Cucii

 Cucul cel negru era cel mai leneş dintre toţi cucii ce bântuiau pădurile României. Nu se ştie din ce sămânţă apăruse, dar era mai rea decât spinii şi ciulinii ce se înmulţiseră fără măsură pe ogoarele ţăranilor. Când Negru Cuc apărea prin zona, ţăranii erau cuprinşi de o aşa lene, încât se retrăgeau degrabă în casele, ori în cârciumile apărute şi ele, ca spinii şi ciulinii, locuri de uitare, un fel de Vale a Plângerii. În Văile Plângerii uiţi de toate…Uiţi că ai copii de crescut, uiţi că ai coloană vertebrală şi pleci de acolo doar cu buzunarele goale şi târându-te ca şerpii.

Negura Cuc era soaţa lui NegruCuc. La fel de leneşă şi nepăsătoare în a-şi creşte copiii. În ultimul timp, nu mai dorea nici măcar să procreeze, ca să nu se ostenească a găsi un cuib potrivit pentru oul său. Norocul puilor de privighetoare şi a altor pui, pentru că rămâneau în cuibuşoarele lor, la părinţii lor. Dar…oamenii…Cu oamenii era altfel. Pe unde treceau soţul şi soaţa cuci, era prăpăd!

-Uite ce case frumoase au oamenii, suspina invidioasă Negura Cuc. Ar merită să procreăm în continuare…

-Da, dar oamenii nu clocesc, spuse Negru Cuc. N-o să-i poţi păcăli. Ai văzut tu femeie clocind?

-Da, am văzut. Şi bărbaţii mai clocesc. Clocesc gânduri negre, gânduri atât de urâte, încât îmi place să stau în preajma lor. Sunt mai prolifici decât noi. Cucii gândurilor lor se înmulţesc cu o viteză de invidiat. Noi trebuie să muncim foarte mult ca să ne prăsim. Ei…câteva gânduri negre azi, câteva invidii mâine. Acum este o adevărată epidemie. Gândul negru atrage gândul-invidie şi formează un nucleu. De acest nucleu se alipesc toate gândurile asemanatoare. Aşa s-a pus o adevărată pată neagră între oameni şi soare. Ei dau vină pe noi, că le spurcăm zilele, dar şi le-au spurcat singuri. Fără soare, ogoarele devin din ce în ce mai slabe în a-şi creşte plantele. Cresc buruieni, ele sunt rezistente.

-Să ştii că ar fi o idee bună ca oamenii să ne crească puii. Ar fi minunat! Puii noştri cresc în casele lor şi-i dau afară pe puii lor. După aceea, venim şi noi şi ne instalăm în munca oamenilor.

-Da, o idee genială! Dar avem nevoie de magie. Vom merge la Neguroasa cea mai Neguroasă, strămoaşa noastră, a cucilor. E foarte bătrână şi trăieşte în Pădurea Neagră. O să ne înveţe cum să semănăm cu oamenii.

Aşa au făcut cucii…Nu doar cei doi, ci toţi cucii ce bântuie România au plecat în stol la strămoaşa lor să-i ceară ajutorul. I-au promis că, dacă-i ajută, or s-o aducă şi pe ea în România, pentru că sunt păduri multe şi câmpii fertile. Nu trebuie decât să culegi ce-au semănat alţii.

Vrăjitoarea cea bătrână i-a învăţat cum să-şi creeze o aparenţă omenească. Din acel moment, a fost foarte simplu. Răpeau copiii oamenilor şi-i înlocuiau cu ai lor. Copilasii erau abandonaţi undeva, într-un loc uitat de Dumnezeu, printre fiarele sălbatice, în speranţa că-i vor mânca de vii şi-şi vor pierde urma.

-Doamne, mami! Cum să faci asta? E lipsit de inimă!

-Da, este lipsit de inimă, pentru că ei nu au inimi. Au doar creierase şi pântece. Şi-au pierdut şi aripile, de cât rău au făcut. Se târâie printre oameni şi seamănă în continuare zâzanie, răpesc, fură, îi dau afară pe oamenii harnici şi le iau locul.

-Bine, mami, dar copilaşii aceia nu mai aveau nicio şansă…

-Ba da, au avut. Animalele sunt mai bune la suflet decât cucii. I-au primit pe puii de oameni printre ele şi i-au crescut ca pe puii lor. I-au învăţat multe lucruri folositoare. Copii de oameni fiind şi nu de cuci, au rămas aşa cum erau: harnici şi buni la suflet. Şi-au regăsit drumul înapoi, spre casele lor ocupate de cuci. Recunoscatori animalelor ce le-au salvat viețile în trecut, acum le ajută și ei. Animalele nu au gură să-și apere drepturile singure. Oamenii au început să se creadă aleși, mai presus decat animalele, dar nu este asa. Rândunicile sunt sfinte, deși nu stiu că sunt sfinte. La fel sunt toate animalele care-și îngrijesc puii. Cucii nu renunţă atât de uşor la ce-au înhăţat, mai ales că s-au înmulţit peste măsură.

-Şi? Cum or să dovedească faptul că impostorii sunt cucii?

-Nu-i nevoie să dovedească. Se vede diferenţa de la o poştă. În plus, de leneşi ce sunt, au ocupat toate casele oamenilor şi le-au adus în ruină. Au început să moară de foame şi se ceartă între ei pe puţinele case rămase neocupate. Magia făcută în trecut de strămoaşa lor şi-a pierdut efectul şi cucii devin din ce în ce mai urâţi. Li se vede pe chip urâţenia, chiar şi de sub straturile groase de pudră, chiar și de sub veșmintele scumpe.  Problema este că unii oameni, păcăliţi de aparenţe, s-au căsătorit cu pui de cuci. Cu aceştia va fi mai greu, pentru că trebuie să aleagă de ce parte doresc să fie.

-Şi de ce parte vor fi, mami?

-Nu ştiu…Depinde ce este mai puternic în ei: inima, ori pântecul. În fiecare zi este un moment de răscruce,  când trebuie să alegem.

Peştişorul filigranat

Nu se ştie cum ajunsese peştişorul filigranat în balta ce fusese cândva un ocean…

-Păi, tocmai ai spus-o, mami. Era acolo de pe vremea când balta era ocean.

-Da, probabil că ai dreptate. Îi era dor de meduzele, delfinii şi căluţii de mare filigranaţi. Un renumit giuvaergiu îi crease pe toţi în aceeaşi zi, din pulbere de stele şi aurul cel mai curat, neatins niciodată de ochiul lacom al căutătorilor de comori.

Oceanul începuse să se micşoreze, încă de pe vremea când oamenii erau bunicei.

-Cum bunicei?

-Bunuţi…căldicei…cum vrei să spui. Uitaseră să facă bine, dar măcar nu făceau rău.

La început, un lacom vânzător de orice, a descoperit că în ocean există multe bogății şi aceastea ar putea fi vândute, dacă oceanul ar deveni al sau. Cum nu putea cumpăra ceva ce era al tuturor, a chemat în ajutor toţi lacomii şi le-a propus să împartă oceanul, fără ca oamenii să se prindă de şmecherie. Au construit vase şi au început să scotocească toate apele ce existau pe vremea aceea. Când a prins în plasă primul peştişor filigranat, şi-a pierdut minţile, de fericire.

-Voi fi bogat! Sunt deja bogat!

Au fost ultimile cuvinte pe care le-a rostit, înainte să-şi dea duhul. Sub greutatea peştişorului, a căzut în apă.

- Chiar şi fericirea poate să ucidă, a fost ultimul lui gând, înainte de a deveni  hrană pentru un rechin din  oceanul căruia îi pusese gând rău.

-Chiar şi piraţii sunt comestibili, a gândit rechinul, privindu-i pofticios pe ceilalţi piraţi ce înmărmuriseră, de groază. Acela a fost primul gând ce a încolţit în mintea unui rechin. S-a deprins a gândi. Nu mult…cam câteva gânduri la suta de ani. A evoluat şi el. Începuse să-şi dorească să devină pirat şi să conducă o corabie, să fie bogat, să meargă în două picioare…Mă rog…mai mult în patru, ca animalele, pentru că piraţii sunt beţi criţă cam tot anul şi rareori se comportă ca oamenii.

Au trecut milioane de ani, de atunci…Rechinul urmărea cu îndârjire creaturile filigranate din oceanul micșorat şi nu înţelegea de unde-i vine ura aceea. Nu ştia că, odată cu piratul, înghiţise  lăcomia şi ura lui. Nu erau buni la gust peștișorii, iar cu aurul  n-avea ce face, pentru că, în ape, n-au reuşit bancherii şi cămătarii să găsească muşterii. Imaginează-ţi o caracatiţă ce-şi amanetează brăţările. S-ar îmbogăţi cămătarii, de la una singură.

Piraţii observaseră încrâncenarea cu care rechinul urmarea comorile vii din ape şi ştiau că nu au altceva de făcut, decât  să-l urmărească. Aşa au prins, rând pe rând, fiecare peştişor, fiecare căluţ de mare, meduzele plăpânde…

 A secat oceanul, de dorul lor. Lacrimile sale s-au evaporate şi au devenit nori. De aceea vedem uneori pe cer nori în formă de peşti, îngeri, delfini…

 A devenit o băltoacă stătută şi urât mirositoare. Acolo l-a găsit Motanski Bei pe ultimul peştişor filigranat. Era un amărât pe care nimeni nu dădea doi bani. La doar un an de la capturarea peştişorului, la poarta motanului era un lung şir de lăudători, cerşetori, periatori de jobene şi pantofi de bancheri.

-De bancheri, mami?

-Da, de bancheri…Motanul devenise bancher. I-a găsit şi pe ceilalţi posesori de comori vii şi au înfiinţat o corporaţie. Aveau un seif uriaş în care păstrau  toate comorile. Pe lângă peştişorii de aur, aveau şi alte bogaţii găsite, ori furate. Cine dorea să vadă preţ de câteva secunde peştişorul de aur, trebuia să plătească un comision. Răspândiseră vestea că acele creaturi au puterea de a te vindeca de prostie, orbire, mârlănie…mă rog, toate bolile secolelor din urmă.

Timpul se grăbeşte…Bancherii se umflau  repede în pântece şi ifose, dar se îmbolnăveau în interior. Nu-i mai sătura nimic. Nu mai înţelegeau fericirea, bucuria…Oceanul ce nu mai exista îşi plângea comorile vii. Lacrimile oceanului au devenit ca acidul sulfuric pentru bancheri. Le ardeau sufletele, le dezintegrau. Ei nici măcar nu mai existau cu adevărat, erau nişte umbre mişcătoare ce-şi caută corpuri în care să se încuibeze. Şi…de aici a început toată tragedia. Oamenii îşi doresc mereu ce nu au şi sunt uşor de ispitit. Ca să obţină privilegiul de a sta la masă cu bancherii, îşi vindeau, ori îşi amanetau bucăţele de suflet. Numărul bancherilor a crescut, dar a scăzut şi numărul oamenilor ce încă nu-şi vânduseră sufletele.

Au urmat nenumărate războaie. Bancherii aveau nevoie de noi corpuri de care să se folosească şi provocau războaie. Au învăţat să se hrănească din suferinţă celorlalţi. Era o hrană nesănătoasă şi fericirea lor nu dura mult. Au înfiinţat chiar şi o banca de suflete. Cum nimic nu ţine la nesfarsit, au început să li se îmbolnăvească proprii copii. Cumpărau organe, încercau să-şi vindece copiii cu medicamentele otrăvitoare pe care le vindeau şi  altora. Căutau remedii naturiste, dar plantele refuzau să vindece sufletele rele. Începuseră să aibă coşmaruri…Li se perindau prin faţa ochilor copiii ucişi în războaie. Ca să-şi mai răscumpere din păcate, au devenit filantropi de ocazie.

-Cum de ocazie, mami?

-De diferite ocazii: de Paști, de Craciun, de Ziua Copilului... Cu mare tam-tam, făceau donaţii pentru copiii lumii, tot de ei sărăciţi. Dar le mergea din ce în ce mai rău…Rechinul ce-l înghiţise pe primul pirat devenise om şi-i urmarea pretutindeni. Ca în povestea Peter Pan, ţi-o aminteşti? Dorea să aibă el toate comorile filigranate.

-De ce, mami?

-Pentru că şi în el plângea oceanul. Îşi dorea să redevină rechinul de altădată, ce nu cunoscuse urâţenia sufletelor de pirat. S-a gândit că, dacă strânge laolaltă creaturile filigranate, balta va redeveni ocean, iar el va scapă de urâtul urâtului din el, înghiţit odată cu lăcomia piratului.

-Şi…a reuşit, mami?

-Nu, nu a reuşit. Bancherii l-au cumpărat cu promisiuni false. A devenit una cu ei şi le periază jobenele şi pantofii lăcuiţi. Cu timpul, a uitat cine este, dar fredonează tot timpul o melodie tristă despre ocean.

Bancherii au încercat să controleze orice răzmeriţă pornită împotriva lor. Au reuşit, pentru că mereu găseşti oameni care-şi vând sufletele, ca să măsluiască adevărul. Mereu găseşti conducători de armate care ordonă sa se întoarcă armele împotriva propriilor popoare. Un singur lucru n-au putut controla bancherii-piraţi: nu te poţi pune cu natura. Copiii ucişi în războaie au început, de dincolo de moarte, să cânte un cântecel trist. Apele şi vânturile au auzit cântecul lor, ce le-a amintit că odată, pe vremuri, erau spirite libere. Creaturile filigranate ţinute captive în seifuri au început şi ele să  cânte. Balta s-a unit cu toate apele şi cu forţa vânturilor şi, împreună, au început să măture tărâmurile ocupate de piraţi. Şi-au jurat că nu se vor opri, până când nu eliberează toate sufletele ţinute captive.

- Au reuşit?

- În mare parte, da. Oceanul a prins din nou viaţă. Şi este de-abia începutul…

Ca să-i mai ţină sub control pe oameni, bancherii au învăţat să fie circari. Fac jonglerii cu banii, îi măsluiesc…Au intrat în politică şi fac orice, numai să rămână la putere: dansează, rag ca toate animalele, cântă imnuri şi cântece patriotice, râd în hohote, plâng cu lacrimi de crocodil, jură pe drapel şi pe cărţile sfinte că, de dată această, vor fi cinstiţi. Nu le mai prea merge, pentru că, în melodia tristă cântată de copiii uciși, pădurile măcelărite, vânturi şi ape, au intrat şi animalele ţinute captive la Zoo, circ, ori împuşcate fără milă de alți nemernici cu sufletele goale. Bancherii nu mai au somn, pentru că au început şi ei, în sfârşit, să audă că Mama Natură este foarte furioasă şi întoarce tot pământul ca să-i găsească pe unde s-au pitulat. Stau ascunși sub măști de filantropi, democrați, mari eliberatori  și pacifiști.

Păianjenul artist

-Sunt un artist, oftă din adâncul pântecului rotund Crucius Sabatinicus, păianjenul, privindu-şi pânza de la intrarea în peşteră. Până ieri, eram doar atoateştiutor şi atotputernic. De astăzi, voi da un decret prin care toată suflarea şi răsuflarea pădurii trebuie să mi se închine. Necondiţionat, nedisimulat, neaparat, neîncetat.

Pânza uriaşă semăna cu un tablou pictat de un vestit necunoscut şi anonim celebru pictor.
 Acesta crease curentul Totulestecujosulînsusmaipuţineuşisoţiamea. Se spune că acel curent a creat valuri şi chiar vortexuri ce au măturat totul in cale, în sens invers decât cel obisnuit, adică in sus. Mai puţin pe el şi pe soţia lui, desigur, pe care i-a măturat în jos. Şi pe unii care au stat prea mult în cumpănă. Chiar şi fântâna ştie că rostul cumpenei este să scoată apa la suprafaţă. Şi-a pierdut rostul, i s-a năzarit că-i balanţă, este pusă pe foc.

Frunze uscate, aripioare şi picioruşe de insecte fuseseră prinse în pânza păianjenului. Un foarte şi peste măsură de celebru critic de artă a studiat cu lupa capodopera şi a adăugat în listă: un rostru de gărgăriţă, doi dinţi de melc, scăunelul unui gândăcel aşezat şi leneş, trei picioruşe de gândac de Cocodania, o pană de tucan şi chiar o ureche de măgar.

-Era umilitoare, când trebuia să muncesc pe brânci ca să-mi procur hrana a trecut, îşi frecă picioarele de bucurie păianjenul. Cumpărăm un spaţiu şi deschidem o galerie de artă. De fapt, nu trebuie să cumpărăm nimic. Putem expune în aer liber. Pânzele nevândute în prima zi vor fi diferite de la o zi la alta. Scârţarilor ce s-au fandosit si au strâmbat din nas în prima zi, le vom vinde şi mai scump in zilele următoare. Aceleaşi pânze, îmbogăţite cu noi elemente şi pete de culoare. O să mă hrănesc doar cu delicatese cumpărate cu banii câştigaţi pe tablouri. Ce deştept sunt, cât de deştept!!!

-Deştept, Măria Ta, repetă sughiţător şi tremurător-lăcrimos  suita de linguşitori.

-Să trecem la treabă. Timpul trece. Fiecare clipă costă un cent, o liră, un leu. Ban peste ban, trezoreria va fi plină, spuse el, arătând spre propriul portmoneu.

-Măria Ta, dar nouă ce o să ne iasă la afacere? întrebă unul dintre supuşii mai îndrăzneţi.

-Vouă? Veţi deprinde gratuit arta picturii de la mine. Nu vă ajunge?

-Ei, nu prea.Avem şi noi familii, pântece, conturi în bănci prea subţirele şi dorim să le-ngrăşăm...

-Ne plac conturile mai planturoase. Cui îi plac slăbănoagele? hăhăi un iepure şchiop, cu ochii pe o pictură de Rubens.

-Bine, dacă mă ajutaţi până la capăt şi-mi sunteţi credincioşi, vă voi răsplăti pe măsură. Niciodată nu voi prinde în pânză pe nimeni din familia voastră.

-Doar atât? se supără iepurele şchiop.

-Atât! Vedem pe parcurs cum lucraţi.

Privirea prevestitoare de furtună a păianjenului şi tonul apăsat-ameninţător îl reduse la tăcere.

Şi a început afacerea. Iubitorii de artă se strângeau cuminţi în fiecare dimineaţă la galerie. Criticul de artă care organiza licitaţia descria tabloul:

-După cum bine vedeţi, că nu sunteţi orbi, tabloul este o capodoperă, ca toate operele Măreţului. Pata aceea de culoare din stânga sus reprezintă dorinţa animalul...îîîîîî...omului simplu de a se uni cu Divinitatea. Omul simplu vine, vede pata, face câteva plecăciuni Măreţului, cumpără la un preţ convenabil tabloul şi devine una cu divinitatea căreia i se roagă, milogeşte sau căreia-i face  temenele. Pata aceea de un roşu inchis reprezintă sângele vărsat, sacrificiul făcut de cei ce refuză să se desăvârşească aşa cum vrem noi, ori aleg o cale neagreată de noi.

-Care noi? întrebă un fluture.

-Noi, răspunse păianjenul, făcând un gest foarte larg cu mâinile.

-Oh, este un generos Măreţul, şopti emoţionată o buburuză care făcuse cursuri de descifrat caracterul după gesturi, mimică, strâmbaturi. Ea a cumpărat primul tablou. O atrăgea pata aceea roşie. Îi plăcea ideea de sacrificiu şi dramele. Avea o colecţie de telenovele şi una de cântece triste, de pahar, doine, balade, mioriţe. Nu observase că pata roşie avea şi buline negre. O surată se prinsese dis-de-dimineaţă-n plasă.

-Această capodoperă este pictată-n toiul nopţii. Negrul se imbină armonios cu griul şi maroul. Ceea ce pare a fi un liliac presat reprezintă dorul de zbor al fiecaruia dintre noi. Ne este atât de dor să zburăm, încât am face orice sacrificiu pentru asta. Ne-am ucideîntre noi, ne-am urca unii în spinarea celorlalţi, ne-am strivi chiar si urmaşii. Totul din spirit de sacrificiu şi întru împlinrea visului comuuuuuuuuun!hohoti răguşit criticul.

 Un val de hohote jălalnice i-au urmat. Toţi iubitorii de artă plângeau şi făceau schimb de batiste. A rămas în istorie sub numele de Ziua în care Oamenii au Devenit Atât de Generoşi încât şi-au Dăruit chiar si Batistele. Buburuza a mai cumpărat un tablou. Merita preţul. Avea ocazia să asiste la cel mai duios spectacol de artă.

Din ziua aceea, totul a mers ca pe roate. Îşi ţeseu pânzele peste tot. Lângă mare, pentru rechini şi caracatiţe, în copacii plini de omizi, pentru cucii cei leneşi.

Trezoreria păianjenului se umplea. Nimeni nu observase că locuitorii pădurii devenau din ce în ce mai puţini, peştii dispăreau, dispăreau şi florile, pentru că fluturii erau cel mai uşor de prins. Mai erau albinele...Lor le pusese gând artistic de când o preacucernică moluscă îi ceruse un tablou special. Trebuia să fie foarte convingator şi să miroase a miere. Doar atât îi mai trebuia ca să fie făcută sfântă în timpul vieţii.

Albinele nu se lăsau prinse chiar atât de uşor. Când era vorbă de artă şi măiestrie, simţeu impostorii de la distanţă.

Şi-a găsit sfârşitul în gradina cu stupi şi flori.N-a mai apucat să-şi ţeasă pânza între crucea voinicului şi papucul doamnei. Albinele străjer au dat alarma şi l-au înţepat până s-a desumflat. 

 http://www.gandul.info/stiri/efectul-lucifer-cel-mai-controversat-experiment-cu-oameni-1072166

Sărăcie cu ciucuri...

A fost odată ca niciodată, pe vremea când săracia avea ciucuri şi muştele făceau miere, un împărat vestit. Ciucure Vodă era atât de iubit de poporul său, încât îi era pomenit numele la fiecare colţ de stradă şi din cinci în cinci minute. Când cineva uita de el, sigur şi-l amintea vecinul.

-De ce-l iubea poporul, mami?

-Oh, era...diferit, nu ştiu cum să-ţi spun. Nu ai de învăţat? Povestea asta mi-o spuneam mie.

-Nu, mami, am terminat lecţiile. Acum o să stau cu ochii pe Ciucure Vodă. Să văd de ce-l iubeau.

-Atunci, ajută-mă să descâlcesc enigma. Nu ştiu de ce-l iubeau. Nu înţeleg. Era viclean, rău, hoţ, nărăvit la rele.

-Poate că nu-l iubeau, mami. Dacă le era frică de el?

-Da, motive să le fie frică aveau. Le fura tot. Nimic nu rămânea în ţara lui nenumărat, necântărit şi netrecut în catastif. Până şi catastiful avea ciucure. Vistiernicul avea pe cap o căciulă cu ciucure de aceeaşi culoare cu cea a lui vodă. Angajase o sumedenie de slujbaşi ce ştiau să numere. Se plimbau cu catastiful prin ţară şi scriau tot. Îţi intrau în ogradă. Numărau găinile, vacile, oile şi porcul. Treceau în catastif, apoi cereau o răscumpărare.

-De ce răscumpărare? Pentru ce? Doar nu erau oi răpite? Poate le răpise lupul şi ei le dezrăpiseră? Poate că găinile fuseseră răpite de uliu? Ori răpite de frumuseţe cucoşului? Atunci să plătească el răscumpărarea. Pe porc cine să-l răpească? E gras şi urât, greu de răpit că face zarvă, trebuie să faci curat dupa el şi te costă mâncarea o avere.

- Nu, era o răscumpărare de cumpărare. Ciucure considera că tot pământul peste care domnea era proprietatea lui, deci tot ce respira, râdea, mânca, măcănea, rumega, grohăia, dormea, trebuie să plătească.

-Păi cum să plătească oaia?

-Exact. Oaia nu vorbea, că dacă ar fi vorbit, ar fi ştiut ce să-i spună stăpânului...

Avea vodă nişte slujbaşi...toţi unul şi unul. Unul mai decât altul, altul şi mai decât primul, toţi o apă şi-un pământ. Abia legau două vorbe. Noroc că mai ştiau să citească. Băteau la poarta omului şi-i spuneau, trăgând cu ochiul la foaia primită de la slujbaşii mai mari în grad:

-Bade, e ordin de sus. Am venit să cerem taxa de la oi.

Căsca badea ochii, oile îi rotunjeau. Citeau ordinul scris şi se supuneau. Puneau copită lângă copită şi mână lângă mână. Berbecul avea câţiva bănuţi în suman, badea fugea de vindea un miel, oile dădeau puţină lână. Pleca slujbaşul mulţumit, badea rămânea fericit. Şi oile şi berbecul. Primiseră daruri de la vodă. Fiecare dintre ei purta cu mândrie ciucuri în urechi.

Mergea la vecin. Acolo, era unul ce ştia mai bine să citească şi protesta:

- Cum? Nu-i drept. De ce aşa? Hai, să zicem că peste tot se plătesc taxe, dar oaia? Porcul? Găina? Nu-i normal...Nici n-am bani. Ce vreţi să fac?

-Dă-ne ce ai. Dă porcul şi câteva găini. Ocupă locul, respiră aerul, consumă oxigenul, expiră bioxid de carbon, încălzesc atmosfera, poluează totul în jur. Pământul este al lui vodă.

-Ba nu, locul e al meu. Vreţi să vă arăt hârtii? E moştenit de la tata.

-Hârtiile nu mai au valoare. A dat vodă un decret. Orice avere mai veche de trei ani a expirat. Tot ce dobândeşti de acum încolo îi aparţine lui. Are o metodă de a păstra averile la congelator. Nu mai expiră averea, tu eşti fericitul posesor al unei averi veşnic proaspete.

Se-nchina bietul om...Nu dădea nimic. Zicea că pe el nu-l deranjează pământul lui, chiar dacă a depăşit puţin termenul de valabilitate şi a mucegăit. Cu mucegai este chiar mai sănătos. Nici găina n-o dădea. Nu-i păsa că e a lui vodă. Avea un an găina, deci se născuse după decret, dar în curtea lui. Chiar dacă o împlini doi ani la el  şi expiră puţin, el tot o să mănânce ouă de la ea. Cum să-şi dea găina la congelatorul lui vodă? E friguroasă.

În dreptul nesupusului supus, slujbaşul trecea un X. Nu primea nici ciucuri şi nici bătăi prietenoase pe umăr. Găina lui se simţea tristă toată ziua. Ar fi vrut şi ea ciucuraşi la urechi...

Au început oamenii să-şi pună întrebări...Cum vine asta? Dacă ei refuză să plătească, le ia vodă pământul şi-l ţine la congelatorul lui până vor avea cu ce să-l răscumpere? Cât de mare e frigiderul lui vodă? Şi de ce-i iubeşte atât de mult, de e dispus să plătească în locul lor factura la curent?

-Vă daţi seama cât ne-ar costa dacă am cumpăra noi un frigider? Unul pe sat. Ne-am ţine pământurile în el, dar ne-ar costa enorm curentul. Ar trebui să vindem tot.

-Înseamnă că vodă ştie el ce face. Ne iubeşte şi vrea să ne scutească de o cheltuială uriaşă, spuse cel cu ciucurii-n urechi.

-Nu, zice unul fără ciucuri. Nu e congelatorul lui. N-are atât de multă avere. E alt congelator. Mai marii lumii, tot iubitori de supuşi ca şi el, au pus mână de la mână şi au cumpărat un congelator imens. De la ruşi, am auzit că l-au cumpărat. Ei au destul congelator în Siberia. Au vândut o parte din el la cei ce nu au siberii, adică au doar ecuatoare, longitudini şi latitudini.

-Aaaaaaa, acum ne mai venim şi noi de-acasă. Înţelegem, behăiră mioarele. Numai de-ar reveni şi oamenii pe-acasă, că noi tot pe-aici...

-Ce au înţeles oile, mami?

-Ce nu au înţeles oamenii. Vodă avea şi el ciucuri, dar nu tricolori, aşa cum purtau supuşii. Erau în alte culori. Ziceau unii că nu-şi mai au rostul diferenţele de culoare şi că putem să purtăm orice ciucuri dorim, dar doar după ce depunem la congelator averile noastre. Să nu se strice.

A apărut printre supuşii lui Cruciş Vodă teama.

-Cum, mami? Parcă-l chema Ciucure.

-I-au schimbat supuşii numele. Chiar unul dintre vizirii lui l-a rebotezat. De la obiceiul acela de a trece un X în dreptul recalcitranţilor. Chiar şi în ţara Congelatorul Comun era numit tot aşa. Unii-i spuneau Crucişător Vodă şi chicoteau pe la spate-i. Pe unde trecea el, ai fi zis că a trecut flota condusă de un amiral nebun şi un rece polar. Apăreau certurile, oamenii se luau la harţă pe capacitatea congelatorului comun. Unii ziceau că nu este drept. Cum? Unii au trei sertare, alţii abia două? Şi nici ălea nu erau la o temperatură potrivită congelării pe termen lung. Unii în congelator, alţii în frigider?

-De ce le era teamă supuşilor?

-Că rămân fără ciucuri. Deveniseră foarte puţini cei ce nu aveau. Popa purta ciucuri la patrafir, biserica avea unul mare pe turlă, căpătat pe colacii şi coliva depuse la congelator. Chiar şi coliva primise ciucuri. Şi lumânările. Icoanele nu mai făceau minuni decât cu ciucurele ataşat, cădelniţa tămâia doar tămâie cu ciucure de o anumită culoare. Era adusă tocmai din ţara unde ciucurii cresc în copaci.

-Adevărul este că ţara noastra arată minunat, spuse un înciucurat. Se merită. Îmi place acest schimb. Am dat ieri merele din măr, am primit tot atâţia ciucuri. E fălos mărul acum.

-Da, dar gol...râseră câţiva guguştiuci cu ciucure la coadă.

-Şi voi aveţi ciucuri, de ce râdeţi de alţii?

-Noi n-am dat nimic...Doar am aplaudat. Nu am dat, ciucure avem, ce-am avut şi ce-am pierdut? Putem circula oriunde, indiferent de culoarea ciucurilor din ţările vizitate.

Din zi în zi, puţinii neînciucuraţi cedau. Nu era posibil să mai trăieşti aşa. Săreau in ochi casele lor, merii, găinile şi oile. Se vedeau şi din avion, din satelit ca nişte insule necolorate. Adică erau colorate, dar natural, discret, nu ostentativ ca ale celorlalţi.

-Şi ce s-a întâmplat mami? Văd că noi n-avem ciucuri, deci mai suntem...

-Ei, hi, hi! Este amuzant. A explodat congelatorul comun. Nu mai încăpeau în el rezervele puse la adăpost de la expirat. Şi  s-au certat între ei distribuitorii de ciucuri. Au descoperit o lipsă în inventar. Cineva furase din rezerva de ciucuraşi pentru anii care trebuiau să vină. N-a descoperit nimeni de ce-i furase. Se zice că au aparut şi fabrici clandestine de confecţionat ciucuri falşi. În plus, când supuşii din toate ţările

i-au privit mai bine pe distribuitorii de ciucuri, au observat că toţi priveau cam cruciş. Numărau greşit, unde era o oaie ei treceau o jumătate. Mereu în avantajul lor.

Ţara unde locuia Ciucure Vodă a dat jos toţi ciucurii din meri şi a deschis ochii mari. Era prima dată când vedeau cu adevărat situaţia.

-Sărăcie cu ciucuri, au râs ei amar...