Fusta plisată

 

 Cucoşului îi căzuseră toate penele şi stătea  zgibulit.Găinile Gina şi Mina se cam îngrăşaseră de când dăduse frigul. Hainele cele vechi nu le mai încăpeau şi erau nepotrivite cu anotimpul. Şi-au tricotat mantale din lână şatirată şi s-au angajat la primărie. N-au avut chef să-l îmbrace şi pe cucoş. Era prea mult de munca, el era ţâfnos şi pretenţios. Au vrut să-i dea o fustă plisată din material sintetic, din garderoba lor, dar a refuzat. Era alergic la tot ce este sintetic şi cum să-şi ia fustă? Ar fi râs toţi cucoşii din împrejurimi. Şi-aşa râdeau...Primarul  le era dator, aşa ca le plăteşte cu normă întreagă pentru mici servicii făcute prin oraş. Astăzi erau poştăriţe. Primarul avea nevoie ca o scrisoare să ajungă rapid la periferia oraşului, la prietenul său, Dacius Primulus Galinaceus Rex. Găinilor le-a mirosit că in scrisoare trebuie să se ascundă ceva misterios.

-De ce nu l-a sunat? De ce nu i-a trimis mail? s-a mirat cu sprâncenele foarte arcuite Mina.

-Ce zici? Deschidem scrisoarea? s-a bucurat cu sprâncene si cioc Gina.

-N-ar fi pentru prima dată când ne băgam ciocurile unde nu ne fierbe oala. De ce nu? Un om bine informat este un om puternic, spuse Mina, arătăndu-i Ginei muşchii de la aripă. Uite cât de puternică am devenit.

-Psssst, cred că ne urmăreşte cineva. Priveşte urmele de pe zăpadă, se sperie Gina.

-Sunt urmele noastre, nu vezi?

-Da, ai dreptate, dar parcă aud paşi.

-Nu sunt paşi. Sunt trenele noastre. Ce urme fumoase lasă...

-Da, dar păcat că sub ele sunt picioare de găină, se auzi o voce.

-Ai auzit? se sperie Gina.

-Nu, ce să aud?

-Da, tu eşti cam fudulă de urechi, uitasem. Am auzit o voce în spatele nostru.

-Tu mereu auzi voci. Sunt doar în capul tău.

-A cui era vocea, mami?

-A povestitorului, desigur. În acest caz, vocea mea.

-Să ne oprim puţin, să deschidem scrisoarea. Mor de curiozitate.

-Citeşte cu voce tare. Eu n-am ochelarii la mine, spuse Gina.

-Cred că este cifrată. Nu înţeleg mare lucru:

„Dragul meu prieten. Trimit epistolă încifrată. Dacă ajunge la tine, înseamnă că spionii proşti rău. Dacă  n-ajunge nu vei şti că scrisoare ţi-am trimis, aşa că vorbim la telefon. Dar atunci sunt şi mai proşti, că se dau singuri de gol. Mai ai din comoara aceea pe care am descoperit-o anul trecut? Trimite prin emisari o mică parte din ea, că la ananghie sunt eu. Vezi, ai grijă ca nu cumva să te vadă când o dezgropi. Hârleţul e lipit pe dosul scrisorii. Arde scrisoare, toxic.”

-Nu înţeleg nimic, căscă ciocul Gina. Decât că au o comoară ascunsă. Dar unde e hârleţul?

Au cercetat  scrisoarea pe toate părţile. Niciun hârleţ.

-Poate că este unul special, nanomicroniniscopic, rotunji Mina cuvântul.

Gina o privi cu respect. Prietena ei ştia atât de multe cuvinte...

-Dar ce? Trebuie unul special? Un hârleţ de hârleţ nu merge?

-Dacă este o comoară nanomicroniniscopică, nu... cugetă foarte adânc Mina.

Gina oftă. Avea chef să descopere ele comoara, dar n-aveau hârleţul potrivit.

-S-o lăsăm baltă. Lipim scrisoare la loc să nu iasă toxicul şi vedem ce ne dă să-i ducem.

-Iuhuuuuuuu, ce fac fetele?

Foarte vesel, cucoşul le trimitea bezele, gonind pe o bicicletă ce trăgea după ea un cărucior. Penele îi crescuseră perie şi era îmbrăcat de vară, în fusta cea plisată şi un tricou din garderoba găinilor.

-M-a angajat primarul ca poştaş. Vă aşteapată cu răspunsul de câteva luni. S-a copt grâul, l-a şi secerat...

-Câteva luni? Dar abia am plecat! se mirară la unicioc găinile. Şi de ce eşti îmbrăcat de vară? Şi când ţi-au crescut penele?

- Păi exact cum vă spuneam. Aţi plecat de câteva luni. În urmă este vară. Doar pe aici iarna încă mai dăinuie...

-Iuhuuuuuuuuuuuu, vă las cu bine, mă grăbesc!

-Soro, avem halucinaţii amândouă? O fi toxicul din scrisoare? se sperie Gina.

-O fi, că ţi-am spus să ne vedem de treabă, dar nu mă asculţi niciodata, se oţărî Mina.

-Eu? Nu tu ai spus că un om informat este puternic?

-Nu-mi amintesc, doar au trecut câteva luni de atunci...

-Şi ce facem? Mergem înainte, ori ne întoarcem?

-Mergem. Să vedem ce e cu comoara, dacă tot am bătut atâta cale.

-Şi-au tot mers...au mers...au mers...

-Iuhuuuuuuuuuuu! Au auzit iar vocea cucoşului. N-aţi mai ajuns?

Se întorcea în mare grabă. Era îmbrăcat în pantaloni scurţi şi tricou, iar pe cap avea o pălărie de soare cu franjuri.

-Voi tot de iarnă sunteţi îmbrăcate? În faţă este vară si cald.

-Eu nu-nţeleg! se răsti  Mina. În faţă vară, în spate vară. De când între vară şi vară este iarnă?

-Iuuuuuhuuuuuu! Olllarioiuhuuuu! Sunt atât de vesel! Nu ştiu, poate că numai la voi este aşa...Hai, pa! Sunt grăbit.

Un timp, găinile au păşit tăcute pe zăpada rece. Le luase cu frig şi foame. Picioarele le dureau de atâta mers. Abia după câteva ore bune, au văzut vara. Era acolo, în departare, la marginea pădurii.

-Soro, noi chiar avem halucinaţii, se văită Gina. Uite o vulpe îmbrăcată cu fusta cucoşului. Adică fusta noastră.

S-au aşezat pe iarba moale, fericite că au scăpat de frig. Au prins a iscodi vulpea, de unde are fusta aceea minunată.

-A trecut pe aici un cucoş zburdalnic, clipi ea din gene. Am făcut schimb de haine. Îmi doream de mult timp o fustă plisată. Acum, mă scuzaţi. Îi citesc o poveste şoricelului:

„Cucoşului îi căzuseră toate penele şi stătea  zgibulit.Găina Gina şi găina Mina se cam îngrăşaseră de când dăduse frigul si nu mai făceau ouă. Hainele cele vechi nu le mai încăpeau şi erau şi prea nepotrivite cu anotimpul. Şi-au tricotat mantale din lână şatirată şi s-au angajat la primărie. N-au avut chef să-l îmbrece şi pe cucoş. Era prea mult de munca, el era ţâfnos şi pretenţios. Au vrut să-i dea o fustă plisată din material sintetic, din garderoba lor, dar a refuzat. Era alergic la tot ce este sintetic şi cum să-şi ia fustă? Ar fi râs toţi cucoşii din împrejurimi.     Şi-aşa râdeau...”

-Vai, aceasta e povestea noastră! Gazul toxic, vai, of, halucinaţii! mai apucară să spună  Mina şi Gina, după care adormiră tun.

Se mai trezeau din când în când, speriate de vocea cucoşului:

-Iuhuuuuuuuuu, fetelor! Voi tot pe aici?

De fiecare dată era îmbrăcat altfel. Le luase la purtare toate rochiile, fustele şi pantofii.

-Nu pot să-l suport, abia deschise Mina ciocul. Rochia aceea m-a costat o groază de bani şi el o poartă pe bicicletă.

 

Urme verzi

Domnul Verde era, desigur, verde din cap si până în picioare. Lăsa urme mari pe oriunde trecea. Se încăpăţâna să treacă peste tot, aşa că lumea era plină de urme verzi. Nu e vorbă...verdele e frumos, copacii sunt verzi, iarba, frunzele...Doar că domnul Verde nu suporta decât verdele său. Oriunde zărea o frunză ori un fir de iarbă necălcat în picioare, venea cu tălpile sale mari şi juca, sărea, tropăia...Familia e numeroasă. Există verzi răspândiţi prin toată lumea şi chiar prin Univers. Sunt plini de ei înşişi. Atât de plini, că nu mai ai loc să pui o altă culoare. Ia încearcă să le dăruieşti un fular albastru, ori o tichie galbenă. O refuză cu încăpăţânare.

-Neam din neamul nostru n-a purtat vreodată altceva. N-o sa stricăm noi tradiţia.

-Tradiţia, da...spunea doamna Verde. Eu nu mi-aş da niciodată jos şorţul de bucătarie cel verde. Este mândria familiei. L-a purtat şi mama, l-a purtat bunica...

-Doamne, mami...câţi l-au purtat. Nu s-a decolorat de atâta spălat?

-Nu, că nu-l spălau. Îl treceau din generaţie în generaţie intact. Probabil că avea multe pete şi mirosea şi cam urât. Ei nici nu observaseră că vecinii îi ocoleau. Credeau că pentru că sunt deosebiţi, aleşi, însemnaţi. Motivul era mirosul şorţului.

-Nu îndrăznea nimeni să le spună?

-Nu...cei din familie miroseau la fel, ceilalţi nu-şi permiteau. Erau răzbunători şi nu-i iertau pe veci pe cei ce aduceau ofensă şorţului pătat, păstrat intact.

Oamenii nu-i mai suportau defel. Călcau totul în picioare. Chiar şi ideile altora le călcau.

-Cum, mami?

-De exemplu, un vecin încerca să pună în pământ o sămânţă. De spanac, sa zicem. O punea cu grijă, o învelea, o uda...

La câteva minute după, apăreau verzii şi începeau să vocifereze:

-Nu, nu e bine. Ai pus-o invers, spunea domnişoara Mim cea Verde.

-Ba e bine, dar, ca să răsară spanac trebuie să pui o sămânţă de pepene, spunea domnul Pep cel Verde si Mărinimos.

Era mărinimos doar cu sfaturile. Dacă-i cereai ceva, spunea ca nu are bani, ori că el munceşte şi nu dă la trântori, ori dacă-i replicai că trântorul este un copilaş orfan spunea că să faca bine copilaşul să treacă la treaba, că el a muncit din fregedă pruncie. Din faşă, chiar.

-Nu e bun spanacul! se oţăra Plicius cel Verde. Este un verde nesănătos...

După ce toată familia de verzi se strângea în jurul seminţei, chiar şi regele lor Tricapus cel Verde, se luau la bătaie. Chiar acolo, unde bietul om o pusese. Nu mai răsărea neam...

-Şi ce s-a întâmpalt cu ei?

-Ei...ca orice există si nu doreşte să se schimbe. Au rămas încremeniţi în familiile lor cu şorţuri, au îmbatrânit singuri, fără vecini, fără prieteni...S-au zbârcit la faţă de acri ce erau şi au devenit broaşte ţestoase. Sau melci...