea istoriei sa se distreze, imbuibe, sa-si creasca Ego-ul de zei chiori si surzi la suferinta omului de rand si a copilului ucis in razboi. Lacrimile copiilor-apa sfintita ce arde sufletele neghiobilor in ceasul de pe urma, cand timpul nu va mai avea rabdare cu mincinosii.

joi, 7 iulie 2016

Apocalipsa


Nichifor mieună duios la fereastră.

-Ce vrei Nichifor? Iar ai venit să pârăşti pe Onifor? De data asta ce ţi-a mai făcut?

-Stăpână, mi-a legat şireturile de la tenişi şi m-a făcut să cad în nas, smiorcăi Nichifor.

-Dar tu n-ai şireturi, pentru că n-ai pantofi, râse Mamasa de se cutremurară cei zece colăcei de pe pântece. Du-te de te tezeşte. Bicisnicul iar se ocupă cu circariile şi te-a hipnotizat.

Calul Franzel trăgea cu urechea după colţul casei. Era un cal instruit şi la şcoală şi la armată. La şcoală învăţase să facă socoteli până la, ohohoooo, mihohooo, o sută. În armată, cal fiind, nu era pus să facă flotări. Doar căra geamantanele pline cu izmene şi cămăşi furate de şefi şi dosite în dosul boschetilor. Le lua seara din boschet şi le ducea acasă la şefi. Pe fiecare geamantan era o etichetă cu numele destinatarului, pentru că nimeni nu dorea amestecarea izmenelor. Circula o poveste prin Unitatea Militară Cai şi Boi că izbucnise un război mondial de la amestecarea izmenor. Franzel primise un chipiu şi două trese, un grad şi trei sticle de votcă pentru aceste mici găinării complet nevinovate, ţinând cont că unii doseau în boscheţi tancuri, arme şi chiar flote.
 Nichifor intră în magazia care-i servea de locuinţă, se aşeză oftând la pian. Apoi se răzgândi. Deschise cutiuţa în care ţinea bijuteriile . Ştiu, era motan, dar avea şi el slăbiciunile lui. Colecţiona diferite obiecte, pe care, cu diverse ocazii le etala...
Prinse într-o ureche un cercel în formă de inimă, cu şiraguri lungi de mărgeluţe, iar în urechea cea sfârtecată de un os de peşte cu care dăduse Onifor după el, prinse cercelul cu imitaţie de smarald sterpelit de la Mamasa. Găuri în urechi nu avea, dar reuşi să-i prindă cu nişte agrafe de birou. Mai avea şi câteva inele de prins perdelele care-i veneau ca turnate. Ai fi jurat că-s brăţări vintage, mai ales că auriul se decojise, lăsând să se vadă stratul argintiu de dedesubt. Scutură capul şi labele, încântat de sunet şi de felul în care smaraldul fals îi scotea în evidenţă verdele ochilor pisiceşti. Cântă până noaptea târziu Chopin, suspinând şi simţindu-se neînţeles în şandramaua aceea de inculţi.
Atras de acordurile muzicii divine, calul Franzel învăţă să meargă la trap, graţios ca o balerină. Îşi dădu demisia din Unitatea Militară Cai şi Boi, ruşinat că îl transformaseră în găinar, deşi visase să ajungă general. Din ziua aceea n-a mai pus copita pe nimic din ce nu-i aparţinea şi face voluntariat la o biserică de la ţară ca ţârcovnic, gropar şi dricar. Şefii lui Franzel s-au pocăit văzând la TV anunţata Apocalipsă, au adus înapoi izmenele, deşi erau deja purtate. Şefii şefilor n-au pus niciodată înapoi armamentul greu şi flota, pentru că le jucaseră la cazinou. Apocalipsa s-a dat fiecăruia după măsura pocăinţei. Unii au primit felii mai mari, alţii mai mici. A fost prima dată în istoria omenirii, când cei ce au primit felii mici nu i-au invidiat pe cei cu felii mari.

marți, 17 mai 2016

Parvenitism

Masoneria din Romania este o cocota batrana ce si-a acoperit ridurile cu un strat gros de pudra si incearca sa se marite cat mai bine. Craiul? Orice fante venit din afara tarii. In lada de zeste, masoneria ascunde zestrea poporului roman.

vineri, 19 februarie 2016

Oul moale fiert, scobitorile şi ceainicul

                                
 Toată această discuţie de pomină a avut loc secolul trecut, în budoarul contesei Amelie de Cotcodac. Contesa fiind plecată să facă nişte comisioane pentru ducesa Dumanele Doudouc, lăsase vraişte pe masă micul dejun.
-În dimineaţa aceasta cred că o să plouă, rosti sobru oul moale fiert.
-Da, credem că o să plouă, repetară ascuţit scobitorile.
-Să punem de-un ceai, propuse ceainicul arămiu, dorind să schimbe subiectul despre vreme.
Nu era prima zi în care contesa pleca în trombă lăsându-şi oul nesorbit. Ştia deja că toată dimineaţa, până la ora la care contesa se întoarce ca să-i dea pisicii oul nemâncat , acesta şi scobitorile vor vorbi doar despre vreme şi bursă.
-Pe vremea aceasta, creşterile la Bursă sunt nesemnificative, se prefăcu oul că nu aude propunerea ceainicului.
-Da, repetară scobitorile. Nesemnificative.
-De parcă aţi şti ceva despre asta, pufni ceainicul şi mai arămiu de enervat ce era. Oul nu are decât o zi, iar scobitorile n-au plecat niciodată de pe masă.
-Da, de parcă tu pleci des! ţipară neobişnuit de ascuţit scobitorile.
-Nu plec, dar sunt bătrân şi am auzit multe de când sunt în slujba contesei.
-Povesteşte-ne, atunci, se înduplecă oul moale.
-Ce să va povestesc?
-Ceva, orice…
-Bineee…O să vă povestesc despre căderea Bursei şi cum a pierdut contele Acajou de Cotcodac toate acţiunile în ziua când a căzut un meteorit .
-Era în timpul verii, pe vremea când contesa abia se căsătorise, aducându-mă cu ea în noua casă. Contele, mai bătrân decât ea cu ohohooo de ani, era morocănos şi taciturn, motiv de mare tristeţe pentru tânăra contesă, care nu mai ştia cu ce să-şi umple timpul şi cum să spargă tăcerea grea din casă.
Cum contele îi permitea să cheltuie oricât dorea, numai să nu fie nevoit s-o distreze el pe tânăra soţie,  angaja o trupă de circ, o orchestră şi un inventator care era pasionat de baloane. Erau permanent în preajma ei şi se distrau de minune împreună. Dacă n-ar fi fost atâta hărmălaie în casă, contele ar fi fost chiar mulţumit. Noroc că nu mai auzea bine. De fapt, era surd aproape de tot. Sau şmecher…Contesa îl bănuia că aude bine unele cuvinte. Îi testase acuitatea auditivă cu un diapazon. Nimic. După aceea, îi cântase o arie celebră. Tot nimic. Contele citea în continuare ziarul Le Coucoru, cu ochii pe şirurile de cifre care pentru contesă nu însemnau nimic. Lovise două capace cu putere chiar lângă urechea lui stângă. Tot nimic. Exasperată, începu să cânte o melodie în care înlocui cuvântul l’amour cu l’argent, chiar dacă nu avea nicio rimă şi nicio noimă.
-Cât de frumos cânţi astăzi, draga mea! îi spuse brusc înviorat bătrânul conte.
Asta îi confirmă contesei bănuiala că soţul ei nu era deloc surd, dar îi şi spulberă speranţa că va ieşi vreodată din muţenia lui de om zgârcit. Aşa că, se distra cu noii ei prieteni.
În ziua în care au hotărât că ar fi momentul să încerce noua invenţie, balonul cu aer cald, contele era în mare vervă. Acţiunile sale crescuseră vertiginos pe piaţă. Era chiar în capul listei. Toţi locuitorii oraşului plecaseră să caşte gura la balonul colorat şi contele măsluia acţiunile după pofta inimii sale mari cât un portmoneu.
-Oooooo! strigau uimiţi oamenii,cu gura şi ochii mari.
 Balonul se ridicase deasupra grădinii şi contesa le făcea semne cu mâna, îndepărtându-se în acordurile muzicii. Când a dispărut balonul după pădurea de stejar, s-a auzit un “Bum!” atât de puternic, încât chiar şi contesa cea bătrână, madame Marmelade, ce locuia singură la conacul cel vechi a scăpat de surzenie. Toată suflarea oraşului a văzut meteoritul căzând peste clădirea Bursei.
Contele Acajou de Cotcodac a scăpat cu viaţă în mod misterios. Se pare că tocmai coborâse în subsol, să verifice acţiunile vechi şi acesta era construit solid ca un buncăr. A scăpat de surzenia celebră, dar a rămas sărac lipit pământului şi cu ochii pe cer, aşteptând balonul. Au trecut vreo zece ani de atunci şi balonul n-a mai revenit. Contele şi-a făcut o mică grădina cu flori şi legume şi aude perfect cântecul păsărilor, chiar dacă din aria lor lipseşte cuvântul argente
-Bine, dar contesa abia a ieşit pe uşă, ţipară iar scobitorile. Când s-au petrecut toate acestea?
-Hihi, râse subţirel ceinicul. Nu s-au petrecut, dar mă enervaţi cu discuţia despre vreme şi doream să schimb subiectul.
-Cred că mâine dimineaţă va fi ceaţă, spuse oul moale, să-i facă în necaz ceainicului că-i oprise din discuţia interesantă cu o poveste fără noimă.
-Mâine dimineaţă pentru tine nu va mai fi, se răzbună ceainicul. Vei fi dat la pisică…
Scobitorile, deşi ştiau asta, ţipară ascuţit şi căzură de pe masă. Oul moale se făcu şi mai moale şi se înverzi brusc.

Acţiunile la Bursă au crescut simţitor şi a început o ploaie torenţială. Plecată fără umbrelă, contesa a răcit, iar ceainicul este fericit, pentru că toată ziua fluieră.

joi, 18 februarie 2016

Mărul

                                                                 

  Georgeta privea năucită în poşeta din care scosese capul un viermişor. Scapă poşeta în praful de pe trotuarul lipicios de la gumele şi scuipăturile trecătorilor ce înjurau ca la uşa cortului, când treceau pe lângă vitrinele cu obiecte scumpe spre care privise şi Georgeta înainte ca viermişorul s-o sperie.
-Scuzaţi-mă, doamnă, n-am vrut să vă sperii. Nu muşc. Decât din mărul din poşeta dumneavoastră. Dar doream să ştiu cât este ora afară.
-Afară? Affffară? Cum adică affafară? Aici este afară, răspunse Georgeta cu dinţii clănțănindu-i şi privind atentă în jur, să n-o vadă vreun cunoscut comunicând cu un vierme. Ştia multe despre comunicare, pentru că făcuse nişte cursuri de specializare în arta comunicării. Dar nu le explicaseră comunicarea cu viermii şi nu ştia că aşa ceva este posibil.
-În măr este înăuntru. În poşetă este afară. În afara poşetei este şi mai afară. În poşetă este ora 12 fix, pentru că am văzut pe telefonul dumneavoastră. Doream să mă asigur că ceasul Universului nu s-a defectat şi este aceeaşi oră în măr, în geantă şi în afara genţii.
-Şi dacă s-ar fi defectat, ce-ai putea face? întrebă Gergeta printre dinţi, văzând că bătrânul cerşetor de lângă vitrină o priveşte cu interes.
-A, nimic, dar mă plictisesc şi-aş vrea să mă transform mai repede. În plus, mărul acesta este plin de pesticide şi mă tem să nu-mi afecteze transformarea.
-Mă scuzaţi, spuse Georgeta. Data viitoare o să cumpăr mere fără pesticide.
-Oricum, nu contează. Eu m-am născut în acest măr, aşa că mi-e egal dacă data viitoare cumpăraţi mere sănătoase.
Văzând privirile cerşetorului aţintite asupra sa, Georgeta luă hotărârea să se descotorosească de măr, cu locatarul său cu tot.
-Nu mi-aţi răspuns la întrebare, îi zise viermişorul, privind-o în ochi ca un căţeluş de pripas.
Atinsă în coarda inimii atât de cântată în romanţe şi cântece de pahar, Georgeta renunţă ruşinată să arunce mărul. Privi ceasul de la Universitate şi-i confirmă locuitorului din poşetă  că este aceeaşi oră peste tot şi ceasul Universului pare în regulă.
-Uf! răsuflă uşurat viermele. Sunt fericit să aud asta. Înseamnă că mă voi transforma la timp. Şi pentru că tot ne-am cunoscut, să mă prezint: numele meu este Calomfir şi provin dintr-o familie de dăunători renumită în toate livezile de mere. De fapt, nu suntem dăunători, suntem inspectori în calitatea fructelor. Prezenţa noastră confirmă faptul că fructul nu este otrăvit. Din perioada Albei ca Zăpada facem asta şi a devenit deja o tradiţie. Numai că din ce în ce mai puţine fructe sunt netratate şi ne-am adaptat şi la cele otrăvite. Poate de aceea am învăţat să vorbim. Este o mutaţie genetică menită să ne ajute în comunicarea cu oamenii.
-Şi mai comunicaţi şi cu alţi oameni, sau numai cu mine? întrebă Georgeta, ca să verifice dacă are halucinaţii de la pilulele împotriva gastritei, sau discuţia aceasta are loc pe bune.
-Ooo, da! Comunicăm cu lucrătorii din ferme, cu vânzătorii, cu inginerii. Cu inginerii facem chiar afaceri. Îi învăţăm diverse lucruri utile, iar ei nu mai tratează livezile. După aceea, banii câştigaţi din vânzarea pesticidelor spre alte livezi îi împărţim în mod egal.
-Şi ce faceţi voi, viermişorii, cu banii? începu să râdă Georgeta, auzind o asemenea năzbâtie. Mi-ar plăcea să fac afaceri cu voi, zise, privind îndelung spre inelul cu piatră roşie din vitrina cu bijuterii. Şi-l dorea de mult timp, dar avea cheltuieli uriaşe şi nu-şi permitea acel mic moft atât de scump.
-Nu facem nimic cu banii. Îi depozităm în locuri ascunse, pentru când vom deveni oameni.
-Cum să deveniţi oameni?! scapă încă o dată Georgeta geanta din mână. Şi cum o să vă deosebiţi de noi, ceilalţi?
-În primul rând, de ce să ne deosebim? În al doilea rând, vom deveni oameni în urma tratamentelor de modificare genetică practicată în laboratoarele de tot felul. Deja ştiu câţiva cărăbuşi care au devenit oameni de afaceri. Banii dosiţi le-au prins bine după transformare. Nu poţi pleca de la zero într-o afacere.
Speriată de perspectiva ca viermele să se transforme în om chiar în casa ei, Georgeta vru să arunce din nou mărul. Dar simţul afacerilor o făcu să renunţe la câinosul gest.
-Dacă te iau acasă la mine şi te ţin până te transformi, împărţim banii pe jumătate? Îmi doresc atât de mult acel inel…
-Desigur, spuse Calomfir. Şi ar fi chiar mai bine, ca să înmulţim banii, să ne deschidem un magazin cu bijuterii.
-Ce idee bună! zâmbi larg Georgeta, fericită de norocul ce-a dat brusc peste ea.
“ Nu tot ce este scârbos aduce ghinion”, gândi, privind altfel spre viermişor decât o făcuse înainte de toată întâmplarea.
Când să cheme un taxi care s-o ducă acasă repede, cerşetorul acela, bicisnicul nenorocit, hoţul ordinar îi smulse poşeta din mâna, cu acte cu tot, cu măr şi viermişor, cu telefon şi cu tot timpul care era înăuntru.
Din ziua aceea, Georgeta face plângeri la poliţie. Aceştia o ascultă politicoşi şi răbdători şi-i promit că fac cercetări şi că hoţul va fi găsit negreşit.
“Dar timpul? Dar dacă ceasul Universului se va deregla prin excluderea din timpul universal a timpului din măr şi din poşetă?”, se molipsi Georgeta de frica lui Calomfir.
Îşi aminti că timpul este peste tot la fel şi se linişti. Nimeni nu poate tăia o felie din timp şi să o folosească pentru el. Decât eventual pierzând timpul, ori grăbindu-se prea repede, ori prea încet, ori deloc. Speriată de ce gândeşte şi de faptul că fobia părea să se amplifice, Georgeta merse la farmacie şi cumpără un Amnezoforte, medicament căruia i se făcea reclamă deşănţată pe toate posturile TV. Atât de deşănţată, încât oricât de liniştit ai fi, tot îţi vine să-l cumperi.
Şi uită tot Georgeta…Din nefericire, uită şi unde locuieşte. Noroc că au găsit-o vecinele de apartament dormind pe o bancă în parc. Au condus-o delicat până acasă, au pus-o în pat şi-au învelit-o cu o pătură.

Atât am avut de spus despre Georgeta şi Calomfir….

miercuri, 17 februarie 2016

Cabaret

                                                              

  Leonid se ridică de la masă cu o senzaţie de greaţă. Găina Gina îi adusese în casă un sobor de pioase găini cu şorţuleţe de gospodine, aşezate peste rochiile înflorate. Potrivit obiceiului printre găini, florile pe rochii simbolizau grădina, frumuseţea, desăvârşirea. Şorţuleţele erau albe, bine scrobite, scoțând un sunet cam aşa: “fâsssssss, fssssssss…..”
Asta îl făcea pe Leonid să tresară din zece în zece secunde, pentru că se temea de şerpi de când era mic şi călcase pe unul neveninos, dar rău de gură. Şarpele îl muştruluise urât de tot, îi jignise inteligenţa şi capacitatea de a fi cu picioarele pe pământ şi cu ochii pe unde merge. De atunci, renunţase la visul de a se face biolog şi-şi alesese plictisitoarea meserie de conţopist în cancelaria găinilor bucătari. Copia cu atenţie şi caligrafic noile reţete de bucătărie, scria condica de prezenţă, scria lista de cumpărături…
Muncă de rutină, dar o împlinea conștiincios, cu un scris caligrafic, în care “O” avea o codiţă înflorată inimitabilă, “B” arăta mereu ca un domn botos şi burtos îmbrăcat în redingotă prea mică pentru importanţa sa. Pe “A” îl desena mereu cu mare grijă, ca pe un crai zvelt şi impunător. Era mândru de munca sa şi ţinea  prelegeri în familie despre modestie şi lucrul bine făcut. Dacă o litera ieşea în afara spaţiului desenat cu grijă cu rigla, toată ziua tăcea morocănos şi umplea pagini întregi cu litera rebelă şi poznaşă, până când aceasta, de frică, rămânea fixată în chenarul ei. Avea un coşmar care se repeta mereu:
“Şarpele din copilărie îi speria literele şi acestea, ca nişte cai nărăvaşi, săreau şi nechezau , ieșind pe fereastră şi zburând spre lună. În ziua următoare nu mai avea cu ce să-şi scrie reţetele de bucătărie şi era dat afară din slujbă. Şarpele îi rânjea în nas cu o figură zeflemitoare, şi-i spunea:
-Vezi? Ţi-am spus eu că n-o să faci mare brânză în viaţă?”.
La această replică se trezea mereu şi niciodată nu a aflat continuarea coşmarului. Doar că a rămas cu nişte fixuri. Nu suportă foşnetul şoarțelor scrobite, nici brânza, pentru că-i amintea de eşecul despre care îi sâsâia şarpele din coşmar şi, mai nou, nu mai suporta supa de găină, pentru că găina Gina îi susura, fluturând din gene, un proverb fără noimă: “Găina bătrână face ciorba bună”. Şi lui nu i se părea că ciorba gătită de găina Gina era mai altfel decât alte ciorbe. Tot o ciorbă. Încă prea grasă pentru gustul lui. Privea tăcut la grăsimea de un lat de palmă de deasupra ciorbei şi la bucata de brânză de capră căreia Gina-i spunea preţios şi suav “Frrrrrommmaaaajjjjjă”. Cred că atunci ceva a sărit de pe axul stabilităţii sale. Ca un bezmetic, a înşfăcat supa şi a pus-o în capul bietei Gina, ce îl privea uimită, cu mâna pe telefon. Nu ştia dacă să sune la balamuc. Nu îl văzuse niciodată în starea aceea şi se gândea că o fi de la vântul cel ciudat care se dezlănţuise de câteva zile. Cu tăieţeii din ciorbă în par, Gina era şi mai nesuferită. Părea un clovn care privea impertinent pe sub perucă, încercând să stârnească râsul. Când Leonid a înşfăcat bucata de brânză de capră şi a aruncat-o pe fereastră, Gina a rupt-o la fugă fără să mai sune la balamuc. După ea, foşnind şerpeşte, au fugit şi restul șoarțelor scrobite.
Abia după plecarea lor, în liniştea desăvârşită, şi-a dat seama cât de bine era…Numai că o bucurie nu ţine niciodată prea mult. Pe fereastra larg deschisă, auzi o voce zeflemitoare:
“În criza asssssta tu arunci brânza pe geam?”
Nici n-a trebuit privească. Recunoştea vocea şarpelui dintre toate vocile zeflemitoare auzite vreodată. Avea un timbru unic, ca de soprană strânsă prea tare în corset.
A crezut că visează şi s-a mirat că nu visează în pat.
-Nu, de dată aceasta nu visezi. Am venit să-ţi propun o afacere, dacă vrei să scapi de coşmar. Împărţim câştigul frăţeşte.
-Şi ce afacere îmi propui, spuse repede Leonid, gândind că tot e mai bine decât nimic, să facă o afacere cu şarpele şi să scape şi de fobie.
-Deschidem împreună un cabaret. Doamnele care au tulit-o pe uşă afară pot fi dansatoare seara, bucătărese ziua, ospătari…
Viziunea cu găina Gina dansând cancan şi arătându-şi pulpele groase în fiecare seară pe scenă şi foşnetul a zeci de şorţuleţe scrobite, fâsssssssssssssssss, fssssssssssss, îl făcu pe Leonid să se trezească brusc din somn.
-Doamneeee, iar visez vise-n vise!
Şi plecă în lumea largă, fără să lase un bilet de adio familiei, să studieze varanii, sperând ca o fobie mai mare să-l vindece de cea mică. Copiii şi soţia l-au dat dispărut şi i-au moştenit averea. Se spune că şi-au deschis un cabaret. Găina Gina este patroană şi se ocupă cam de toată afacerea.


miercuri, 10 februarie 2016

Comis-voiajorul Lampadie

                                               

                                   -sau despre cum nu şi-a făcut Cela curat în pod-

  Cela Cercela privea pe ferestră, gândindu-se că trebuie să gătească ceva.Era puţin absentă, nu avea chef de bucătărie.Mai degrabă ar fi vrut să deretice în pod.
  Comis-voiajorul Lampadie pătrunse în grădina întunecoasă, prin locul ce ţinea loc de poartă.  Avea o valijoară verde, plină de tot felul de mărunţişuri...
 Ciocăni discret în uşă, apucând inelul din nasul taurului din metal argintiu lipit pe uşa din faţă.
- Doamna nu primeşte vizite astăzi. Doreşte să facă ordine în pod, îi spuse taurul cu o voce subţirică, privindu-l perves în ochi şi zâmbind ticălos, văzând cum comis voiajorul o rupe la fugă.
Fără să aibă habar de ce în ultimul timp n-o mai vizita nimeni,Cela urcă în pod, pe scăriţa în spirală, cu trepte din lemn de trudardin, un copac ce creşte doar în pădurile amazoniene. Strămoşul care îi lăsase moştenire casa, taurul de pe uşă şi colecţia de scoici, timbre şi pietre colorate adusese cu el şi lemnul din scară. De fapt, era chiar scara pe care strămoşul îşi rupsese gâtul şi amintirea această îi provoca frisoane. Nu-i plăcea să facă ordine în pod, dar păianjenii se obrăzniciseră peste măsură. După zgmot, îşi dădu seama că iar încălţaseră ghetele vechi ale matușii Dora, distrându-se ca la bal.
În timp ce ea îşi făcea curaj să intre în podul necurăţat de zece ani, să-l urmărim puţin pe  comis-voiajorul Lampadie....
Cu o batistă murdară, Lampadie îşi şterse broboanele de sudoare de pe frunte. Era a doua întâmplare ciudată din ziua aceea. Prima fusese chiar la micul dejun, când, scoţând una din sticluţele din valijoară, pe care scria “sirop de tuse”, sticla pufni dispreţuitor, scoţând o bulă de sirop gros:
-Parcă n-am şti că este apă de ploaie. Adică sunt apă de ploaie, că despre mine, siropul de tuse, este vorba. Sau poate că sunt vorbă? Nu contează…Sunt ori vorbă ori sirop. N-o să mă fac acum şi academician, să desluşesc tainele cuvintelor şi propria-mi taină. Sunt ceea ce sunt.
 Scapă sticluţa din mână, convins că i se trăgea de la peştele vechi mâncat aseară la bodega din colţ. Prietenul său, Lupidie, tot comis-voiajor, îl ademenise acolo nu din prietenie, ci ca să vadă ce mai vinde şi la ce preţ, ca să-i fure clienţii. Desdemona, noua iubită a lui Lupidie, vorbea tare şi repede, aşa cum o învăţase, ca să-i abată atenţia lui Lampadie de la motivul real al întâlnirii. Se pare că-i şi înlocuiseră câteva dintre produse. Altfel nu-şi explica de ce, pe sticla în care ar fi trebuit să scrie “sirop pentru digestie” scria cu litere chirilice “sirop de tuse”. Şi de ce chirilice? Doooomne, este clar că e o conspiraţie! Prietenul Lupidie intrase într-o conspiraţie mondială, menită să distrugă breasla autohtonă a comis- voiajorilor patrioţi.
Scoase repejor din valiză o sticluţă pe care scria “somnifer”, convins că doar un somn straşnic îl va vindeca de halucinaţii. Şi căzu într-un somn lung, în care visă că taurul de pe uşa Celei îl fugărea prin întunecoasa grădină, încercând să-i vândă o loţiune pentru creşterea părului în bucle.
Cât timp doarme Lampadie, să o urmărim pe Cela cum deretică prin pod…
 Împinse uşa şi păşi în întunericul podului. Becul nu mai fusese aprins de mult timp, dar, spre surprinderea ei, acesta încă mai lumina. Păianjenii se ascunseră în cotloanele neluminate, lăsând din picioare ghetele mătuşii şi privind temători spre mătura din mâna Celei. Începu curăţenia temeinic, pândind ca nu cumva vreun pârlit de păianjen mai veninos s-o înţepe. Aceştia veninoşi nu mai erau de mult timp. Doar puţină otravă, cât să ameţeşti o muscă. Dar ştiau că Cela nu ştie asta şi se teme. Luă cu mătura întâi pânzele, strânse pantofii Dorei şi alţi conduri nepurtati de secole, cu forme caraghioase şi culori care ar fi stârnit bucuria artiştilor mai excentrici şi pe cea a exhibiţioniştilor ce-şi doresc mereu să atragă atenţia.
Se gândi să-i dea de pomană. La fel ca şi strămoşii ei, posesorii de odinioară ai pantofilor, nu era dărnicia întruchipată. N-ar fi dat niciodată pomană ceva nou, ori o mâncare, decât dacă ea era prea sătulă şi mâncarea începuse să miroase.
După câteva clipe de gândire intense, cu păianjenii holbandu-se la ea, hotărî să nu-i arunce si să nu-i dea de pomană. Nu se ştie niciodată când se organizează un bal mascat, ori o licitaţie cu obiecte vechi menite să ajute copiii nevoiaşi să-şi facă un rost în lume. Dacă te prezinţi la o asemenea licitaţie ducând nişte obiecte chiar şi fără valoare, mereu se găsesc doritori de antichităţi şi prostioare de pus în vitrină.
“Acele obiecte le dau şi celor fără blazon o aură de nobili” gândi Cela, zâmbind sarcastic şi chiar puţin cu milă, gândindu-se la cei fără sânge albastru.
“În plus, îmi voi păstra şi eu renumele de filantroapă” gândi ea rapid.
La socoteli şi memorie nimeni din neam n-o întrecea. Avea mintea exersată, iubea banii şi obiectele de preţ şi “fără o minte ascuţită nu le ai niciodată”, zâmbi ea din nou mulţumită de mintea ei brici.
“Neamul nostru a cam scăpătat. Vin din urmă cei cu blazoane false şi noi rămânem în umbră”, se întristă, vărsând o lacrimă de autocompătimire, imaginându-se îmbrăcată de la talcioc, cu pantofi la mâna a doua.
De atâta gândit, o cuprinse oboseala. Hotărî să lase pentru altă dată curăţenia din pod. Îi privi drăgăstos pe păianjeni şi, cuprinsă de o milă nesfasită ce-o făcu să cadă într-o stare de extaz mistic datorată bunătăţii şi milei sale infinite, îi lasă în pace să-şi stăpânească podul.
“ Undeva trebuie să locuiască şi ei, săracii” mai gând, în timp ce trăgea uşa după ea.
Răsuflând uşuraţi, păianjenii hotărâră să încalţe doar pantofii de balerină din lada copiilor ce nu mai erau de mult prin casă aceea.
“ Trebuie să fim atenţi, că nu se ştie când se-nfurie dacă mai facem zgomot şi ne da afară” gândiră la unison şi telepatic păianjenii.
 Acum, să vedem ce mai face Lampadie…
 Trezit brusc din visul cu taurul ce încerca să-i vândă loţiunea pentru păr buclat, Lampadie se şterse din nou cu batista murdară.
“ E clar, sunt bolnav” îşi spuse temător. Vindea la toată lumea leacuri, dar el era un fricos notoriu. Îşi verifica limba de câte cinci ori pe zi, îşi măsura temperatura şi se ferea de toţi oamenii care păreau bolnavi.
“Trebuie să-mi iau un concediu de odihnă. Până la urmă, pentru ce strâng banii?Copii nu am, soţie să-mi toace banii nu, deştept sunt şi cărţi nu-mi mai trebuie, haine… îmi ajung două izmene, două perechi de pantaloni şi câte două din toate celelalte”, încheie el enumerarea obiectelor vestimentare, obosit să le gândească  pe toate. Izmenele aveau toate petice. Mama îl învăţase să fie chivernisit şi ştia să coase, să ţeasă o găurică perfect, încât nimeni să nu observe, ştia  să întoarcă gulerul unei cămăşi, să-şi lustruiască şi lipească încălţămintea…
“Sunt o comoară la casă mea!”, nu se putu abţine să nu se laude singur, lucru care îi mai ridică moralul.
Hotărât să nu se mai lase invitat nici gratuit de prieteni la masă, scoase cu greu o sumă din ascunzătoarea secretă din perete şi-şi cumpără mâncare.
“ Parcă e mult mai bine”, suspină fericit.
Cela Cercela privi pe fereastră, gândindu-se că ar trebui să facă ordine în pod, dar pentru că nu avea chef să dea ochii din nou cu păianjenii, se apucă să gătească ceva. Taurul de pe uşa din faţă privea cu ochi perversi poştaşul ce se apropia pe vârful picioarelor de casă. Acesta se obişnuise cu sperietura şi sună la uşă, prefăcându-se că nu aude ce-i zice pehlivanul.
-Aveţi o telegramă! îi strigă el Celei.
Bucuroasă că îi bate cineva la uşă, Cela îl invită la masa de prânz. Aflase că-i murise mătuşa cea bogată din Austria şi evenimentul se cerea sărbătorit.

Aşa nu s-au întâlnit niciodată Lampadie şi Cela…

Prostia şi îngâmfarea sunt două surori care rareori se despart

                    
                                                            Ai carte, ai parte

 În pădurea de mesteceni, Valdemar avu parte de o nouă întâmplare. Într-o casă ciudat concepută, probabil de un architect nebun, era o hărmălaie de nedescris. Două voci de femei răsunau din casă, cutremurând ferestrele, scara încropită din câteva lemne noduroase prinse nesigur între ele şi acoperişul în formă de pagodă peste care trecuseră un taifun, un uragan şi două războaie atomice.
Liliecii şi păianjenii o tuliseră în grabă într-un colţ mai sigur din pădure.
-Am carte! răcnea Îngâmfarea.
-Am parte! urlă Prostia.
Speriat de furia din vocile lor, Valdemar vru să-şi ia tălpăşiţa după lilieci şi păianjeni, dar o voce ascuţită îl pironi în locul în care era.
-Băiete, vino sus! Avem nevoie de cineva care să o aleagă pe cea mai deşteaptă şi frumoasă dintre noi.
Văzându-i chipul, Valdemar simţi că-l lasă picioarele.Dacă şi sora era la fel, era ca şi cum ar fi fost pus să aleagă între două otrăvuri diferite, dar la fel de eficiente în a-ţi grăbi sfârşitul.
Cu picioarele tremurând, ca ale unui comandant dus la ghilotină, Valdemar urcă treptele scării dement construite, de acelaşi dement ce construise casa, arhitectul cel nebun.
După câte a aflat mai târziu, trăgând de limbă un corb ce locuia în pădure de secole, arhitectul era chiar tatăl Prostiei şi Îngâmfării. Murise de mult timp, de supărare și indigestie. Cu toată strădania de a-şi educa fetele după reţete şi reguli străvechi, literă de lege în familia lor, acestea erau ceea ce erau, nimic mai mult. Odată intrat în casă, Valdemar îşi zise că de acolo ori nu mai iese viu, ori iese înţelept.
Îngâmfarea avea părul ca din cânepă, nepieptenat parcă de la ultimul război galactic. Îmbrăcată de sus până jos în zdrenţe verzi, ca un linţoliu ţesut din mătasea broaştei, mirosea ca o baltă sulfuroasă.
Cartea cu care se fălea atât de mult c-o are era una singură, ferfeniţată de-atâta citit. Literele erau cam şterse, dar Valdemar reuşi să descifreze titlul: “Kein Mampf”, sau ceva asemănător, nu era sigur…
Prostia, cea care bătea din picior că n-are cartea aceea doar pentru că sora ei este egoistă, era îmbrăcată în ceva ce părea a fi un drapel. De fapt, Valdemar recunoscu drapelele mai multor ţări în rochia Prostiei. Tare mai era înzorzonată sora Îngâmfării…Avea, puse unele peste altele şi de-a valma, inele scumpe cu pietre foarte scumpe, brăţări grele ce-i lungiseră mâinile, făcând-o să semene cu o maimuţă, coroane şi diademe, perle, colane ce-o gâtuiau, făcând-o să transpire şi să roşească după fiecare cuvânt.
-Priveşte-ne şi spune-i Îngâmfării care dintre noi este mai deşteaptă, aproape îl somă Prostia. Ea are carte, dar e sărăntoacă. Eu n-am cartea ei, dar uite ce bine-mi merge.
 Valdemar cântări repede situaţia. Amândouă păreau la fel de rele. Dacă ar fi ţinut cu una, l-ar fi sfâşiat cealaltă.
“Între nebuni trebuie să te porţi că nebuni dacă vrei să scapi, dar să rămâi tu însuţi” îi veni o idee, nu se ştie de unde.
-Frumoase doamne, inteligente făpturi nobile! declamă Valdemar, aşa cum învăţase la şcoală că se recită o poezie solemnă. N-o să înţeleg niciodată de ce două doamne atât de minunate se ceartă. Sunteţi ca doi sori aflaţi în două universuri diferite, mai zise, desenând cu gesturi ample universurile spiralate, în aerul încărcat de praf.
„Doamnele” îi urmăreau fascinate discursul. Parcă le amintea puţin de discursurile măreţe ale tatălui lor, răposatul, în amfiteatrul din inima pădurii, unde jivinele de tot felul îl aclamau şi-l aplaudau.
-Cred că aveţi o singură soluţie să va împăcaţi: schimbaţi între voi minunatele haine, cu bijuterii cu tot şi carte.
-E înţelept copilul, chicotiră surorile, făcându-şi cu ochiul şi zâmbindu-şi pentru prima dată de când sucombase tatăl, de la supărarea provocată de eșecul educării fetelor și indigestie. Înghiţise o carte rară, pe care dăduse toată averea familiei. Aflase că în ea sunt ascunse toate tainele Universului şi nu putea rata ocazia. De fapt, pehlivanul care i-o vânduse adunase la un loc toate textele despre cosmos, univers, stele, comete, găuri negre, meteoriţi, zodii, religii, ezoterism, din alte cărţi şi i-o vânduse ca unicat, cu o copertă ce părea veche. Dar avea trase la xerox sute de „unicate” pentru sute de fraieri care se doreau singurii deţinători ai adevărului. Şi uite aşa au apărut milioane de deţinători ai adevărului unui pehlivan priceput să scoată bani şi din piatră seacă.
Când a aflat că dăduse toată averea familiei pe apă chioară, tatăl făcuse indigestie şi murise. Niciun ceai nu şi-a făcut efectul, nici laxativele, nici medicamentele.
În timp ce surorile cele nătânge făceau schimb de haine, Valdemar profită de neatenţia lor şi-o zbughi pe uşă.

Nu se opri decât atunci când casa nu se mai zărea. Liniştea din jur dovedea că discursul îşi făcuse efectul. Cel puţin o perioadă era pace în pădure.

Frica păzeşte bostănăria

 Este prima întamplare trăită de Valdemar, în călătoria sa neobișnuită. Din ziua aceea, copilul și-a schimbat total impresia pe care o avea despre oameni.
 În satul Cărpănoasa din Vale, viile, plantaţiile de cireş, bostănăriile, erau toate bine păzite de guri hulpave de copii şi ciocuri de păsări. Chiar şi împotriva insectelor se dăduse un ordin. Era Ordinul cu numărul 198654320981, înregistrat la primăria din Cărpănoasa.
Primarul, Cărpănos Mânios, concepuse îndelung ordinul, înainte de a-l emite-comite:
“ Începând de astăzi, 1 martie anul trecut, orice făptură cu gură ce îndrăzneşte să se înfrupte din fructe va fi exilată în satul Cărpănoasa din Deal! Fără comentarii, plângeri, proteste! Este!”
-Cum adică “este”? întrebă imaginar  copilul interior.
Cred că este un copil tare curios, căruia nu-i scapă nicio ciudăţenie de limbaj şi comportament, aşa că trebuie să-i desluşesc taina lui “este”.Şi toate dilemele care vor urma, pentru că altfel ştiu că mă va pisălogi cu întrebări toată viaţă.
-Păi, cred că dorea să-şi întărească  spusele. Ca şi cum ai pune o pecete pe care nimeni nu are voie s-o rupă.
-Şi, cum aşa? Fără nicio explicaţie? O pecete nu se pune decât dacă există şi o logică, nu? întrebă foarte logic copilul interior.
-Da, aşa este, dar nu în tot ce fac unii există logică. Iar povestea se numeşte “ În pădurea proverbelor anapoda”. Înarmează-te cu rabadare şi umor, pentru că este abia începutul.
Paznic la bostănărie, plantaţia de vii şi tot ce mai era de mâncat a fost pusă  Frica. Asta aveau ochi peste tot. Nasul ascuţit simţea de la o poştă mincinosul-pofticiosul.
Primii care au încălcat ordinul au fost copiii, păsările şi insectele. Niciunii dintre ei nu-l înţeleg pe “nu”. Nici pe “este”, ca pecetluire a unei nelegiuri.
Vuiet a pornit în sat! Mânia primarului şi-a Fricii, de nedescris. Au început să-i alerge pe infractori. Au prins câteva furnici lipicioase de la sucul de cireşe, un fluture beat de nectarul sorbit din cupa unui clopoţel şi două albine. Păsările şi copiii au fugit.
S-au crucit locuitorii din Cărpănoasa din Deal, văzând convoiul militar ce escorta furnicile, fluturele şi albinele. S-au crucit, dar s-au vindecat. Primarul lor, inspirat de ordinul emis-comis de Cărpănos Mânios, era bântuit de ideea de a-i urma exemplul. Cu acordul locuitorilor care, cărpănoşi la suflete, că nu degeaba satele se numeau aşa, şi-ar fi dorit o producţie maximă la hectarul de orice-ar fi plantat, ori semănat.
Le-a trecut cărpoșenia, văzând râsul stârnit de situaţie în gloata de copii mânjiţi până la urechi cu suc de fructe.
S-au vindecat de legi absurde cei doi primari. Frica nu s-a vindecat. Era meseria ei să bage frica-n oase, aşa că a dat un anunţ în ziar, că-şi caută o slujbă. A găsit repede…Cărpănoşi sunt peste tot. Se zice că s-a îmbogăţit, şi-a construit un palat, are un seif plin cu bijuterii, dar moare de frică să nu fie prădată de hoţi.


marți, 9 februarie 2016

Pisivara la țară

 Pisivara este anotimpul preferat al pisicilor. Unul de lene, când șoriceii îti pică singuri în labe din lenea de a fugi. E cald, atat de cald, încât se suportă în aceeași cameră și chiar același pat. Lasă pentru toamna și iarna bătăliile și certurile, dar își însemnează în carnețele ofensele venite din partea celorlalte. Totul și orice le ofensează. Să nu cumva să se atingă cineva de mustățile lor, că iese cu scântei. S-au răspândit printre jucăriile copilului, sub privirile uimite ale căluțului care supraveghează camera, să nu-i fure cineva jucăriile cât copilul este plecat de acasă să crească.




Ca plata pentru chirie, i-au lăsat copilului pe perete o poză cu strămoșul lor, Bunul Pisoi Bunbun.


Strămoșul este rudă de sânge cu Pisimici, deși ea nu l-a cunoscut. Și-a propus să deseneze și-un arbore genealogic, dar încă adună informații. I-a povestit o cinteză că era bun la suflet, așa cum ii este si numele si că a disparut intr-o zi, fără să i se mai dea de urmă. Unii spun că a descoperit un portal spre altă dimensiune și n-a mai dorit să se întoarcă. O cioară bârfitoare jura ca l-a văzut în Franța, la cotul unei pisici aristocrrrrate. Cum nu stie adevărul, Pisimici se documentează la biblioteca pisicilor din PisiAkasha, raftul de sus din aripa dreaptă, păzită de Muru Mic.



Restul pisicilor explorează pe sub pat, mai moțăie pe scaune, caută paianjeni pe după și pe sub orice se poate intra. Mura Mică se preface ca doarme, dar trage cu ochiul spre porcul pușculiță, care se pregătește să fugă cu economiile tuturor. Avea și copilul niște bani pe acolo, dar îi schimbase porcul însuși pe diverse obiecte...
În fața pragului, porcul se poticnește de gras ce e și aproape se sparge, motiv pentru care se retrage iar în cameră și se preface că doarme, cu ochii pe Mura Mică ce-l pândește. Nu vrea să piardă momentul când se va sparge de prag, dând la iveală economiile. Atâtea câte or mai fi rămas...


Midok pândește pe fereastră  anotimpul pisitoamna, ca să știe când poate trece la plătirea pisipolițelor față de celelalte pisici ce scoseseră limba la ea și n-o lăsaseră să stea în patul din camera copilului. 


Craciun 2015

miercuri, 3 februarie 2016

Povestea satului de sub zapezi

     Melania îşi făcuse un nou prieten în pădure: iepuraşul De Ce. De fapt, Puf Pufnilă Pufilă Pufpufos era numele său, dar pentru că era greu de pronunţat şi figura îi era veşnic uimită de milioanele de întrebări ce-i veneau în minte, Melania îi pusese numele De Ce.
 -De ce se mişcă norii? întrebă Melania, privind visătoare cerul.
-De ce? repetă ca un ecou iepuraşul.
-Eu am pus prima întrebarea, râse Melania ca un clopoţel vesel ce anunţă recreaţia, vacanţa, sau Crăciunul.
-Cred că norii sunt literele cerului, spuse timid De Ce. Vântul le aranjează în propoziţii.
-Posibil, dar cui îi scrie vântul?
-Nouă, copacilor, florilor, animalelor. Ne povesteşte ce se mai întâmplă prin lume, cum o să fie iarna şi dacă o să plouă în curând.
  Melania privi cerul cu un zâmbet misterios şi-n minte-i răsări o poveste, aşa cum din seminţe răsar florile.


                                      Povestea satului de sub zăpezi    

                  
  -Se spune că, demult, demult, demuuuuult, când bunica bunicii bunicii era copil, peste satul ei a început să ningă ninsoare lină. Deşi era încă toamnă, copiii, fericiţi ca toţi copiii când  ninge, şi-au pus căciuliţele, mânuşile şi fularele şi-au ieşit la săniuş. Nici n-au observant că doar în satul lor ningea, în timp ce dincolo de deal, în pădure şi dincolo de pădure era toamnă.
S-au jucat toată ziua, fără să le fie foame şi fără să obosească.
În ziua următoare, ninsoarea nu mai era la fel de lină şi ajunsese până în dreptul ferestrelor pe care gerul ţesea flori măiestre de gheaţă. Asta nu i-a oprit din joacă. Şi-au făcut tuneluri, oameni de zăpadă şi chiar căsuţe din bulgări.Problemele au apărut spre seară, când şi-au dat seama că zăpada este prea înaltă ca să se mai întoarcă acasă.
  -Ce facem acum? întrebară picii.
-Ce se fac acum? întrebă De Ce, înfricoşat şi el de frica picilor.
-Ce se fac acum? întrebă şi Melania, neştiind cum să continue povestea.
 Ca întotdeauna când nu avea inspiraţie, Melania a scos culorile şi a făcut un desen.
….Şi povestea continuă aşa:

                           Cele trei zâne din casa anotimpurilor

 Cum nu puteau să se întoarcă acasă prin zăpada mai înaltă decât ei, copiii au pornit către pădure. Cu cât se îndepărtau de sat, cu atât zăpada devenea mai mică. Au mers până când întunericul i-a împresurat. În luminişul pădurii în care toamna încă stăpânea copacii cu frunze aurii şi arămii, au văzut o căsuţă.
-Şi dacă în căsuţă locuieşte Muma Pădurii? se speriară din nou picii.
-Şi dacă în căsuţă locuia Muma Pădurii? începu să tremure De Ce, atât de tare, încât începu să bătătorească pământul cu labele sale lungi şi caraghioase, ca ale unui copil ce poartă pantofi cu cinci numere mai mari decât piciorul său.
-Nu, în pădure locuiau cele patru zâne ale anotimpurilor. De fapt, mai erau doar Primăvara, Vara şi Toamna. Iarna se certase cu ele şi părăsise în trombă casa, razbunandu-se pe primul sat ce-i ieşise în cale, adică satul copiilor.
-Oricine ar locui aici, trebuie să intrăm, îşi făcură curaj copiii mai mari, cam de vârsta Melaniei.
 Au bătut la uşă şi, când li s-a permis, au intrat sfioşi. Era multă lumina în casă. Şi cald. Zânele erau frumoase ca Melania şi ca toate fetiţele cuminţi şi curate. Nu păreau cu mult mai mari decât copiii cei mari ce le păşiseră pragul.  I-au ospătat şi le-au ascultat povestea despre satul de sub zăpezi.                                                       
 -Ce ne facem? Cum îi ajutăm? s-au sfătuit zânele, după ce copiii au adormit.     
                             
                                   
-Într-un fel, este şi vina noastră, spuse primăvara, căreia celelalte-i spuneau Daria, pentru că dăruia multă frumuseţe naturii, în primul anotimp.
-Nu este vina noastră că este o supărăcioasă iarna, spuse Daria. S-a certat cu noi din nimic. Dorea neaparat să fie ales un anotimp câştigător. Se crede cea mai frumoasă, dar nu este aşa. Toate anotimpurile, toţi copacii şi toate florile sunt la fel de frumoase. Cum ar fi să nu existe decât flori de gheaţă? Cum ar fi să fie doar iarnă? Abia a plecat şi şi-a vărsat mânia pe primul sat ce i-a ieşit în cale. Oamenii nici n-au apucat să-şi culeagă roadele de toamnă, că a venit iarna.
-Trebuie să găsim o soluţie s-o oprim.
-Mi-am amintit ceva, spuse Vara. Tatăl nostru, Anul, ne-a zis când ne-a trimis pe pământ să ajutăm oamenii şi să le dăruim din bogăţiile noastre, că atunci când una dintre noi uită două cuvinte  preţioase, pe pământ totul va merge prost şi anotimpurile se vor amesteca.
-Care sunt cele două cuvinte? întrebară Primăvara şi Toamna într-un glas.
-Cele două cuvinte magice sunt: Încrederea şi Modestia.
 -Da, se pare ca sora noastra, Iarna, le-a uitat pe amandoua.
-Trebuie sa mergem la tatal nostru, sa-i cerem ajutorul, spuse Primavara                                                                         

  -Cum continuă povestea, întrebă nerăbdător De Ce?
Tropăia de curiozitate, văzând că Melania se oprise gânditoare, cu mâinile pe culori.
-O să vedem ce ne mai spun culorile magice, zâmbi Melania, amuzată de nerăbdarea iepuraşului.
 De Ce era atât de tare prins de poveste, încât dacă Melaniei i-ar fi venit ideea să-i spună tare la ureche: “ Bau!”, acesta ar fi rupt-o la fugă cu viteza unui iepure campion la viteză şi sărituri peste garduri.
-Desenează mai repede! Simt că nu mai pot sta locului de nerăbdare!
-Bine, desenez, dar trebuie să mă ajuţi şi tu puţin.
-Dar eu nu ştiu să desenez, se întristă iepuraşul atât de tare, încât urechile i s-au lăsat în jos, aproape atingând picioarele. Semăna cu un măgar plouat, pierdut în pădure.
-Nu cu desenul. Gândeşte-te la locul unde zânele anotimpurilor trebuiau să meargă să-şi caute tatăl.
-De unde să ştiu eu? spuse De Ce, făcând un gest de uimire cu lăbuţele.
-Oooo, râse Melania cu gura rotunjită. Voi, iepurii, ştiţi o mulţime de poveşti cu talc şi legende auzite la bunicii voştri.
-Da, s-ar putea să ştiu ceva…zise De Ce. Am auzit o poveste spusă de bătrânul dascăl, domnul Bufniţă, mare profesor de matematică şi gramatică şi alte ştiinţe predate în pădurea noastră. Zicea că în pădurea de dincolo de pădurea de argint, acolo unde numai privighetorile, zânele şi copiii pot ajunge, este un copac fermecat. Este plin de fructe. Dar nu cum face mărul, un singur fel de fructe. Ori părul, prunul, corcoduşul. Acel copac are toate fructele pământului laolaltă. Cred ca acolo locuieste tatal zanelor.
Melania desenă copacul fermecat şi-şi continuă povestea:

                                      În vizită la bătrânul An, tatăl zânelor
  
 În ziua următoare, zânele şi copiii au plecat la drum. Primăvara ştia o mulţime de scurtături şi poteci neumblate de picior de om şi, pe la ora prânzului, au ajuns în pădurea de aur, acolo unde locuia bătrânul An, lângă copacul cu fructe magice. Văzându-i pe copilaşii trişti, a izbucnit în hohote de râs. Aflase deja povestea. Avea semnele lui.
-Ce semne şi de ce râdea bătrânul? întrebă iar De Ce.
-Când anotimpurile se amestecau pe pământ, fructele din copacul fermecat păleau, se uscau, nu mai erau bune la gust. Şi râdea pentru că aflase povestea chiar înaintea zânelor. Îşi trimisese emisarii spiriduşi să vadă ce se întâmplă. Aceştia o prinseseră pe zâna Iarnă chiar când se pregătea să acopere cu zăpadă un oraş. O legaseră fedeleş şi-o aduseseră în faţă bătrânului. Sub ochii senini ai acestuia, zanei i se făcuse o aşa ruşine, încât abia mai îndrăznea să ridice ochii.
A încercat să dea vina pe celelalte surori, pe oameni, pe copii, pe soare, lună şi tot universul, dar, sub ochii tatălui său, cuvintele îi ieşeau din gură amestecate, încât nimeni nu mai înţelegea nimic din ce spune. A ameninţat-o Anul că, dacă nu-şi repară greşelile, o transformă într-o cioară, să croncăne toată viaţă, să nu se mai creadă  mai frumoasă şi mai deşteaptă decât ceilalţi.
N-a avut încotro zâna Iarnă. S-a întors şi a pus la loc tot ce-a distrus. Să repari este mult mai greu decât să distrugi, dar munca i-a prins bine, pentru că şi-a amintit de cuvântul  Modestie.                                                                

marți, 19 ianuarie 2016

Un nou Craciun, noi mofturi si podoabe pisicesti de gala


Desi recomandarile de la Inalta Poarta erau de a ne felicita reciproc in functie de sezon, pisicile, aceste fapturi obraznice, au refuzat. Canta colinde si de Paste, de Sanzaiene, canta-n amurg si rasarit. Craciun fericit!












Mura Mica, evident...
Mrrrrrrrrrr, nu suport cand imi fac asta!

Sfaturi utile pentru dieta de Craciun. Desi e baiat, Pipidou doreste sa-si pastreze silueta

Bijou
Dorothy



Fleur

Siesta de Craciun


Sfaturi despre cum pot deveni pisicile sfinte, numai daca vor comanda pilulele Suntsfantpecuvant

Retete de slabit dupa Craciun

Dl Pip