Circul

                                                                     

 -Lumeeeeee, lumeeeee! Vine circul!

Aşa se auzea din depărtări. Circarii aveau portavoci, clopote, gonguri tibetane şi boluri în care preparau poţiuni de transformat nesimţirea în bun simţ, fengșuiuri ţipătoare, astrologi, cărţi de tarot, cristale magice…

Când circul a ajuns  în oraşul de la poalele munţilor cam împăduriţi, adulţii s-au înghesuit  în teleguţe, căruţe, care trase de boi, măgari, berbeci…depinde ce avea fiecare prin  familie. Normal că şi-au lăsat din nou copiii acasă.

-Cu copii după tine nu te poţi distra niciodată, mai ales că te privesc mereu cu ochi critic, aprobă Grăsuţa, văzând gloată cea nouă. E bine că n-aţi adus şi copiii…

Era cocoţată în prima minunăţie din lungul şir de minunat de minunate minunăţii: un copac cu oi şi şosete…

-Ooooo, oh, ohoh! abia îndrăzniră să respire curioşii, de teamă să nu dea oile jos din copac. Oi adevărate? Mai există aşa ceva?

- Da, surâse Grăsuţa. Le-am cocoţat pe toate în copac, pentru că ultima dată a cam dat lupul iama prin ele.

Oile suspinară adânc, trăgând pe nas sărurile aduse din budoarul şefei. Mă rog, una dintre şefe, că făceau cu rândul. Oile nu doreau decât să se ştie protejate, nu le păsa cum se numeşte, ori cum arată şeful. Primiseră atât de multe întăritoare, încât vedeau triplu. O priveau pe Grăsuţă şi-i spuneau Sfânta Treime. Degeaba le spuneau oile ce refuzaseră întăritoarele că e doar una, nu are cum să fie trei…Mă rog, la formele pe care le avea, putea fi şi trei.

Chiar la intrare, era musca cu găleată şi coif, mare pictoriţă de norişori şi îngeraşi pe pereţi. Păreau atât de reali…Dacă îţi puneai pe nas ochelari 5D, chiar se mişcau. Norişorii erau pufoşi şi miroseau a vată de zahăr, iar îngeraşii dădeau din aripi şi-ţi trimiteau bezele şi pupici dulcici.

Era şi o doamnă îmbrăcată în verde ce le oferea băuturi răcoritoare, varză murată şi ardei umplut, filme spirituale, muzică şi psalmi.Tot ea se ocupa şi de acarienii de la circ. Îi punea cu botul pe labe, doar printr-o încruntătură. Nu cumva să tulbure somnul celor înscrişi pe lista de aşteptare pentru toate circurile ce vor mai veni.Totul era gratis!

-E Paradisul! se bucurau toţi.

-Ce putem face? Cum să ne mai distrăm? întrebară nerabadatori cei din primele rânduri.

-Veţi fi ajutaţi să scăpaţi de miopie.

-Cum? Cum? tropăiră nerăbdătorii.

-În primul rând, trebuie să va lăsaţi şosetele aici, ca ofrandă adusă copacului. După aceea, intraţi după cortina aceea, unde este Marele Deschizător de Chakre KAM-OM-KAM-NEOM.

-Doamne, ce ieftin este! Am renunţat doar la şosete. Nu ne costă nimic!

Era renumit deschizătorul…Putea deschide chiar şi sticle de bere. A fost floare la ureche să-i scape de miopie pe cei din noua serie de amatori de circ. I-a învăţat să-şi vâre degetele adânc în chakra şi să le ţină acolo, până când aceasta se obişnuieşte cu noua stare şi renunţă singură să se mai închidă. Cei ce aveau chakrele  îndărătnice, erau puşi să se arunce cu capul în jos, de la o înălţime egală cu dublul lungimii nasului. Unii stăteau în nas, în timp ce se scărpinau în…mmmm…îîîîîî…

-Unde, mami?

-Păi, fiecare pe unde avea o mâncărime. Spuneau maeştrii de la circ că, acolo unde e mâncărime, înseamnă că este un blocaj energetic.

Alţii au fost învăţaţi cuvinte magice, gen: “Sesam deschide-te!”. E simplu…Stai în faţa oglinzii, te priveşti intens în ochi şi-ţi spui: Doamne, cât de frumos sunt şi cât de mult mă iubesc, hauuuuuuummmmmm!

-Mami, vreau şi eu la circ!

-Poate te prind. Nu avem suficient circ în jurul nostru, pe stradă? Deschide televizorul numai trei minute. Dar închide-l repede,  să nu visezi urât. Mai bine învaţă pe rupte, că unii dintre semenii nostri nu se vor trezi prea curând din beţie. Unii sunt beţi din naştere, alţii s-au îmbătat de preplinul şi preafrumosul interiorului minţilor lor intens gânditoare şi degrabauitatoare de istorie repetabilă. Cei mai mulţi sunt beţi pentru că li s-a năzărit că viaţa trebuie trăită la maxim, chiar dacă maximul este doar minimul potenţialului existent în stare latentă, dar nu în creieraş, ci-n suflet.

Nu au reuşit toti să-şi deschidă chakrele…Unii au rămas cu degetele în nas, alţii prin buric, alţii încă se scarpină în scăfârlie. S-au supărat chakrele abuzate şi le-au spus că nu se mai deschid nici măcar cu vorba bună. Ei sunt dintre nefericiţii ce n-au fost primiţi în circ. Dar le-au povestit ceilalţi tot ce-au văzut. Acasă, pentru că  s-au întors la copii, spăsiţi şi trişti. Grăsuţa le spusese că, la circul ce se va organiza în vară, trebuie să aducă bani şi mai mulţi. Nu îndrăzneau să mai ceară din banii de buzunar ai copiilor şi căutau soluţii de atras banii spre ei, cu puterea minţii. Şi-au transformat minţile în magneţi şi…aşa au rămas şi mai săraci copiii, pentru că tot din banii lor furau adulţii.

Când s-au întors ceilalţi, copiii s-au tăvălit pe jos, de ras. Au denumit acea zi memorabilia: Ziua în Care   s-a Răsturnat Teleguţa cu Proşti Chiar în Centrul Oraşului. Adulţii purtau pe nas, bine lipiţi, ochelari cu lentile roz. Erau desculţi, slăbiseră şi hainele erau făcute ferfeniţă. Unii aveau negi, dobândiţi de la iluzionistele de la circ. Se lipiseră cam prea tare de ele şi negii se mai şi iau. Mai aveau şi boli de piele, unii surziseră precum câinii cei bătrâni, alţii aveau cataractă.

Au povestit, după câţiva ani, că timpul parcă trecea altfel, la circ. Uitaseră cine sunt şi le plăcea atât de mult, încât s-au angajat ca muncitori cu ziua chiar acolo, în circ, numai să nu fie daţi afară din Paradisul plăcerilor uşor dobândite.

Peştişorul filigranat

Nu se ştie cum ajunsese peştişorul filigranat în balta ce fusese cândva un ocean…

-Păi, tocmai ai spus-o, mami. Era acolo de pe vremea când balta era ocean.

-Da, probabil că ai dreptate. Îi era dor de meduzele, delfinii şi căluţii de mare filigranaţi. Un renumit giuvaergiu îi crease pe toţi în aceeaşi zi, din pulbere de stele şi aurul cel mai curat, neatins niciodată de ochiul lacom al căutătorilor de comori.

Oceanul începuse să se micşoreze, încă de pe vremea când oamenii erau bunicei.

-Cum bunicei?

-Bunuţi…căldicei…cum vrei să spui. Uitaseră să facă bine, dar măcar nu făceau rău.

La început, un lacom vânzător de orice, a descoperit că în ocean există multe bogății şi aceastea ar putea fi vândute, dacă oceanul ar deveni al sau. Cum nu putea cumpăra ceva ce era al tuturor, a chemat în ajutor toţi lacomii şi le-a propus să împartă oceanul, fără ca oamenii să se prindă de şmecherie. Au construit vase şi au început să scotocească toate apele ce existau pe vremea aceea. Când a prins în plasă primul peştişor filigranat, şi-a pierdut minţile, de fericire.

-Voi fi bogat! Sunt deja bogat!

Au fost ultimile cuvinte pe care le-a rostit, înainte să-şi dea duhul. Sub greutatea peştişorului, a căzut în apă.

- Chiar şi fericirea poate să ucidă, a fost ultimul lui gând, înainte de a deveni  hrană pentru un rechin din  oceanul căruia îi pusese gând rău.

-Chiar şi piraţii sunt comestibili, a gândit rechinul, privindu-i pofticios pe ceilalţi piraţi ce înmărmuriseră, de groază. Acela a fost primul gând ce a încolţit în mintea unui rechin. S-a deprins a gândi. Nu mult…cam câteva gânduri la suta de ani. A evoluat şi el. Începuse să-şi dorească să devină pirat şi să conducă o corabie, să fie bogat, să meargă în două picioare…Mă rog…mai mult în patru, ca animalele, pentru că piraţii sunt beţi criţă cam tot anul şi rareori se comportă ca oamenii.

Au trecut milioane de ani, de atunci…Rechinul urmărea cu îndârjire creaturile filigranate din oceanul micșorat şi nu înţelegea de unde-i vine ura aceea. Nu ştia că, odată cu piratul, înghiţise  lăcomia şi ura lui. Nu erau buni la gust peștișorii, iar cu aurul  n-avea ce face, pentru că, în ape, n-au reuşit bancherii şi cămătarii să găsească muşterii. Imaginează-ţi o caracatiţă ce-şi amanetează brăţările. S-ar îmbogăţi cămătarii, de la una singură.

Piraţii observaseră încrâncenarea cu care rechinul urmarea comorile vii din ape şi ştiau că nu au altceva de făcut, decât  să-l urmărească. Aşa au prins, rând pe rând, fiecare peştişor, fiecare căluţ de mare, meduzele plăpânde…

 A secat oceanul, de dorul lor. Lacrimile sale s-au evaporate şi au devenit nori. De aceea vedem uneori pe cer nori în formă de peşti, îngeri, delfini…

 A devenit o băltoacă stătută şi urât mirositoare. Acolo l-a găsit Motanski Bei pe ultimul peştişor filigranat. Era un amărât pe care nimeni nu dădea doi bani. La doar un an de la capturarea peştişorului, la poarta motanului era un lung şir de lăudători, cerşetori, periatori de jobene şi pantofi de bancheri.

-De bancheri, mami?

-Da, de bancheri…Motanul devenise bancher. I-a găsit şi pe ceilalţi posesori de comori vii şi au înfiinţat o corporaţie. Aveau un seif uriaş în care păstrau  toate comorile. Pe lângă peştişorii de aur, aveau şi alte bogaţii găsite, ori furate. Cine dorea să vadă preţ de câteva secunde peştişorul de aur, trebuia să plătească un comision. Răspândiseră vestea că acele creaturi au puterea de a te vindeca de prostie, orbire, mârlănie…mă rog, toate bolile secolelor din urmă.

Timpul se grăbeşte…Bancherii se umflau  repede în pântece şi ifose, dar se îmbolnăveau în interior. Nu-i mai sătura nimic. Nu mai înţelegeau fericirea, bucuria…Oceanul ce nu mai exista îşi plângea comorile vii. Lacrimile oceanului au devenit ca acidul sulfuric pentru bancheri. Le ardeau sufletele, le dezintegrau. Ei nici măcar nu mai existau cu adevărat, erau nişte umbre mişcătoare ce-şi caută corpuri în care să se încuibeze. Şi…de aici a început toată tragedia. Oamenii îşi doresc mereu ce nu au şi sunt uşor de ispitit. Ca să obţină privilegiul de a sta la masă cu bancherii, îşi vindeau, ori îşi amanetau bucăţele de suflet. Numărul bancherilor a crescut, dar a scăzut şi numărul oamenilor ce încă nu-şi vânduseră sufletele.

Au urmat nenumărate războaie. Bancherii aveau nevoie de noi corpuri de care să se folosească şi provocau războaie. Au învăţat să se hrănească din suferinţă celorlalţi. Era o hrană nesănătoasă şi fericirea lor nu dura mult. Au înfiinţat chiar şi o banca de suflete. Cum nimic nu ţine la nesfarsit, au început să li se îmbolnăvească proprii copii. Cumpărau organe, încercau să-şi vindece copiii cu medicamentele otrăvitoare pe care le vindeau şi  altora. Căutau remedii naturiste, dar plantele refuzau să vindece sufletele rele. Începuseră să aibă coşmaruri…Li se perindau prin faţa ochilor copiii ucişi în războaie. Ca să-şi mai răscumpere din păcate, au devenit filantropi de ocazie.

-Cum de ocazie, mami?

-De diferite ocazii: de Paști, de Craciun, de Ziua Copilului... Cu mare tam-tam, făceau donaţii pentru copiii lumii, tot de ei sărăciţi. Dar le mergea din ce în ce mai rău…Rechinul ce-l înghiţise pe primul pirat devenise om şi-i urmarea pretutindeni. Ca în povestea Peter Pan, ţi-o aminteşti? Dorea să aibă el toate comorile filigranate.

-De ce, mami?

-Pentru că şi în el plângea oceanul. Îşi dorea să redevină rechinul de altădată, ce nu cunoscuse urâţenia sufletelor de pirat. S-a gândit că, dacă strânge laolaltă creaturile filigranate, balta va redeveni ocean, iar el va scapă de urâtul urâtului din el, înghiţit odată cu lăcomia piratului.

-Şi…a reuşit, mami?

-Nu, nu a reuşit. Bancherii l-au cumpărat cu promisiuni false. A devenit una cu ei şi le periază jobenele şi pantofii lăcuiţi. Cu timpul, a uitat cine este, dar fredonează tot timpul o melodie tristă despre ocean.

Bancherii au încercat să controleze orice răzmeriţă pornită împotriva lor. Au reuşit, pentru că mereu găseşti oameni care-şi vând sufletele, ca să măsluiască adevărul. Mereu găseşti conducători de armate care ordonă sa se întoarcă armele împotriva propriilor popoare. Un singur lucru n-au putut controla bancherii-piraţi: nu te poţi pune cu natura. Copiii ucişi în războaie au început, de dincolo de moarte, să cânte un cântecel trist. Apele şi vânturile au auzit cântecul lor, ce le-a amintit că odată, pe vremuri, erau spirite libere. Creaturile filigranate ţinute captive în seifuri au început şi ele să  cânte. Balta s-a unit cu toate apele şi cu forţa vânturilor şi, împreună, au început să măture tărâmurile ocupate de piraţi. Şi-au jurat că nu se vor opri, până când nu eliberează toate sufletele ţinute captive.

- Au reuşit?

- În mare parte, da. Oceanul a prins din nou viaţă. Şi este de-abia începutul…

Ca să-i mai ţină sub control pe oameni, bancherii au învăţat să fie circari. Fac jonglerii cu banii, îi măsluiesc…Au intrat în politică şi fac orice, numai să rămână la putere: dansează, rag ca toate animalele, cântă imnuri şi cântece patriotice, râd în hohote, plâng cu lacrimi de crocodil, jură pe drapel şi pe cărţile sfinte că, de dată această, vor fi cinstiţi. Nu le mai prea merge, pentru că, în melodia tristă cântată de copiii uciși, pădurile măcelărite, vânturi şi ape, au intrat şi animalele ţinute captive la Zoo, circ, ori împuşcate fără milă de alți nemernici cu sufletele goale. Bancherii nu mai au somn, pentru că au început şi ei, în sfârşit, să audă că Mama Natură este foarte furioasă şi întoarce tot pământul ca să-i găsească pe unde s-au pitulat. Stau ascunși sub măști de filantropi, democrați, mari eliberatori  și pacifiști.

Sfânta Flu-Flu şi partenerul ei, sfântul Ambrozie

                                

 De când găina astrolog îi spusese că numele său secret, de privilegiat între nezburatoare este Ambrozie, cucoşului nu-i mai ardea de scormonit. Bârfea  restul lighioanelor din curte şi le certa. Gâştele nu-l înţelegeau, raţele măcăneau fără nicio noimă şi-i spuneau Mac Brozie, curcile se ţineau după el şi-l ridiculizau. Cloţa Flu-Flu avea o mulţime de pui, dar  soţul cel sfânt îi ocupă tot timpul. Trebuia să alerge să tipărească broşuri cu fotografia sfântului de el, să împrăştie cărţi de vizită prin toate magazinele din cartier, să găsească sponsori pentru cartea pe care plănuia s-o tipărească. Ambrozie emitea perle de înţelepciune cam din cinci în cinci minute, pe toate lungimile de undă cunoscute. Biata cloţă…trebuia să facă adevărate salturi miraculoase, ca să le culeagă. Privea îndelung spre mărul din ogradă şi rostea melancholic: “Merele sunt sferice doar pentru că nu sunt cubice. De-ar fi cubice, nu s-ar putea rostogoli”. Flu-Flu era să leşine de încântare când cucoşul a început să comită primele vorbe de sfânt. Rugăciunile ei fuseseră ascultate. Sfântă era doar ea, până acum câteva minute. Familia  se împlinise, se rotunjise, cu doi sfinţi. Puii dădeau  semne de sfinţenie precoce.

-Puii noştri spun piu-piu! chioti cloţa. Doar pioşii spun piu-piu…

-De n-ar fi pioşi i-aş exila, i-aş renega, dezmoşteni, rosti cucoşul, privind în oglindă forma ciocului perfect.

-Ce tată netrebnic, strigară curcile!

-Nu e netrebnic, se supără cloţa. Este doar drept. Cu sfinţenia nu te joci. Ori e, ori nu e…

-Păi, ce? El e sfânt? De aceea intrazie în fiecare seară? Întreba o netrebnică găină invidioasă.

-Ce vrei să spui cu asta? se mânie Flu-Flu. Râsetele gloatei de găini o puseră pe jar, dar cucoşul o calmă:

-Nu te mânia, draga mea. Vorbe de găini păgâne. Nu ştiu nicio rugăciune, niciun psalm şi nicio vorbă de duh, dar cotcodăcesc cu răutate. Invidia dacă n-ar fi, nici invidioşi n-ar exista, rosti cucoşul.

Cloţa sări în dud să culeagă vorba şi s-o lipească în carneţelul ascuns în buzunarul de la şorţ, de teamă să nu-şi ia zborul către nori.

-Vorbele lui Ambrozie sunt atât de delicate şi uşoare, încât urcă spre nori şi nu se mai întorc decât sub forba de…

-Grindină, continuară găinile, chicotind.

-Nu, nu grindină am vrut să spun, plânse cloţa, supărată că este o neînţeleasă.

-Meteoriţi? încercă o curcă să-i facă pe plac.

-Nu, nu meteoriţi, plânse şi mai tare.

-OZN-uri, poate, râse cât îl ţinea gura un curcan umflat.

-Nici OZN-uri, sunteţi răutăcioşi! Sub formă de stele, de praf de lună, de scântei divine am vrut să spun.

-Aaaaaa, acum am înţeles…Dar cum arată când se-ntorc?

-Sunt invizibile şi nu pot să le descriu, încercă cloţa să scape de sub şuvoiul de întrebări. Se uită după cucoş, să vină şi s-o scape cu unul dintre răspunsurile sale înţelepte. Dar era ocupat să strângă banii pentru broşurile vândute şi nu-i vedea privirile speriate. Puicuţele din ogradă cereau autografe şi se fotografiau cu sfântul.

-Doamne, este atât de greu să fii sfânt printre găini, curci, raţe şi gâşte…suspină biata cloţă, seara, ajutând cucoşul să-şi dea jos trena tricotată cu propriile aripi îndemânatice.

-Aşa este…ar trebui să ne mutăm în casă. Şi-aşa este goală, acum. Până se întorc stăpânii, avem  o casă pe măsura măreţiei noastre.

-Nu sunt stăpâni. N-ai văzut că doamna este proastă? Ne tratează pe toţi la fel şi nici nu se uită la pălăria mea cea nouă. Am muncit atât de mult să ies în evidenţă…

-Ai dreptate. Sunt de speţă joasă. Stăpânul îşi murdăreşte mâinile când munceşte grădina, doamna nu-şi pune mănuşi, ca tine, când plantează flori şi nici nu are ojă pe unghii. Noi ar trebui să locuim în casa aceea, iar ei în coteţ, alături de gâşte şi raţe.

Şi aşa au făcut…S-au mutat în casa cea mare. Cloţa a transformat hainele doamnei, pentru că se pricepea la croitorie. Pălăriile îi erau cam mari şi-i stăteau strâmb. Când a ieşit prima dată în ograda, găinile au leşinat de admiraţie. Le-a convins! Cloţa şi soţul ei erau sfinţi!

Avea şi mătănii, sfânta. ..La poşetuţa în care îşi păstra oglinjoara, rujul şi carneţelul în care nota perlele cucoşului. Când aştepta la bancă să primească banii donaţi de mulţimea de admiratori, rotea mărgeluţele mătăniilor, repetând: suntem sfinţi, Doamne, cum de nu cazi în genunchi în faţa sfinţilor de noi?! Şi lăcrima duios, potrivindu-şi aura din jurul crestei.

-Şi ce-au mai făcut găinile, mami?

-Dar ce n-au făcut…Au început a scotoci prin casă, întorcând totul pe dos. Când s-au întors stăpânii, mizeria era de nedescris. Găinile nu-şi fac curat şi gunoiul era până la gât. De fapt, începuseră să se înece în propriul gunoi şi ţipau că stăpânii sunt de vină, pentru că nu vin odată să strângă mizeria.

Au fost scoase afara…Stăpânii au deshis și ferestrele, ca să nu se calce unele pe altele în picoare. Se crease o așa îmbulzeală, încat nu putea fi lăsată netrecută în cronicile timpurilor. A rămas în istorie sub numele de: ”Ziua în care găinile au făcut bătături la călcâie de la pantofii stapânei, iar cocoșii la creștetul capului, de la pălăriile domnului”.

În carele se vorbeşte despre zei

-Mami, cum au apărut oalele, tigăile, tacâmurile?

-Oooooo, povestea este veche. Pe vremea aceea, noi eram nişte primitivi. Mâncam prăjituri cu degetele. Eram plini de frişcă şi ciocolată până-n vârful nasului. N-aveam şerveţele şi ne ştergeam cu  degetele lipicioase.

-Mmmmmm…păi, de unde prăjituri, dacă n-aveam de niciunele? N-aveam tăvi şi mixere şi nici cuptoare cu microunde.

-Ne picau  din cer. Aveam un portal deschis spre cerul prăjiturilor şi cont nelimitat. Doream o baclava? Ceream şi ne cădea în gură baclavaua siropoasă. În ţara vecină, stăpânea zeul Draicucăr. Civilizaţii rugători la zeul atotputernic  şi atoategătitor, degrabafacatoriu de minuni, ne priveau de sus pe ţăranii de noi. Doamnele  făceau adevărate crize de isterie, văzând cum curge siropul baclavalelor pe la colţurile gurilor  hulpave şi aproape imposibil de stăpânit, când era vorba despre dulciuri. De ne cădeau din cer cartofi pai, nu ne murdăream  atât de tare.

-Păi, ce le păsa? Erau gurile noastre, nasul nostru, părul nostru-nsiropat.

-Le păsa…ziceau că le murdăream ţara. Siropul, mierea şi laptele treceau graniţa, uneori. Parcă poţi opri să curgă ceva ce caută o formă să se-aşeze?

 Au mers vecinii să se roage la zeul Draicucăr. L-au rugat să-şi facă milă de noi, că prea eram oropsiţi şi vai de mama noastră, fără o tigaie în casă, fără batistute parfumate şi alte asemenea minunăţii necesare. L-au rugat cam aşa:

“Paternostrum Draicucărus, fie-ţi milă de lipicioşii-nsiropații ceia şi dă-le şi lor chiar astăzi din abundentumus nostrumum. Fă-le şi lor, bieeetii, câte un rostrum din rostrumul nostrumune.”

 Se spune că de atunci  avem unii dintre noi nasurile lungi şi buzele ţuguiate . Vecinii  nu primiseră  tacâmuri de la zeu şi manacau direct din blide. Aveau rostru, cioc, trompă...

Chiar în noaptea aceea s-a întâmplat minunea, consemnată în manuscrise ca:  Noaptea în care s-a rupt ceriul în două şi a  plouat cu draicucări în supermarketuri. Măritul zeu, din preamărită milă,   s-a fragmentat în puzderie de bucăţele.

N-am mai avut prăjituri direct din cer, dar ne-am civilizat.

-Bine, dar vecinii au rămas fără zeu, se întristă copilul.

-Nu, că şi-au făcut alţii. S-au rugat un timp la Zeul Roată De Caşcaval. Văzând cât de bine le merge, au adăugat noi zei în calendar. Fiecare zi avea zeul ei:  Zeul Calgon, Zeul Lenor, Zeul Sclipici pentru Pleoape, Zeita Nu Mă Privi Urât Că Mă Deochi, Zeul Întoarce Şi Obrazul Celălalt Ca Să Te Pot Bate Cât Doresc Eu…

Din când în când, li se face milă de noi şi ni-i transferă. Aşa sunt ei… Buni la suflet şi generoşi. Ne iubesc şi doresc ca tot ce este al nostru să fie şi-al lor. Am auzit că unii dintre vecini, invidioşi pe abundenţa noastră, au venit să caute rămăşiţele vechiului Draicucăr. Vor să adune toate bucăţelele şi să le lipească între ele. Ne ameninţă cu pedepse aspre, se încruntă la noi şi spun că, dacă mai râdem de zeii lor, rămânem necivilizaţi şi barbari, aşa cum eram înainte de noaptea când s-a întâmplat minunea.