Jocul de şah

Avea un obicei căluţul cel năzdrăvan. Când tata pleca de acasă, ieşea din sertarul biroului şi tropăia pe tastatură. Aşa-i spunea el scriitorului, posesorul biroului unde se culcuşise: tata.

Era o mică piesă, măiastru sculptată, singura rămasă din  şahul cel vechi,  pe care învăţaseră Jocul generaţii întregi de copii. Pentru copil, căluţul este real, la fel ca toate piesele. Jocul continuă şi după ce mama îi chemă la masă, ori pe câmpul cu maci, în zarzării, nucii şi merii prin care se cocoţau.

Noaptea, când luna plină-şi strecura visele sub pleoapele copiilor, piesele ieşeau singure din cutie şi jucau cel mai crâncen joc din istoria şahului modern, antic şi chiarmaivechidecâtantic. Regele şi regina ieşeau din cadru, jocul se desfăsura doar între pioni. Caii-şi purtau cu mândrie-n şei cavalerii îmbracaţi în mantii  ţesute din fire de lună, încrustate cu nestemate.

Scriitorul nu ştia ce se petrece. Credea doar în ce vedeau ochii lui, dar a început să observe că se petrecea ceva ciudat de câte ori ieşea din cameră. Lăsa  câteva cuvinte din povestea cea nouă şi găsea scris altceva, ceva în plus, ori nimic.

În dimineaţa aceea scrisese destul de mult şi era foarte incântat:

                                            FALSIFICATORUL DE VISE
"Credinţa înseamnă să crezi ceea ce nu vezi iar răsplata este să vezi ceea ce ai crezut!"
(Sfântul Augustin)
singura clădire din Limbo – biroul Morganei
- Săru’mâna Morgana şi bine te-am regăsit! îi ură Astralopitecul de cum o văzu că-şi face apariţia în biroul ei somptuos. Era strălucitoare şi răspândea în jurul ei o mireasmă de iarbă proaspăt cosită cu aromă de tei.
- Bine ai venit Astralopitecule, îi zâmbi ea fermecător, schimbându-şi culoarea ochilor din auriu, în verde şi-apoi iar în auriu. Regret că te-am făcut să aştepţi, dar am mai avut puţin de croşetat la un vis al unui micmare maestru spiritual despre importanţa lui hotărâtoare pe Pământ şi despre gloria lui eternă. Ia un loc te rog şi fă-te comod! Bei o superfluidică beatifică ?
- Da, mi-ar plăcea, mulţumesc frumos! zâmbi Astralopitecul şi se aşeză pe divanul scoică, abandonându-se plăcerii confortului. Divanul se bucură simţindu vibraţiile Astralopitecului şi se desfăcu şi mai larg, lăsându-l să se cufunde şi să se desfete cu moliciunea sa. Morgana se apropie de el ţinând în mâini două pahare de cristal din dimensiunea a şaptea, conţinând o licoare vie, de culoarea chihlimbarului şi îi întinse cu eleganţă unul dintre ele.
- Bea-l pe-ndelete rogu-te, ca să putem discuta în tihnă, pentru că altminteri te vei putea ameţi dintr-odată de beatitudine. Vezi că ţi-am pus doar o concentraţie mică, doar de 15%, pentru că altfel intri în samadhi şi îţi pierzi interesul pentru dialog. Dar apropo, nu ţi-e sete de Absolut şi de Infinit ? Fiinţa ta arde şi se topeşte după aceste cuvinte minunate ?
Astralopitecul închise ochii şi-şi lăsă capul pe spate după ce luă o înghiţitură din licoroasa energie superfluidică.
- Mmmm... divină... ! Infinit şi Absolut zici... !? Să fiu sincer, nu prea. În adolescenţă da, recunosc că poeziile, romanele de dragoste şi cele ştiinţifico-fanatstice îmi creaseră nişte aşteptări, dar cu timpul, aşa cum probabil se întâmplă aproape tuturor, şi-au mai pierdut din importanţă. Dar ştii ce, ia hai, că până la urmă două-trei picături de astfel de plăceri, desigur, poţi să-mi torni în pahar, dacă ai, că n-o fi foc”.

O mână criminală-i ştersese tot.

-Cine se joacă prin camera asta? întrebă el cu voce tare, sperând ca unul dintre nepoţi, ori copiii vecinilor să iasă din ascunzătoare, râzând.

Niciun răspuns…doar vântul ce mişcă foile răspândite prin toate colţurile camerei.

În ziua următoare, se trezise cu o mulţime de idei. Îi plăcea să scrie la computer, de parcă o legătură invizibilă se crease între el şi prietenul neînsufleţit. Ar fi putut jura că acestuia i se făcea dor de el când nu-l deschidea zile în şir, ori când lipsea de acasă. De fapt, dorul era reciproc.

“Suntem destul de asemănători, îi spuse în gând. Suntem doi singuratici ursuzi. Tu nu zâmbeşti niciodată, eu rareori. Mintea mea este strict matematică, tu eşti o adunătură de fire, programe, piese”.

S-a enervat foarte tare când, în locul unei pagini la care muncise toată dimineaţa, a găsit o înşiruire de litere şi cifre fără noimă:

90000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000bhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhuz1]ziz5411111112

-Cine a făcut asta este iresponsabil, răutăcios şi laş! a strigat spre fereastră. Era convins că hoţul ce-i furase cuvintele, înlocuindu-le cu aiurelile acelea fugise şi râdea de el, ascuns în spatele copacilor.

Vântul s-a oprit din nou la fereastră, dând din cap cu reproş şi arătând cu degetul spre haosul din casă.

-Chiar aşa? Să nu-ţi faci curat nici măcar din an în an? a ţâţâit el. Mai exact, a jâjâit.

Cum scriitorul nu dădea semne să-l audă, a atins tastatura şi pe foaie a aparut scris:

-Jjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjj!

-E o nebunie! Nu pot să cred că asta chiar mi se întâmplă. Nu era nimeni în cameră. Oare calculatorul? O luase razna? Devenise stăpân pe sine însuşi?

-De ce nu? se scriseră singure cuvintele, sub jjjj-ul vântului. De ce n-ar scrie şi calculatorul? Tastatura este a lui.Adică a mea, ca să-ţi fie foarte clar cine scrie acum.

-Şi calculatorul? Cine altcineva a mai scris?

-Vântul, căluţul din sertar…deocamdată, dar până deseară este mult. Am văzut o veveriţă ce s-a aşezat la coada lungă de la ieşirea din pădure. Aşteaptă să-i vină rândul. Se ceartă cu o bufniţă şi o ameninţă că o să scrie toate nedreptăţile pe care i le-a făcut de când locuiesc împreună în pădurea ta.

-Pădurea mea? Nu e a mea, doar locuiesc aici.

-Nu contează…La cineva trebuie să se plângă. Cum tu nu ştii să asculţi şi să auzi, am învăţat noi să comunicăm cu tine.

-Tata, suspună duios căluţul din sertar. Eu am învăţăt să şi vorbesc, nu doar să scriu. Vrei să jucăm  sah?

-Tata? Acum sunt şi tată şi nu ştiam? Mâine, vântul o să-mi spună cumnat, bufniţa cuscru, vântul o să-şi revendice jumătate din cărţi, pădurea o să vrea înapoi lemnele folosite la construcţia casei?

-Nu, tata, n-o să se întâmple chiar aşa. Când trăieşti într-o comunitate, îţi asumi nişte riscuri.

-Comunitate? M-am izolat aici, la marginea pădurii, tocmai ca să fiu singur şi să scriu.

-Comunitatea pădurii te-a adoptat, scrise bufniţa.

-Scriitorule, bufniţa îmi numără greşit rezervele pentru iarnă, se plânse veveriţa. S-o înveţi matematica, sau mai bine numeri şi cântăreşti tu. Ai putea fi chiar şi judecătorul nostru. Ai putea fi şi naşul nou-născuţilor. Vântul le pune nişte nume de te dor urechile.

-Ai putea fi orice, spuse peltic un pui de pisic, dar dă-mi puţin lăptic. De când cu vânzoleala asta prin casa ne-ai cam uitat. N-ai observat că am slăbit? A trebuit să învăţăm noi să vorbim, că tu nu vrei să înveţi nicio limbă nouă. Spui că ştii atât cât ai nevoie, ba chiar mai mult.

Scriitorul se lăsă greu în scaun, ştergându-şi faţa cu o batistă. Se simţea puţin bolnav. Probabil că avea febră, ori se răzbunau zânele pe el. Mereu râdea de copii când îi spuneau că există zâne şi spiriduşi şi că jocul de şah se extinde şi peste graniţele tablei.

-E un coşmar, am febră. O să iau o pastilă şi o să dorm.

Când s-a trezit din somn, un melc ce urcase cu mare greutate pe birou lăsase o dâră ilizibilă:

wwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwww5444444444444
,,,,,,,,,,++++99999999999999999+

O coţofană a împins melcul cu brutalitate mascată sub gesturi delicate şi a scris cu ciocul:

9_Ţ

ÎŢh

Un bursuc năuc a răsturnat paharul cu apă pe birou, dar n-a vrut sa plece până n-a scris şi el:

8-7,9îă

Ultimul din ziua aceea, înainte ca soarele să dispară după deal a fost un huhurez holtei. L-a privit crunt pe scriitor şi a scris foarte autoritar:

2!!!!!!

2ggggggg1 .z 3â!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

kzîââ555555555555555555555!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

-Gata, tata, au plecat toţi, încercă să-l liniştească pisoiul. Ne dai să mâncăm? Suntem lihnite.

-Ce e de făcut? Dacă şi mâine va fi tot aşa, nu o să mai rezist.

-Refuză cinstit postul de judecător, naş şi stăpân al pădurii, îl sfătui căluţul. Spune-le politicos că este prea greu pentru tine şi ai crea mai curând haos decât ordine. Dacă ar fi privit dezordinea din casa ta, şi-ar fi dat seama că n-o să poţi face ordine într-o casă şi mai mare.

-Şi ce să facă? Cine să le judece plângerile?

-Să-şi aleagă fiecare pe cineva din neam, spuse pisoiul. Plângerile vor fi rezolvate de un consiliu format din înţeleptii fiecăruia dintre ei. Leul nu poate fi rege şi peste omizi, păsări, copaci…Ar judeca totul după mintea lui. Un leu n-o să priceapă niciodată de ce buburuza nu se hrăneşte cu  antilope.. Dacă omida vine şi-i spune că dudul nu-i mai permite să-i mănânce frunzele, o va trimite să vâneze căprioare.

-Tata, vrei să jucăm şah? întrebă căluţul.

-După câte mi s-au întâmplat astăzi, ai câştiga din prima mutare. Nu observi ce obosit sunt? Mă întreb dacă n-ar trebui să consult un medic. Şi cum sa jucăm? Eşti doar tu. Cine a mai văzut joc de şah cu o singură piesă?

- Ai dreptate…ar fi plictisitor. Nu imposibil, dar foarte obositor. Ar trebui să alergăm amândoi ca nebunii pe tablă, schimbând mereu rolurile. Mai bine cumpărăm un şah nou şi-mi faci şi mie loc printre piese.