miercuri, 2 martie 2011

Curcanul lăudăros






  Ai fi zis că era singur în ogradă, Curcanul Pafnutie. Privea de sus, de la înălţimea capului său plin de mărgele, ograda în care sălăşluia.
 Se numea aşa, pentru că pufnea dispreţuitor pe nas, mai tot timpul, privind spre restul orătăniilor, despre care credea că sunt supuşii săi.
Găinile, raţele, chiar şi curcile, ştiau în ce toane este, după culoarea mărgelelor. Dacă erau roşii, era semn că trebuie să se pitule fiecare, pe unde putea.
Dacă mărgelele erau albastre, era semn bun. Adică dădea dovadă de clemenţă.
Dacă moţul îi atârna, era semn că n-are chef să vadă pe nimeni şi... iarăşi se ascundeau. Uneori, şi-l făcea semn de întrebare. Atunci, supuşii mai linguşitori, veneau pe lângă el şi-i răspundeau la intrebări nepuse, în timp ce-i lustruiau botinele şi-i scuturau praful imaginar din pene.
Erau şi zile când moţul se exprima pe el însuşi...dar rar.
Atunci, păsările veneau în jurul lui şi-l ascultau cu atenţie.
Şi uite-aşa, supuşii când veneau, când plecau, acum fugeau, acum se pitulau...
Şi de-atâta pitulat, jocul începu să le placă. Nu mai ţineau cont de culoarea mărgelelor, sau de starea moţului. Jucau pituluşu mereu...
 După un timp, Pafnutie observă că-i singur. Vadea cu coada ochiului câte-o găină ce se pitula după un pom, o raţă ce băga în apă capul, iar curcile, la unison, fugeau încotro vedeau cu ochii( şi vedeau doar lateral).
Curios, se opri o clipă din pufnit, şi-şi plecă ochii spre pământ. Porni pe urmele supuşilor...
Aceştia, cum se apropia, cum îşi găseau altă ascunzătoare.
Şi aşa, fugind ba după unul, ba după altul, începu să-i placă. Se-ncinse-o joacă prin ogradă, de ţi-era mai mare dragul să priveşti. Uneori, schimbau şi se jucau de-a prinselea, de-a uliul şi porumbeii, şotron...
Stăpânul curţii, omul, privea crucit la toate. Se freca la ochi şi se ciupea, să se convingă că e treaz.
Când a aflat de la vecin că şi la el este la fel, a zis: „ Trebuie să fie-o boală nouă, la modă” .
Temător din fire, începu să ia medicamente. Îşi verifica temperatura din oră-n oră. Ar fi dat pastile şi la păsări, dar... prinde-le dacă poţi.
Cu cât se temea mai tare, cu atât se-mbolnăvea şi el.
Şi-abia când boala îl cuprinse, pricepu ce se-ntâmpla...






Un comentariu:

  1. Să fie într-un ceas bun începutul, Maria. Şi la cât mai multe poveşti!:)

    RăspundețiȘtergere