miercuri, 20 noiembrie 2013

Foale-n Brâu și buzirozii





 Era  gras bucătarul Foale-n Brâu. De fapt, era neamț și-l chema Foalenbrau, dar calfele îi ajustaserăƒ numele dupăƒ mărimea burții, oalele mari în care-și prepara mesele și plăcerea imensă de a mânca plăcinte. Era atât de gras, încât se înțepenea  te miri pe unde. Îl găseau  prins când între meșe, când în ușa cămării cu provizii, cu degetele lipite unele de altele în borcanele cu  miere și dulceață. În ziua de dinainte de intrarea în postul Crăciunului, îi dezlipiseră nasul și sprâncenele din borcanul cu untură de pește. Degetele de la mâna stângă erau lipite de fructele de mango din tartă și cele de la mână dreaptă se strecuraseră abil în glazura tortului de ciocolată. Din buzunare-i atârnau bomboane fondante și caramele, iar între degetele de la picioare, frișca și crema de vanilie alcătuiau un amestec foarte omogen. L-au pus, cu chiu cu vai, pe o masă cu roțile și l-au împins sub duș. 

Clienții așteptau nerăbdători masa de prânz, deși știau că n-o să apară prea curând și că va fi altceva decât era înscris în meniu. Veneau la restaurant mai mult din plictiseală și curiozitate, dar aveau grijă să mănânce bine acasă, înainte.

 După meniul afișat la intrare, ar fi trebuit să primească supă de găluște aurii și zâmbitoare, cu mirodenii aduse din India, Turcia, Piperia și Cimbria, peste la cuptor, cu sos de ciuperci cu pălăria înclinată meditativ, brânză de capră păscută singură și de capul ei în aerul curat al înălțimilor Golaș, Gulaș și Galoș. Deșertul ar fi trebuit să fie tortul uriaș din fotografie. Acela în care își prinsese o parte din degete bucătarul.

 -Ar fi avut opt etaje, oftară musterii.
 
 -O capodoperă culinară, visară copiii, cu ochii pe fotografie.
 -Primul etaj ar fi fost din ciocolată albă, vanilie și fructe confiate, rotunjiră ochii pofticiosii.
 - Etajul al doilea ar fi fost cu ciocolată amăruie, cu aromă de mentă, inventă un alt pofticios, deși din fotografie nu se înțelegea prea bine dacă era așa.
-O spirală din felii de portocale și mere glazurate ar fi unit etajul de jos cu cel de sus, măriră ochii cei din spate, ce nu vedeau prea bine fotografia, asa încât își permiteau să brodeze și mai abitir tortul imaginar.
 - Și tooooooot așa, până sus, s-ar fi orânduit diferite feluri de ciocolată și creme, fructe și frișcă, oftară din nou, resemnați.
 Cum prânzul se lăsa prea îndelung așteptat, temerarii mușterii au dat buzna în bucătărie, exact în momentul în care bucătarul Foale-n Brâu era dus către baie. Au pus și ei umărul la-mpinsul poverii și la reinstaurarea ordinii  în bucătărie și cămări. În schimb, li s-a dat voie să mănânce chiar acolo, în bucătăria restaurantului. Pe platouri uriașe, aburind, câte un bob de fasole de fiecare și salată de sfeclă roșie. Cât timp se căzniseră să-l spele pe bucătar, ceasul din perete bătuse ora 24.00. Gata! Se dăduse startul pentru postul Crăciunului și- ar fi fost necuviincios să primească meniul promis. Au mâncat salată de sfeclă roșie, din belșug. Foale-n Brâu era alergic la sfeclă și nu se atinsese de uriașa provizie.
 Au plecat acasă pe la oră prânzului din ziua următoare. Erau ghiftuiți de sfeclă, roșii-n obraji, păr, buze, limbă, degete și haine.
 Se spune că a devenit o tradiție în acel oraș. În fiecare an, la acea dată, să mănânce salată de sfeclă. Locuitorii se numesc buzirozi, iar orașul, Buzirozia de Vest. Mai este și Buzirozia de Est, dar asta e altă poveste, cu alt bucătar și alt ingredient: ardeiul iute.
 

vineri, 27 septembrie 2013

Scrisoare

 Scrisoarea unui şef de trib indian
(Pieile Roşii)
adresată Preşedintelui SUA în anul 1894
“Cum s-ar putea vinde sau cumpăra cerul ori căldura pământului? Ideea ni se pare stranie.
Dacă prospeţimea aerului şi murmurul apei nu ne aparţin, cum le putem vinde?
Pentru poporul meu nu există colt al acestui pământ care să nu fie sacru. Un ac de pin care sclipeşte, un mal nisipos, o brumă întinsă în mijlocul pădurii întunecate, totul este sfânt în ochii şi în memoria celor din poporul meu.
Seva care urcă în arbori poarta în ea credinţa Pieilor Roşii; fiecare luminiş şi fiecare insecta sunt sacre pentru memoria şi credinţa poporului meu.
Când albii merg la ceruri şi uită locul natal, morţii noştri nu-şi uită niciodată acest pământ frumos pentru că el le este mamă. Noi facem parte din pământ si el face parte din noi.
Florile sunt surorile noastre, cerbii, caii, vulturii sunt fraţii noştri; crestele stâncilor, roua preriilor, căldura din pieptul poneilor şi omul aparţin aceleiaşi familii.
Acest pământ este sacru pentru noi. Iar apa scânteietoare care se prăvăleşte în râuri şi pârâiaşe nu este numai apă, ea este sângele strămoşilor noştri.
,.. Trebuie să-i învăţaţi pe copiii voştri că pământul nostru este sfânt, că fiecare imagine ce se reflectă în apa clară a lacurilor este ca o fantomă care vorbeşte despre întâmplări, despre amintiri ale vieţii celor din poporul meu. Murmurul apei este vocea tatălui meu.
http://i1.ytimg.com/vi/4pF5bai_44s/default.jpg
Râurile sunt surorile noastre; ele ne astâmpără setea, ne poartă canoea şi ne hrănesc copiii. Dacă noi vă vindem pământul nostru va trebui să vă amintiţi toate acestea şi să-i învăţaţi pe copiii voştri că râurile sunt surorile noastre şi ale voastre şi de aceea trebuie să le iubiţi ca pe fraţii voştri.
Noi ştim că omul alb nu înţelege modul nostru de a vedea lucrurile. Pentru el o palmă de pământ face cît oricare alta pentru că el este un străin care vine în noapte, îşi ia de pe pământ ceea ce îi trebuie şi-l părăseşte. Pământul nu-i este frate, ci duşman. Işi uită mormântul tatălui său şi îşi creşte copiii fără dragoste de pământul natal … El tratează pe mama sa, pământul, şi pe tatăl său cerul, ca pe lucruri care se pot cumpăra, jefui sau vinde, asemenea oilor şi perlelor colorate. Lăcomia sa va sărăci pământul si-l va lăsa pustiu.
Eu nu ştiu nimic, modul nostru de a fi diferă de al vostru (…)
Nu exista un colt liniştit în oraşele omului alb. Nicăieri nu se aude creşterea ierbii primăvara sau bătaia aripilor de fluturi.
Dar poate că este aşa pentru că eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg.
Zgomotul din oraşe te asurzeşte. Ce rămâne din viaţă daca nu poţi asculta clipocitul apei şi cântecul broaştelor în noapte?
Dar poate este aşa pentru că eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg.
Indianul preferă adierea vântului care mângâie oglinda iazului şi mireasma vântului spălat de ploaia de amiază sau parfumat de pini.
Aerul este scump omului roşu pentru ca toţi împart acelaşi suflu. Animalul, arborele şi omul – toţi respiră la fel. Omul alb nu pare să perceapă aerul pe care îl respiră.
Asemenea unui muribund, el nu-i mai recunoaşte mirosul … Trebuie să ştiţi că aerul este cu mult mai preţios şi că suflul aerului este acelaşi în toate lucrurile care trăiesc. Aerul care a dat strămoşilor noştri prima lor respiraţie primeşte, de asemenea, ultima lor privire. Şi dacă ne vindem pământul, voi trebuie să-1 păstraţi curat şi sfânt pentru ca omul să poată simţi mângâierea vântului şi dulceaţa câmpului în floare.
… Dacă hotărâm sa vă vindem pământ, voi pune o condiţie: omul alb trebuie sa trateze animalele de pe acest pământ ca pe fraţii şi surorile sale.
Eu sunt sălbatic si nu înţeleg un alt mod de a trăi. Am văzut miile de bizoni care putrezeau in preerie lăsaţi acolo de omul alb care i-a ucis din goana trenului.
Eu sunt un sălbatic şi nu pricep cum acest cal de fier care fumegă poate fi mai important decât bizonii pe care noi nu-i ucidem decât pentru nevoile vieţii noastre.
Ce este omul fără animale? Dacă toate animalele ar dispărea, omul ar muri complet solitar, pentru că tot ceea ce li se întâmpla animalelor i se întâmplă imediat şi omului.

Toate lucrurile sunt legate între ele. Spuneţi copiilor voştri că pământul de sub picioarele lor nu este altceva decât cenuşa strămoşilor noştri … învăţaţi-i pe copiii voştri ceea ce noi i-am învăţat pe ai noştri – pământul este mama noastră şi ceea ce se întâmplă pământului, nouă ni se întâmplă şi se întâmplă copiilor pământului. Dacă omul batjocoreşte pământul, pe sine se batjocoreşte.
Noi o ştim de mult – nu pământul aparţine omului, ci omul pământului.
Noi o ştim bine – toate lucrurile sunt legate între ele, aşa cum sângele face legătura între membrii aceleiaşi familii.
,.. nu omul a  ţesut pânza pământului; el este doar un fir. Tot ceea ce el face cu pânza pământului, lui îşi face. Nici omul alb care are un Dumnezeu … nu poate să nu împărtăşească acest destin comun.
Când ultimul om va dispărea de pe acest pământ şi când amintirea sa nu va mai fi decât umbra unei imagini care străbate preeria, râurile şi pădurile vor păstra spiritul fraţilor mei pentru că ei iubesc acest pământ ca pruncul bătăile inimii materne.
După toate, noi suntem probabil fraţi şi surori. Există ceva pe care noi 3 ştim bine şi pe care omul alb îl va şti poate într-o zi: Dumnezeul nostru este acelaşi cu al vostru. Voi credeţi că Dumnezeu este numai al vostru ca şi pământul nostru. Este imposibil. El este Dumnezeul omului şi are aceeaşi îndurare pentru toţi oamenii, albi sau roşii.
Cel ce-şi murdăreşte patul va pieri într-o zi sufocat de propriile sale mizerii. Dar în timp ce noi pierim, voi veţi străluci iluminaţi de forţa unui Dumnezeu care v-a condus pe acest pământ şi care, într-un scop special, v-a permis să ne dominaţi.

Acest rost este ciudat pentru noi. Noi nu înţelegem pentru ce sunt ucişi toţi bizonii, de ce nu sunt domesticiţi caii sălbatici, de ce lucrurile cele mai ascunse ale naturii sunt înăbuşite de mirosul greu al oamenilor, de ce priveliştea frumoaselor coline este tulburată de strigătele lor.
Unde sunt desişurile ascunse? Au dispărut. Unde este marele vultur? A dispărut şi el. Este sfârşitul vieţii şi începutul supravieţuirii.
Pământul este leagănul şi sursa de existentă a vieţii noastre. Aceasta o ştiau, mult mai bine decât noi, oamenii care trăiau nemijlocit în natură. In mod paradoxal, în numele civilizaţiei şi al prosperităţii, 1-am uitat, degradîndu-1, pustiindu-1. Pământul a devenit irespirabil. Riscăm să dispărem sufocaţi de propria noastră “operă”.
Daca omul distruge Pământul care 1-a creat şi care-1 hrăneşte, înseamnă că ori doreşte sa se sinucidă, ori adevărurile pe care le deţine despre sine şi natură sunt false.
In căutarea acestor adevăruri uitate vă invită gândurile noastre.
Textul de mai sus este un citat, cu acordul autoarei, din lucrarea “La medicine du corps energetique” de Jeannine Fontaine, în care este reprodusa scrisoarea unui şef de trib indian (Pieile Roşii) adresată Preşedintelui SUA în anul 1894, ca răspuns la cererea acestuia de a le cumpăra o parte din pământurile lor.


joi, 25 iulie 2013

Păianjenul artist




-Sunt un artist, oftă din adâncul pântecului rotund Crucius Sabatinicus, păianjenul, privindu-şi pânza de la intrarea în peşteră. Până ieri, eram doar atoateştiutor şi atotputernic. De astăzi, voi da un decret prin care toată suflarea şi răsuflarea pădurii trebuie să mi se închine. Necondiţionat, nedisimulat, neaparat, neîncetat.
Pânza uriaşă semăna cu un tablou pictat de un vestit necunoscut şi anonim celebru pictor.
 Acesta crease curentul Totulestecujosulînsusmaipuţineuşisoţiamea. Se spune că acel curent a creat valuri şi chiar vortexuri ce au măturat totul in cale, în sens invers decât cel obisnuit, adică in sus. Mai puţin pe el şi pe soţia lui, desigur, pe care i-a măturat în jos. Şi pe unii care au stat prea mult în cumpănă. Chiar şi fântâna ştie că rostul cumpenei este să scoată apa la suprafaţă. Şi-a pierdut rostul, i s-a năzarit că-i balanţă, este pusă pe foc.
Frunze uscate, aripioare şi picioruşe de insecte fuseseră prinse în pânza păianjenului. Un foarte şi peste măsură de celebru critic de artă a studiat cu lupa capodopera şi a adăugat în listă: un rostru de gărgăriţă, doi dinţi de melc, scăunelul unui gândăcel aşezat şi leneş, trei picioruşe de gândac de Cocodania, o pană de tucan şi chiar o ureche de măgar.
-Era umilitoare, când trebuia să muncesc pe brânci ca să-mi procur hrana a trecut, îşi frecă picioarele de bucurie păianjenul. Cumpărăm un spaţiu şi deschidem o galerie de artă. De fapt, nu trebuie să cumpărăm nimic. Putem expune în aer liber. Pânzele nevândute în prima zi vor fi diferite de la o zi la alta. Scârţarilor ce s-au fandosit si au strâmbat din nas în prima zi, le vom vinde şi mai scump in zilele următoare. Aceleaşi pânze, îmbogăţite cu noi elemente şi pete de culoare. O să mă hrănesc doar cu delicatese cumpărate cu banii câştigaţi pe tablouri. Ce deştept sunt, cât de deştept!!!
-Deştept, Măria Ta, repetă sughiţător şi tremurător-lăcrimos  suita de linguşitori.
-Să trecem la treabă. Timpul trece. Fiecare clipă costă un cent, o liră, un leu. Ban peste ban, trezoreria va fi plină, spuse el, arătând spre propriul portmoneu.
-Măria Ta, dar nouă ce o să ne iasă la afacere? întrebă unul dintre supuşii mai îndrăzneţi.
-Vouă? Veţi deprinde gratuit arta picturii de la mine. Nu vă ajunge?
-Ei, nu prea.Avem şi noi familii, pântece, conturi în bănci prea subţirele şi dorim să le-ngrăşăm...
-Ne plac conturile mai planturoase. Cui îi plac slăbănoagele? hăhăi un iepure şchiop, cu ochii pe o pictură de Rubens.
-Bine, dacă mă ajutaţi până la capăt şi-mi sunteţi credincioşi, vă voi răsplăti pe măsură. Niciodată nu voi prinde în pânză pe nimeni din familia voastră.
-Doar atât? se supără iepurele şchiop.
-Atât! Vedem pe parcurs cum lucraţi.
Privirea prevestitoare de furtună a păianjenului şi tonul apăsat-ameninţător îl reduse la tăcere.
Şi a început afacerea. Iubitorii de artă se strângeau cuminţi în fiecare dimineaţă la galerie. Criticul de artă care organiza licitaţia descria tabloul:
-După cum bine vedeţi, că nu sunteţi orbi, tabloul este o capodoperă, ca toate operele Măreţului. Pata aceea de culoare din stânga sus reprezintă dorinţa animalul...îîîîîî...omului simplu de a se uni cu Divinitatea. Omul simplu vine, vede pata, face câteva plecăciuni Măreţului, cumpără la un preţ convenabil tabloul şi devine una cu divinitatea căreia i se roagă, milogeşte sau căreia-i face  temenele. Pata aceea de un roşu inchis reprezintă sângele vărsat, sacrificiul făcut de cei ce refuză să se desăvârşească aşa cum vrem noi, ori aleg o cale neagreată de noi.
-Care noi? întrebă un fluture.
-Noi, răspunse păianjenul, făcând un gest foarte larg cu mâinile.
-Oh, este un generos Măreţul, şopti emoţionată o buburuză care făcuse cursuri de descifrat caracterul după gesturi, mimică, strâmbaturi. Ea a cumpărat primul tablou. O atrăgea pata aceea roşie. Îi plăcea ideea de sacrificiu şi dramele. Avea o colecţie de telenovele şi una de cântece triste, de pahar, doine, balade, mioriţe. Nu observase că pata roşie avea şi buline negre. O surată se prinsese dis-de-dimineaţă-n plasă.
-Această capodoperă este pictată-n toiul nopţii. Negrul se imbină armonios cu griul şi maroul. Ceea ce pare a fi un liliac presat reprezintă dorul de zbor al fiecaruia dintre noi. Ne este atât de dor să zburăm, încât am face orice sacrificiu pentru asta. Ne-am ucideîntre noi, ne-am urca unii în spinarea celorlalţi, ne-am strivi chiar si urmaşii. Totul din spirit de sacrificiu şi întru împlinrea visului comuuuuuuuuun!hohoti răguşit criticul.
 Un val de hohote jălalnice i-au urmat. Toţi iubitorii de artă plângeau şi făceau schimb de batiste. A rămas în istorie sub numele de Ziua în care Oamenii au Devenit Atât de Generoşi încât şi-au Dăruit chiar si Batistele. Buburuza a mai cumpărat un tablou. Merita preţul. Avea ocazia să asiste la cel mai duios spectacol de artă.
Din ziua aceea, totul a mers ca pe roate. Îşi ţeseu pânzele peste tot. Lângă mare, pentru rechini şi caracatiţe, în copacii plini de omizi, pentru cucii cei leneşi.
Trezoreria păianjenului se umplea. Nimeni nu observase că locuitorii pădurii devenau din ce în ce mai puţini, peştii dispăreau, dispăreau şi florile, pentru că fluturii erau cel mai uşor de prins. Mai erau albinele...Lor le pusese gând artistic de când o preacucernică moluscă îi ceruse un tablou special. Trebuia să fie foarte convingator şi să miroase a miere. Doar atât îi mai trebuia ca să fie făcută sfântă în timpul vieţii.
Albinele nu se lăsau prinse chiar atât de uşor. Când era vorbă de artă şi măiestrie, simţeu impostorii de la distanţă.
Şi-a găsit sfârşitul în gradina cu stupi şi flori.N-a mai apucat să-şi ţeasă pânza între crucea voinicului şi papucul doamnei. Albinele străjer au dat alarma şi l-au înţepat până s-a desumflat. 

 http://www.gandul.info/stiri/efectul-lucifer-cel-mai-controversat-experiment-cu-oameni-1072166

marți, 23 iulie 2013

Jocul de şah



Avea un obicei căluţul cel năzdrăvan. Când tata pleca de acasă, ieşea din sertarul biroului şi tropăia pe tastatură. Aşa-i spunea el scriitorului, posesorul biroului unde se culcuşise: tata.
Era o mică piesă, măiastru sculptată, singura rămasă din  şahul cel vechi,  pe care învăţaseră Jocul generaţii întregi de copii. Pentru copil, căluţul este real, la fel ca toate piesele. Jocul continuă şi după ce mama îi chemă la masă, ori pe câmpul cu maci, în zarzării, nucii şi merii prin care se cocoţau.
Noaptea, când luna plină-şi strecura visele sub pleoapele copiilor, piesele ieşeau singure din cutie şi jucau cel mai crâncen joc din istoria şahului modern, antic şi chiarmaivechidecâtantic. Regele şi regina ieşeau din cadru, jocul se desfăsura doar între pioni. Caii-şi purtau cu mândrie-n şei cavalerii îmbracaţi în mantii  ţesute din fire de lună, încrustate cu nestemate.
Scriitorul nu ştia ce se petrece. Credea doar în ce vedeau ochii lui, dar a început să observe că se petrecea ceva ciudat de câte ori ieşea din cameră. Lăsa  câteva cuvinte din povestea cea nouă şi găsea scris altceva, ceva în plus, ori nimic.
În dimineaţa aceea scrisese destul de mult şi era foarte incântat:
                                            FALSIFICATORUL DE VISE
"Credinţa înseamnă să crezi ceea ce nu vezi iar răsplata este să vezi ceea ce ai crezut!"
(Sfântul Augustin)
singura clădire din Limbo – biroul Morganei
- Săru’mâna Morgana şi bine te-am regăsit! îi ură Astralopitecul de cum o văzu că-şi face apariţia în biroul ei somptuos. Era strălucitoare şi răspândea în jurul ei o mireasmă de iarbă proaspăt cosită cu aromă de tei.
- Bine ai venit Astralopitecule, îi zâmbi ea fermecător, schimbându-şi culoarea ochilor din auriu, în verde şi-apoi iar în auriu. Regret că te-am făcut să aştepţi, dar am mai avut puţin de croşetat la un vis al unui micmare maestru spiritual despre importanţa lui hotărâtoare pe Pământ şi despre gloria lui eternă. Ia un loc te rog şi fă-te comod! Bei o superfluidică beatifică ?
- Da, mi-ar plăcea, mulţumesc frumos! zâmbi Astralopitecul şi se aşeză pe divanul scoică, abandonându-se plăcerii confortului. Divanul se bucură simţindu vibraţiile Astralopitecului şi se desfăcu şi mai larg, lăsându-l să se cufunde şi să se desfete cu moliciunea sa. Morgana se apropie de el ţinând în mâini două pahare de cristal din dimensiunea a şaptea, conţinând o licoare vie, de culoarea chihlimbarului şi îi întinse cu eleganţă unul dintre ele.
- Bea-l pe-ndelete rogu-te, ca să putem discuta în tihnă, pentru că altminteri te vei putea ameţi dintr-odată de beatitudine. Vezi că ţi-am pus doar o concentraţie mică, doar de 15%, pentru că altfel intri în samadhi şi îţi pierzi interesul pentru dialog. Dar apropo, nu ţi-e sete de Absolut şi de Infinit ? Fiinţa ta arde şi se topeşte după aceste cuvinte minunate ?
Astralopitecul închise ochii şi-şi lăsă capul pe spate după ce luă o înghiţitură din licoroasa energie superfluidică.
- Mmmm... divină... ! Infinit şi Absolut zici... !? Să fiu sincer, nu prea. În adolescenţă da, recunosc că poeziile, romanele de dragoste şi cele ştiinţifico-fanatstice îmi creaseră nişte aşteptări, dar cu timpul, aşa cum probabil se întâmplă aproape tuturor, şi-au mai pierdut din importanţă. Dar ştii ce, ia hai, că până la urmă două-trei picături de astfel de plăceri, desigur, poţi să-mi torni în pahar, dacă ai, că n-o fi foc”.

O mână criminală-i ştersese tot.
-Cine se joacă prin camera asta? întrebă el cu voce tare, sperând ca unul dintre nepoţi, ori copiii vecinilor să iasă din ascunzătoare, râzând.
Niciun răspuns…doar vântul ce mişcă foile răspândite prin toate colţurile camerei.
În ziua următoare, se trezise cu o mulţime de idei. Îi plăcea să scrie la computer, de parcă o legătură invizibilă se crease între el şi prietenul neînsufleţit. Ar fi putut jura că acestuia i se făcea dor de el când nu-l deschidea zile în şir, ori când lipsea de acasă. De fapt, dorul era reciproc.
“Suntem destul de asemănători, îi spuse în gând. Suntem doi singuratici ursuzi. Tu nu zâmbeşti niciodată, eu rareori. Mintea mea este strict matematică, tu eşti o adunătură de fire, programe, piese”.
S-a enervat foarte tare când, în locul unei pagini la care muncise toată dimineaţa, a găsit o înşiruire de litere şi cifre fără noimă:
90000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000bhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhuz1]ziz5411111112

-Cine a făcut asta este iresponsabil, răutăcios şi laş! a strigat spre fereastră. Era convins că hoţul ce-i furase cuvintele, înlocuindu-le cu aiurelile acelea fugise şi râdea de el, ascuns în spatele copacilor.
Vântul s-a oprit din nou la fereastră, dând din cap cu reproş şi arătând cu degetul spre haosul din casă.
-Chiar aşa? Să nu-ţi faci curat nici măcar din an în an? a ţâţâit el. Mai exact, a jâjâit.
Cum scriitorul nu dădea semne să-l audă, a atins tastatura şi pe foaie a aparut scris:
-Jjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjj!
-E o nebunie! Nu pot să cred că asta chiar mi se întâmplă. Nu era nimeni în cameră. Oare calculatorul? O luase razna? Devenise stăpân pe sine însuşi?
-De ce nu? se scriseră singure cuvintele, sub jjjj-ul vântului. De ce n-ar scrie şi calculatorul? Tastatura este a lui.Adică a mea, ca să-ţi fie foarte clar cine scrie acum.
-Şi calculatorul? Cine altcineva a mai scris?
-Vântul, căluţul din sertar…deocamdată, dar până deseară este mult. Am văzut o veveriţă ce s-a aşezat la coada lungă de la ieşirea din pădure. Aşteaptă să-i vină rândul. Se ceartă cu o bufniţă şi o ameninţă că o să scrie toate nedreptăţile pe care i le-a făcut de când locuiesc împreună în pădurea ta.
-Pădurea mea? Nu e a mea, doar locuiesc aici.
-Nu contează…La cineva trebuie să se plângă. Cum tu nu ştii să asculţi şi să auzi, am învăţat noi să comunicăm cu tine.
-Tata, suspună duios căluţul din sertar. Eu am învăţăt să şi vorbesc, nu doar să scriu. Vrei să jucăm  sah?
-Tata? Acum sunt şi tată şi nu ştiam? Mâine, vântul o să-mi spună cumnat, bufniţa cuscru, vântul o să-şi revendice jumătate din cărţi, pădurea o să vrea înapoi lemnele folosite la construcţia casei?
-Nu, tata, n-o să se întâmple chiar aşa. Când trăieşti într-o comunitate, îţi asumi nişte riscuri.
-Comunitate? M-am izolat aici, la marginea pădurii, tocmai ca să fiu singur şi să scriu.
-Comunitatea pădurii te-a adoptat, scrise bufniţa.
-Scriitorule, bufniţa îmi numără greşit rezervele pentru iarnă, se plânse veveriţa. S-o înveţi matematica, sau mai bine numeri şi cântăreşti tu. Ai putea fi chiar şi judecătorul nostru. Ai putea fi şi naşul nou-născuţilor. Vântul le pune nişte nume de te dor urechile.
-Ai putea fi orice, spuse peltic un pui de pisic, dar dă-mi puţin lăptic. De când cu vânzoleala asta prin casa ne-ai cam uitat. N-ai observat că am slăbit? A trebuit să învăţăm noi să vorbim, că tu nu vrei să înveţi nicio limbă nouă. Spui că ştii atât cât ai nevoie, ba chiar mai mult.
Scriitorul se lăsă greu în scaun, ştergându-şi faţa cu o batistă. Se simţea puţin bolnav. Probabil că avea febră, ori se răzbunau zânele pe el. Mereu râdea de copii când îi spuneau că există zâne şi spiriduşi şi că jocul de şah se extinde şi peste graniţele tablei.
-E un coşmar, am febră. O să iau o pastilă şi o să dorm.
Când s-a trezit din somn, un melc ce urcase cu mare greutate pe birou lăsase o dâră ilizibilă:

wwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwww5444444444444
,,,,,,,,,,++++99999999999999999+

O coţofană a împins melcul cu brutalitate mascată sub gesturi delicate şi a scris cu ciocul:

9_Ţ

ÎŢh

Un bursuc năuc a răsturnat paharul cu apă pe birou, dar n-a vrut sa plece până n-a scris şi el:


8-7,9îă
Ultimul din ziua aceea, înainte ca soarele să dispară după deal a fost un huhurez holtei. L-a privit crunt pe scriitor şi a scris foarte autoritar:

2!!!!!!

2ggggggg1 .z 3â!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

kzîââ555555555555555555555!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

-Gata, tata, au plecat toţi, încercă să-l liniştească pisoiul. Ne dai să mâncăm? Suntem lihnite.
-Ce e de făcut? Dacă şi mâine va fi tot aşa, nu o să mai rezist.
-Refuză cinstit postul de judecător, naş şi stăpân al pădurii, îl sfătui căluţul. Spune-le politicos că este prea greu pentru tine şi ai crea mai curând haos decât ordine. Dacă ar fi privit dezordinea din casa ta, şi-ar fi dat seama că n-o să poţi face ordine într-o casă şi mai mare.
-Şi ce să facă? Cine să le judece plângerile?
-Să-şi aleagă fiecare pe cineva din neam, spuse pisoiul. Plângerile vor fi rezolvate de un consiliu format din înţeleptii fiecăruia dintre ei. Leul nu poate fi rege şi peste omizi, păsări, copaci…Ar judeca totul după mintea lui. Un leu n-o să priceapă niciodată de ce buburuza nu se hrăneşte cu  antilope.. Dacă omida vine şi-i spune că dudul nu-i mai permite să-i mănânce frunzele, o va trimite să vâneze căprioare.
-Tata, vrei să jucăm şah? întrebă căluţul.
-După câte mi s-au întâmplat astăzi, ai câştiga din prima mutare. Nu observi ce obosit sunt? Mă întreb dacă n-ar trebui să consult un medic. Şi cum sa jucăm? Eşti doar tu. Cine a mai văzut joc de şah cu o singură piesă?
- Ai dreptate…ar fi plictisitor. Nu imposibil, dar foarte obositor. Ar trebui să alergăm amândoi ca nebunii pe tablă, schimbând mereu rolurile. Mai bine cumpărăm un şah nou şi-mi faci şi mie loc printre piese.