Ce povestesc pantofii

Aceasta este povestea pantofilor spusă de actualul stăpân :

Era o seară tristă şi rece de octombrie. Plecat din casă să-mi dezmorţesc picioarele îngheţate de frig, am auzit un scâncet ca de căţel părăsit. În umbra unei case, stăteau ascunşi, tremurând şi ei de frig, o pereche de pantofi. După aspect, se vedea că avuseseră parte şi de zile mai bune. Nu erau nişte pantofi ordinari, aveau chiar personalitate şi încercau să pară demni, deşi lacrimile nu li se uscaseră încă de pe bot. Au încercat să-mi zâmbească, deşi colţurile gurii îi trădau:  nu mai râseseră de mult timp. M-am oprit o clipă, cuprins de milă şi i-am mângâiat. Încercând să nu mă întristez prea tare, am plecat mai departe.

„ Nu-mi pot permite să-mi fie milă, am şi-aşa destule pe cap.”, mi-am spus, încercând să scap de remuşcări.

Am ajuns aproape de casă. Mi s-a părut că aud în urma mea paşi şovăielnici. Am privit peste umăr şi i-am văzut. Mă urmăriseră tot timpul...I-am mai mângâiat puţin şi am intrat.

A doua zi, mă aşteptau răbdători la uşă. Nu mai păreau atât de trişti. De atunci, au devenit prietenii mei. Uneori îi încalţ, alteori îi plimb după mine, trăgându-i de şireturi. Toată vara am umblat împreună pe câmpuri, culegând flori şi bucurându-ne de libertate. Nu contează că sunt privit ciudat. Ce, alţii nu plimbă câini în lesă? Am văzut chiar invidie în ochii unor semeni ai mei. Au încercat să mă tragă de limbă, să afle dacă nu-i vând, ori dacă nu vreau să-i dau de pomană. Am rezistat tuturor tentaţiilor. Un prieten nu se vinde şi nici nu se dă de pomană. Totuşi, ceva din privirea lor m-a făcut să simt că nu erau chiar fericiţi. După zile întregi în care am încercat să-i fac să-şi deschidă sufletul, am aflat povestea:

 Cu mult timp înainte, veniseră în ţara noastră, în picioarele unui călător. Ţara de unde veneau se numea Dum-Da-Dum şi era singura ţară de pe singura insulă din singurul ocean ce nu fusese explorat şi întors pe toate părţile de către căutătorii de comori, excursii exotice, ori aventuri de neuitat. Plictisiţi de monotonie, o mare parte din locuitori se hotărâseră să-şi încerce norocul în altă parte. Au pus degetul pe hartă, la întâmplare. Aşa au ajuns în România, cu singurul vapor ce le mai rămăsese din flota odinioară renumită. Erau mulţi, bărbaţi şi femei, îmbrăcaţi modest. Ca să nu sară prea tare în ochi, s-au despărţit unii de alţii, plecând în direcţii diferite. Aflaseră că ţara era dăruită de la Dumnezeu cu multe bogăţii. Chiar în centrul ei stătea un sac cu galbeni. Se spunea că banii nu se terminau niciodată. Locuitorii luau din el doar atâta cât le trebuia. Lacomii turişti nu au vrut să respecte obiceiul locului şi au început să-şi afunde mâinile până la coate şi chiar mai sus, în sac. Au devenit din ce în ce mai lacomi. Întâi şi-au aruncat pantofii, genţile şi hainele ponosite de pe ei. Peste tot, vedeai pantofi trişti, căutându-şi săpânii din priviri. Locul lor a fost luat de pantofi scumpi, haine cu fir de aur şi argint, genţi, genţi, cât mai multe genţi... Aveau o adevărată obsesie pentru genţile scumpe, de firmă şi pantofii cu toc înalt. Tocul îi făcea să pară mai înalţi decât băştinaşii, ba chiar mai deştepţi. Până s-au prins locuitorii, sacul era gol şi pretutindeni zăceau aruncaţi pantofi orfani, genţi triste, haine ponosite.

 Uneori, musafirii ce uitaseră să mai plece acasă la ei, se întâlneau cu pantofii cei vechi. Din goana maşinilor luxoase, îi priveau de sus şi se prefăceau că nu-i cunosc. Plecau repede, de teamă ca nu cumva să-i dea de gol. Aceştia suspinau, privind lung după maşină şi după fostul stăpân. Se auzeau din ce în ce mai tare suspinele pantofilor şi genţilor părăsite. Le era dor de stăpâni şi de insula unde se născuseră. Văzând că aceştia nu vor să mai plece , pantofii s-au vorbit între ei. S-au strâns în jurul caselor luxoase, al palatelor şi băncilor şi au început să tropăie nerăbdător şi insistent. „ Vrem acasă!”, strigau toţi în cor. De teamă să nu fie daţi de gol, săracii de odinioară şi bogaţii de acum au trimis gărzile să-i împrăştie pe demonstranţi.

 Au renunţat la visul lor de a face drum- întors spre insula Dum-Da-Dum. Singuri nu puteau pleca, iar stăpânii nu vroiau să plece.

 - Din acest motiv suntem trişti, terminară de povestit pantofii, ştergând o lacrimă prelinsă pe şireturi. Vin mereu alţi purtători de pantofi din insulă. S-a dus vestea despre bogăţiile acestei ţări şi-şi cheamă toate neamurile, prietenii, vecinii...Cei mai puţin norocoşi rămân acasă, privind spre zări şi aşteptând să se întoarcă cei plecaţi. E o insulă ciudată. O parte dintre locuitori sunt analfabeţi şi surzi, unii sunt chiar orbi. Pleacă numai cei ce au un singur handicap, ceilalţi rămân, nu s-ar putea descurca în altă parte. Dornici de veşti proaspete, cei rămaşi fac zilnic focul sub un ceaun uriaş. Lipsiţi de văz şi auz, îşi iau informaţia din mâncare. Mâncându-i pe turişti, ar simţi că au fost chiar ei plecaţi. Nu se dau bătuţi. Ştiu că odată şi odată se vor întoarce şi ţin focul aţâţat...

Prieten

Musca de pe căciulă

 Andra mergea mai mult singură în Lumea Imaginaţiei. S-a plâns la Zâna Poveştilor şi la spiriduşi că lumea reală devine din ce în ce mai tristă şi plictisitoare. Oamenii sunt morocănoşi, lipsiţi de vlagă, copiii nu mai râd şi plouă foarte puţin, ori deloc. Nici Sebi nu-i mai ascultă poveştile...

- Din cauza asta se întâmplă toate, spuse zâna. Când nu mai vin copii aici, se observă schimbări în lumea reală...mă rog, reală este un fel  de-a spune. Fiecare vede realitatea altfel. Întreabă-l pe Sebi, poate înţelegem care-i problema.

Îi ocolea privirile Sebi şi se purta de parcă i-ar ascunde ceva.

- Vino cu mine în Lumea Poveştilor, Sebi...Mi-a spus zâna că lucrurile merg prost pentru că acolo este prea linişte. Când copiii încetează să mai viseze, să râdă, să se joace, spiriduşii şi zânele se întristează. Atunci, nu mai plouă, se ofileşte totul în jur, inclusiv sufletele oamenilor.

- Nu pot să vin, spuse Sebi ţâfnos şi neîndrăznind s-o privească în ochi.

- Bine...măcar să-ţi spun o poveste, o ştiu de la zână.

   Era odată un om. Trăia chiar în Ţara Muştelor. Pe căciula lui, o muscă maaare îşi făcuse reşedinţă permanentă. O pliciuia, îi dădea cu insecticid, încerca s-o mascheze sub altă căciulă, dar musca era imună la tot. Avea armură, mască de gaze, iar când o nouă căciulă îşi punea, era fericită: se urca pe următoarea, deci vedea lumea şi mai de sus. Aşa ajunsese omul nostru să poarte o mulţime de căciuli una peste alta şi un nume nou: Regele Muscă. Gândul că are o muscă pe căciulă îl făcea să se simtă mereu cu musca pe căciulă şi se purta aiurea. Se pliciuia, râdea, dădea din cap, vorbea cu musca, o ruga să plece- odat’ că toată lumea îl priveşte şi a devenit ciudat. Musca nu vroia să plece, era locul ei, împărăţia ei.

- Pleacă tu, de vrei să scapi, eu aici m-am născut. Puteai să te porţi firesc de la-nceput, atunci nimeni nu te-ar fi privit ciudat, ciudatule! Dacă rămâneai cu o căciulă, nimeni n-ar fi observat. Punând căciuli peste căciuli, ai atras priviri mai abitir şi toţi râd pe socoteala ta. La început, aveai doar o căciulă şi semănai cu toţi ceilalţi. Toţi aveau o muscă, două...e firesc, e ţara muştelor. Unii au chiar roiuri împrejurul lor şi se simt în largul lor. Tu aveai doar una mică şi o singură căciulă. Acum, cu zece căciuli pe cap, eşti mai înalt decât toţi şi toate muştele din regat zboară către tine. E firesc, eşti mai înalt decât toţi şi au o privelişte minunată de sus, din turnul construit din căciuli.

 Nici n-aveai de ce să te simţi cu musca pe căciulă, eram mică şi aproape nevăzută. Te-ai purtat ca un descreierat, dând din mâini, vopsindu-mă şi lovindu-mă. Normal, am devenit mai rezistentă, aproape imună, aş spune. De m-ai fi rugat frumos de la-nceput, aş fi plecat, oameni suntem...sau poate muşte? Cine ştie cine- a fost la început aici? Eu, sau tu? Şi ce contează? Puteam să trăim în pace, dar te-ai găsit să mă pliciuieşti...Te miri că eşti cunoscut ca un cal breaz? Uită-te-n oglindă, eşti un caraghios. Cu o groază de căciuli pe cap, semeni cu un turn.

N-a vrut s-o asculte, s-a încăpăţânat. Se purta în continuare, ca un descreierat. Oamenii-şi vorbeau normal, se priveau firesc. Erau  atâtea muşte-n jur, că nimeni nu o observa pe-a lui.

 La turnul cel înalt, s-a strâns un roi întreg. Veneau bondari, ţânţari, gărgăuni şi altele. Era din ce în ce mai aglomerat. Se organizau petreceri şi concerte. Cu trei săptămâni înainte, nu mai găseai bilete. Un om de afaceri din neamul muştelor propuse să se construiască un patinoar şi câteva magazine. Începuse să semene cu un stup, bietul om.

Când nu se mai găseau locuri la tribună, spectatorii se mulţumeau şi cu locuri mai jos: prin buzunare, pe gulerul cămăşii, ori pe cravată...

Era o veselie generală. Râdeau şi muştele şi privitorii din afară. Uneori, râdea şi omul, privindu-se-n oglindă. Nu era singurul cu roiuri de muşte după ei.

Unii, ca să fie în centrul atenţiei, se ungeau cu miere de sus şi până jos, mascând veninul de pe buze. Muştele din jur le păreau flori trimise de către miile de admiratori. Se găseau şi invidioşi ce râvneau la titlul de rege. Au început să-şi construiască-n cap castele din căciuli. Se ungeau chiar şi cu miere...Un obicei adânc înrădăcinat nu dispare peste noapte. Muştele au tabieturi, nu schimbă căciulile uşor. Veneau din ce în ce mai multe muşte, cereau cetăţenie şi aşteptau cu anii un paşaport. S-au strâns la sfat conducătorii. Nu mai pridideau.

Veneau şi omizi. Mai nou, chiar şi lăcuste. Un miriapod ceruse  azil politic. În ţara lui era persecutat, pe motiv că aleargă mai repede decât toţi şi că are prea multe perechi de pantofi, neruşinare crasă în vremuri de criză. Cum era şi normal, miriapodului i s-a oferit locuinţă chiar la Regele Muscă în buzunar. Începuse să-şi târască picioarele, se deplasa din ce în ce mai greu, sub povara chiriaşilor. Încerca să se ascundă, dar muştele-l dădeau de gol.

- Aşa nu se mai poate! vociferau politicienii, ziariştii şi analiştii politici. Să-i tăiem regelui capul! Din vina lui nu mai avem noi pace. Musca îl îndrăgise puţin pe purtătorul de căciuli. Î-a şoptit ce se pune la cale şi a fugit cu el cu tot în altă ţară. Cum să scapi neobservat, cu un turn în cap? A dat cu căciulile de pământ, cu chiriaşi cu tot, şi-a întors buzunarele pe dos, golindu-le de somnoroşii locatari, a renunţat şi la cravată. Îşi uitase cât de bine e în libertate! Cât de simplu era...Musca s-a întors în ţara ei. Avea familie, surate şi cumnaţi. Căciulile au fost duse la muzeu, cronicarii trecând în cărţile de istorie un nou an şi încă un rege ce a abdicat...

Sebi s-a pus pe râs, ascultând povestea. Trecuse ceva timp de când nu mai fusese vesel.

- Adevărul este că încerc să stau cu picioarele pe pământ, spuse el, puţin ruşinat. Trebuie să răzbat în viaţă, să fiu serios.

- De unde-ai învăţat textele ăstea, Sebi? Eşti abia la grădiniţă. Ai nevoie să te joci, să visezi...Atât de repede-ai uitat lecţia de data trecută? Ai şi-nceput să înşiri cuvintele pe aţă?

- Nu e vorba de asta, spuse, dând după o muscă ce zbura în jurul capului. Trebuie să rămân cu picioarele pe pământ şi cu capul pe umeri.

- Încearcă şi invers! îi replică, întorcându-i spatele, furioasă. O să merg singură în Lumea Poveştilor şi o să-i chem acolo pe toţi oamenii, chiar dacă o să trebuiască să fac zilnic drumul dus-întors între cele două lumi. O să străbat singură labirintul şi o să vorbesc până când oamenii or să-şi amintească cine sunt ei, cu adevărat. Poate că atunci o să pot să tac... Ştii cât de încăpăţânată pot să fiu şi mă descurc şi fără ajutorul altcuiva. O să înţelegi când va ploua...Va fi semnul că şi-au amintit că-s liberi.

Mărgelele

- Sebi, vrei să-ţi spun o poveste? Te văd plictisit.

- Daaaa, se bucură băiatul.

- Este vorba despre un om pe care chiar îl cunosc, hai să te duc în lumea lui. Este lumea mărgelelor viu colorate, orbitor de strălucitoare, dar dezarmant de inutile. Sunt din plastic şi fără suflet.

Au pornit  împreună...

Era odată un om, povesti ea, în timp ce mergeau alene. Trăia într-o casă mică, într-un oraş mic, într-o ţară mică.  Citise o grămadă de cărţi, învăţase o mulţime de cuvinte...ştia chiar să le înşire pe aţă, ca pe mărgele. Învăţase asta de când era bebe. Avea o memorie foarte bună, nu uita aproape niciodată cuvintele învăţate şi le spunea şi celor din jur. Numai că vorbea atât de mult, încât nu găsea niciodată un ascultător care să reziste mai mult de cîteva ore lângă el. Din acest motiv, era cam singuratic, deşi avea o familie, în casa cea mică, din oraşul cel mic, din ţara cea mică.

- Ce se vede acolo? întrebă Sebi, acoperindu-şi ochii deranjaţi de ceva ce sclipea în zare.

Este un labirint din vorbe- mărgele, spuse Andra. Sunt sclipitoare, dar nu au nicio valoare. Asta vroiam să-ţi arăt. Este cam greu să te descurci, eu mă chinui de anul trecut şi tot mă rătăcesc. Mi-e şi frică să merg singură, este periculos să te rătăceşti..

- Şi ce te-ai gândit tu? Să ne rătăcim în doi?

- E, nu...Doar că vreau să-i dau odată de cap, să    nu-mi mai bat capul cu probleme ce nu-mi încap în ruptul capului în cap. Unde-s două capete, nu încape îndoială, lucrurile se vor pune cap la cap şi o să le dăm de cap.

Sebi tăcu mâlc, privind-o cu gura căscată. Puteai să mai ai vreo replică la potopul de cuvinte ce ieşiseră din gura ei?

- Uite, ne apropiem. E frumos, dar periculos. Sunt o mulţime de capcane întinse abil de omul din poveste, dar şi de alţii asemenea lui.

- Totul începe din copilărie. I se dau copilului diverse piese să le înşire pe aţă. Inimioare, steluţe, forme geometrice. Copilul se distrează un timp, dar apoi vrea să înţeleagă ce sunt acele forme. Începe să-i întrebe pe părinţi. Aceştia îi spun: „inimă, stea, cerc, pătrat...”. Se mulţumeşte pentru un timp cu răspunsul, repetă cuvintele şi le înşiră pe aţă. După un timp, se simte nemulţumit. Apar întrebările: „ ce sunt inima, steaua, cercul?”

La aceste întrebări, este mai greu de răspuns, aşa că părinţii dau din umeri şi spun lucruri banale, de genul: inima este un organ foarte important, fără de care am fi morţi, cercul este o figură geometrică asemenea pătratului pe care tocmai urmează să-l înşiri, doar că este rotund.

- Ce este rotundul? insistă copilul.

- Păi rotundul este o linie curbă închisă, adică un cerc.

- Şi de ce rotundul este rotund şi cercul este cerc şi nu inimă, ori pătrat, ori stea?

- Pentru că ceva ce este ceva, nu poate fi altceva, se şterg de broboanele de sudoare mama, tatăl, ori bunicii.

- Dar altceva poate fi ceva? insistă copilul.

De obicei, răspunsul nu mai vine. Cel torturat pleacă la farmacie să-şi cumpere algocalmin.

Copilul creşte şi învaţă cuvinte noi, memorează definiţii, poezii în care se vorbeşte despre inimă, stea, lună...Nu le mai caută înţelesul, doar le spune, adică vorbeşte vorbe.

-Păi asta poate face şi un papagal, ori un casetofon, spune Sebi.

- Exact, devenim un fel de papagali ce repetă cuvinte spuse de alţii, le dăm mai departe, ne înfoiem în pene cu numărul de cuvinte cunoscute, numărul de cărţi citite, adică înşirăm în continuare cuvinte- mărgele. Cu timpul, toate aceste cuvinte alcătuiesc un adevărat labirint, o junglă prin care nu ştim să ne descurcăm.

Unii, îşi pun chiar măşti din cuvinte înşirate. Spun iubesc de cateva ori pe zi, dar nu ştiu ce înseamnă asta. Scriu poezii kilometrice, in care apar cuvintele prietenie, iubire, sacrificiu, dar nu stiu ce înseamnă asta. Noi ştim încă, nu am uitat, dar dacă lăsăm în continuare problema nerezolvată, labirintul o să devină şi mai înfricoşător şi de nestrăbătut.

- Şi ce te face să crezi că o să reuşim noi, doi copii, să facem asta? Suntem mici, nimeni nu ne ascultă.

- Măcar să încercăm, nu? Altfel, pe măsură ce creştem, o să uităm şi noi. O să-mi spui peste câţiva ani că eşti prietenul meu, dar nu o să mai înţelegi cuvântul. Între timp, poate că ai învăţat la şcoală, ori ţi-a dat altcineva o definiţie a prieteniei, mai sofisticată şi uiţi. Pentru mine, prietenia înseamnă să te ajut atunci când îţi este greu şi toţi ceilalţi te-au părăsit, să te iubesc necondiţionat, chiar dacă toţi ceilalţi te-ar urî, dar şi să-ţi atrag atenţia atunci când greşeşti, să te ascult când ai o problemă şi să te ajut s-o rezolvi. Mă tem să nu uităm, Sebi, se întristă fata. Nu-mi place cum arată lumea din jurul nostru...

- Da, dacă părinţii şi-ar găsi mai mult timp să discute cu copiii lor, să-i privească în ochi, să se joace cu ei şi să citească poveşti, la una cu ei, lucrurile ar merge mai bine, completă Sebi. Părinţii ar înţelege cuvintele, le-am explica noi, cei care nu am uitat încă. Mai târziu, când noi am fi în pericol să uităm, ne-ar reaminti ei.

- Acum înţelegi că trebuie să rezolvăm problema? Dacă o lăsăm aşa, tot noi o să cădem, când vom fi mari, în capcana vorbelor fără substrat.

- Bine, şi ce trebuie să facem, concret?

- A, uitasem că tu eşti şahist, eşti cel cu concretul, îl ironiză Andra. Nu ştiu încă, eu nu-mi fac prea multe planuri. Pur şi simplu, mergem înainte şi vedem pe parcurs cum rezolvăm problema. Dacă mergi pe drumul corect şi-ţi asculţi inima, problema se rezolvă aproape de la sine.

 Primul om pe care l-au întâlnit era un poet. Era chiar omul despre care povestise fetiţa, cel din casa mică, din oraşul mic, din ţara mică. Scrisese o mulţime de poezii frumoase, oamenii se mirau de talentul lui neobişnuit. Trăia retras, se simţea singur şi neînţeles. Privea cu supărare şi invidie pe ceilalţi din jurul lui. Ei nu aveau niciun talent, citiseră mult mai puţine cărţi decât el, dar aveau prieteni mulţi, o grămadă de prieteni. Se plângea mereu, de câte ori găsea un ascultător, de nefericirea lui, de faptul că este un om neînţeles, că nimic din ce-şi propune nu-i iese, că este privit cu invidie de ceilalţi, că nu trăieşte în lumea potrivită... Părea un bebe plângăcios ce încearcă să atragă atenţia celor din jur. Înşirase la cuvinte, că nu mai ştia cum să iasă dintre şiragurile multicolore...era prins în capcană. Dornic să fie iubit, preţuit, schimba mereu măştile, în funcţie de persoana cu care discuta. Tot schimbând la măşti, i-a zăpăcit pe toţi. Nimeni nu mai înţelegea cu cine vorbeşte, iar el devenise un fel de cameleon ce-şi schimba culoarea de câteva ori pe zi. Ar fi stat la discuţii cu tine ore în şir, înşirând şiraguri, desfăcând şiragurile altora, analizând. Vorbea, vorbea...Ascultătorul începea să dea semne de nelinişte, obosea şi nu mai ştia cum să scape din plasa de mărgele. Nu mai ştia cu cine vorbeşte.  

Au stat de vorbă cu el. Andra era încântată, părea că găsise omul care le înţelege limbajul. Iubea animalele, citea poveşti, râdea cu poftă, ca un copil, cânta, dansa...un om grozav!

- Vino cu noi, spuse Andra, haide să descifrăm labirintul acesta.

- O, nu, acolo sunt multe pericole, răspunse el. Am auzit o mulţime de poveşti înfricoşătoare despre cei ce s-au aventurat. Sunt unii ce nu  s-au mai întors nici până acum. Sunteţi copii, eu vreau să vă protejez, nu vă las.

- Păi dacă vrei să ne protejezi, vino cu noi. Nu-ţi pare rău de cei ce au rămas captivi?

- Ce treabă am eu cu ei? E problema lor, dacă au căzut, au căzut! Şi eu am treburi mai importante de rezolvat, n-am timp! se răsti el, luând furios o pungă de mărgele noi şi câţiva metri de sfoară trainică.

- Bine, dar parcă vorbeai despre prietenie şi protecţie, despre sacrificiu şi iubire...spuse Andra, cu glasul stins. Nu te gândeşti că ai un copil şi că poate cădea în capcană vreodată? N-o să-l poţi proteja la infinit, o să crească...

- Eu v-am avertizat, spuse el, făcându-se că nu aude ultimele cuvinte. Nu aveţi decât să intraţi, e treaba voastră. Acum, plecaţi, am o mulţime de mărgele de înşirat!

- Ce ne facem? Ăsta nu numai că nu ne ajută, dar continuă să facă şiraguri, nu se opreşte. Chiar dacă reuşim să străbatem labirintul, drumurile vor fi iar închise, în urma noastră...noi cum o să mai ieşim?

- Of, nu ştiu..măcar dacă ar tăcea pentru un timp.Turuie...turuie...parcă este o moară sticată.

- Cred că ne luptăm cu morile de vânt, dacă tot ai adus vorba despre moară, spuse Sebi. Nu crezi că ar trebui să ne întoarcem?

- Sebi, ai uitat că Taiu te-a învăţat să mergi până la capăt? se întristă fetiţa. Eu asta încerc să fac...Trebuie să avem curaj şi încredere în forţele proprii, încredere unul în altul. Poate că este exact ocazia potrivită să învăţăm ce este prietenia. O lecţie pe care o înveţi bine, nu o mai uiţi niciodată.

- Bine, mergem mai departe, acceptă Sebi.

În unele locuri, erau nevoiţi să ocolească, aşa de des era hăţişul de vorbe. Erau şi cazuri în care se întorceau din drum şi căutau altă cale.

- Aşa nu o să reuşim niciodată, spuse Andra, aproape plângând de oboseală şi deznădejde. Trebuie să găsim o metodă inteligentă. Cred că am o foarfecă la mine, spuse ea, cotrobăind în rucsac. Haide să tăiem şiragurile. Aşa, găsim drumul cel mai scurt.

 Eliberate, vorbele se rostogoleau vesele în toate direcţiile, deschizând drumul copiilor. Scoteau chiar sunete plăcute, melodioase. Atunci, s-a întâmplat ceva ciudat. Mărgelele, sătule să fie puse forţat unele lângă altele, păreau că au prins viaţă. Săreau fericite, cântau şi se grupau cu altele asemănătoare. Împreună, căpătau o strălucire aparte şi deveneau ceea ce erau cu adevărat: pietre preţioase ce-şi pierduseră strălucirea şi încrederea că sunt ceea ce sunt. Înşirătorii de şiraguri le făcuseră să creadă că sunt din plastic şi că nu au viaţă.

- Închide gura, Sebi, nu te mai mira atât. Suntem în Lumea Imaginaţiei, aici totul este posibil, nu rezistă Andra să-l tachineze pe Sebi.