Cozile de topor

 Cozile de topor sunt pretutindeni la fel. Aşa cum unii scot castanele din foc cu mâinile altora, topoarele lovesc folosindu-se de cozile lor, nişte biete prelungiri diforme, deşi ar fi trebuit să aibă o formă bine definită. În timpuri normale, coada este una cu toporul şi lucrează împreună.

-Şi cum sunt timpurile normale, mami?

-Nu-mi amintesc să le fi trăit, dar mi le pot imagina. Sunt timpurile în care toporul îşi face munca lui, normală, aceea de a tăia copacii uscaţi, sau de a da o formă unui trunchi ce va deveni  o operă de artă, o sculptură, o troiţă, o poartă frumos încrustată.

Când cozilor de topor li s-a năzărit că sunt mai presus decât meşterii sculptori, a început nebunia lumii, noaptea minţii şi a sufletului. Topoare furioase au început a hăcui tot ce le ieşea în cale. Un topor vestit prin cruzimea lui, Topor Toporovici, s-a năpustit asupra unei păduri şi a prins s-o taie de la nivelul pământului. Pe urma lui, a venit o altă coadă de topor, purtată de Buldozer Buldozerovici. A scos din rădăcini copacii, să fie sigur că nicio mlădiţă nu va creşte pe acel loc. A venit şi Tăvălug Tăvălugovici şi a nivelat totul. Nebun Nebunovici  Trădătorovici este supraveghetorul pădurii. Cum o tânără mlădiţă scoate capul din pământ, la chemarea pădurii ce există, deşi nu mai există, cum Trădătorovici îi dă în cap. Trădătorovicii sunt o famile foarte răspândită pe faţa pământului. Nu este ţară în care să nu existe câţiva membri ai acestei familii. Îi recunoşti uşor: sunt veşnic încruntaţi, nu suportă copiii decât dacă sunt trişti şi tăcuţi, sunt bogaţi dar zgârciţi, mint de îngheaţă apele, manipulează fără a clipi din ochi şi pot păcăli detectoarele de minciuni.

A ajuns şi în pădurea noastră unul din această familie atât de urâtă. Este urâtă de toată suflarea pământului, nu doar de oameni. A început cu copacii cei falnici. I-a doborât unul după altul. Metode sunt foarte multe, în ţara în care cozile de topor au devenit atât de prolifici, că se înmulţesc mai repede decât iepurii. Nu ştiu cum fac asta. Este ca un virus ce se propagă rapid. Astăzi vorbeşti cu un om cuminte şi la locul lui, mâine te trezeşti că-ţi trage o palmă şi te urăşte.

A continuat cu pâlcurile de copaci tineri şi a trecut la tinerele mlădiţe, copii ai pădurii, ce nici măcar nu ştiau că există topoare. Copiii pădurii priveau cerul şi aşteptau momentul când vor învaţă să zboare.

-Mami, copacii nu zboară…

-Zboară şi ei. Orice există pe pământ poate zbura. Vezi copăcelul cu rădăcinile bine înfipte în pământ, dar nu ştii că el zboară în visare, e una cu Cerul.
Oamenii văd doar ce vor să vadă şi uită repede visul-mlădiţă din copilărie. Cozile de topor sunt infiltrate peste tot, deci şi în şcoli.

A plecat toată pădurea. Într-o zi, când au văzut că n-au nicio şansă să crească la loc, copacii şi-au luat zborul.

-Dar care copaci? Ai spus că nu mai era niciunul netăiat.

-Deşi nu mai erau, în pământ exista sămânţa- gând a copacilor. Cozile de topor nu găsiseră o metodă prin care pădurea să-şi uite copacii. Pădurii-gând îi era dor de copacii-gând. Cum pe pământ nu erau lăsaţi să crească, şi-au luat zborul. Au găsit o altă lume în care să locuiască. Acolo, cozile de topor sunt una cu topoarele, unelte în mâinile meşterilor sculptori. Şi-au luat zborul şi privighetorile şi toate păsările şi animalele ce-şi doreau o pădure. După ei au plecat copiii. Au rămas adulţii, încremeniţi în uitare. Uitarea i-a prins captivi în lumea tăcută a pădurilor ce nu mai sunt.

Concertul

 Motanul Codin s-a împrietenit cu codul Odin. Pisicilor nu le place apa, aşa că stăteau de vorbă doar când peştele catadicsea să scoată capul la suprafaţă. Aşa a aflat Codin despre minunata lume subacvatică.

-Ehei, ahei, orhei, odorhei…era semnalul prin care codul îl striga pe motan, în zilele ploioase. Cu o umbrelă cât roata carului de mare, motanul alerga să asculte o nouă poveste. Întotdeauna îi aducea prietenului  fursecuri cu marmeladă şi pesmeţi muiaţi în rom de Kracovia, delicatesuri cumpărate la fiecare chenzină.

                       

             Calul Maharajah şi caracatiţa cu un braţ mai mult decât celelalte surate

 Pe vremea când bunicul meu, Coadadecodcunod, era tânăr, pornise un război între creaturile de sub ape şi cele de pe uscat. Cauza a fost una minoră: un compozitor rac greşise câteva note din simfonia comandată în cinstea zilei sale de naştere, de preamăritul cal Sărdărică, supranumit Maharajah. Când toată lumea s-a strâns la concert, în loc să se audă acordurile săltăreţe ale unui trap tropaitor, violele au început a plânge cu glas de pisici leşinate de foame: miuuuuu-miiiiiiiu-miiiiiiauuummmm! Flautul a răguşit pe loc, speriat că au dat iama în concert motanii vagabonzi şi a tăcut mâlc, basul şi-a rupt singur o coarda, protestând împotriva legilor anormale ce se promulgau în parlamentul peştilor şi cocot…mmmm…cocot…să zicem cotcodacilor, ca să nu fim acuzaţi că vorbim necuviincios, de către creştinii habotnici. O nebunie pornită doar de la câteva note greşit scrise în partitură.

Calul Sardarică a sărit peste regulile bunului simţ şi i-a strigat racului:

-Bou sabotor!

Racul i-a răspuns:

-Ba tu!

…Şi de aici a pornit primul război dintre cele două neamuri: racii şi caii, dar a cuprins intreaga lume acvatică, subacvatică, aeriană şi chiar supraeriana. Cum războiul părea a nu se mai termina, au hotărât că au nevoie de un arbitru imparţial. Singurul imparţial găsit a fost o caracatiţă născută cu un braţ în plus, din cauza unui război nuclear ce avusese loc în Atlantida. Era surdă şi nici televizor n-avea, aşa că nici nu ştia că începuse un război. Ca să n-o influenţeze, părţile beligerante au căzut de acord să-i pună trei întrebări, plus una de baraj.

-Cine crezi că este mai prost? Calul, sau racul?

-Depinde…a răspuns caracatiţa.

-Depinde de ce? Au întrebat într-un singur glas, racul şi calul, exasperaţi că nu se pot limita doar la trei întrebări.

-Depinde de cât de mult…

-Depinde de cât de mult ce?

-Depinde de cât de mult aduce…

-Aduce ce?

-Aduce? Cine şi ce aduce? s-a mirat caracatiţa. Parcă ziceaţi că sunt doar trei întrebări şi una de baraj.

-E dusă cu pluta, şoptiră meduzele. N-aţi găsit alt arbitru? Nu vedeţi că-i surdă?

-Să ştiţi că va aud, spuse caracatiţa. Surdă nu sunt, dar mi-a intrat o muscuţă-n ureche.

-Minte!!strigară peştii, racii, căluţii de mare şi meduzele. Caracatiţele n-au urechi!

-Serioooos? Atunci cu ce va aud?

-Mami, cu ce aud caracatiţele?

-Nu ştiu cu ce aud, dar ştiu cu ce ascultă. Se spune că au aparatură de ultima generaţie, ultimul răcnet de leu, în materie de spionaj.

-Eu zic să facem pace, propuse racul. Arbitru nu găsim, proviziile de bombe s-au sfârşit, praful de puşcă s-a udat, romul s-a terminat şi, cu ultima picătură dată pe gât, a plecat şi curajul luptătorilor.

Zis şi făcut! Războiul s-a încheiat cu Pacea Simfoniei. Racul şi-a corectat greşeala, spectacolul a fost reluat. Calul Maharajah şi caracatiţa s-au împrietenit şi-şi fac vizite în zilele de joi. Nu se prea aud, dar, taciturni fiind, joacă barbut și ascultă muzică la maxim, de le bat vecinii în perete.

-Doaaamne, mami! Ce poveste fără cap şi fără coadă.

-Ba nu, este o poveste ce se sfârşeşte în coadă de peşte. Cum ai vrea să fie o poveste spusă de un cod?

-Motanul o fi-nţeles ceva?

-Nu cred…Când codul şi-a terminat povestea, Codin sforăia uşurel, cu capul sub umbrelă. Odin a terminat fursecurile, pesmeţii şi romul, a şterpelit umbrela şi s-a scufundat.

 Era singura creatură acvatică ce avea umbrelă. Doar din acest motiv a fost ales rege. Aşa sunt unii…Dacă ai ceva ce n-au ceilalţi, devii rege, zeu, împărat…Mă gândesc să-mi confecţionez o pălărie fistichie, cu multe pene de struţ, cocoş, peşte…să ies cu ea pe stradă și să mă laud că sunt mama ta.

-Poate te prind, mami! Şi peştii nu au pene.

-Ba au…Ce?N-au şi ei aripioare?

-Au, dar nu cu pene. Şi peştii nu zboară.

-Mai zboară şi peştii, dar cam o dată la un mileniu. Li s-a urât de viața subacvatică şi ies pe uscat, să se holbeze la oameni şi să râdă.

- De ce să râdă?

-Pentru că se laudă că au ajuns pe lună, dar sunt mai orbi decât cârtiţele.

Cucii

 Cucul cel negru era cel mai leneş dintre toţi cucii ce bântuiau pădurile României. Nu se ştie din ce sămânţă apăruse, dar era mai rea decât spinii şi ciulinii ce se înmulţiseră fără măsură pe ogoarele ţăranilor. Când Negru Cuc apărea prin zona, ţăranii erau cuprinşi de o aşa lene, încât se retrăgeau degrabă în casele, ori în cârciumile apărute şi ele, ca spinii şi ciulinii, locuri de uitare, un fel de Vale a Plângerii. În Văile Plângerii uiţi de toate…Uiţi că ai copii de crescut, uiţi că ai coloană vertebrală şi pleci de acolo doar cu buzunarele goale şi târându-te ca şerpii.

Negura Cuc era soaţa lui NegruCuc. La fel de leneşă şi nepăsătoare în a-şi creşte copiii. În ultimul timp, nu mai dorea nici măcar să procreeze, ca să nu se ostenească a găsi un cuib potrivit pentru oul său. Norocul puilor de privighetoare şi a altor pui, pentru că rămâneau în cuibuşoarele lor, la părinţii lor. Dar…oamenii…Cu oamenii era altfel. Pe unde treceau soţul şi soaţa cuci, era prăpăd!

-Uite ce case frumoase au oamenii, suspina invidioasă Negura Cuc. Ar merită să procreăm în continuare…

-Da, dar oamenii nu clocesc, spuse Negru Cuc. N-o să-i poţi păcăli. Ai văzut tu femeie clocind?

-Da, am văzut. Şi bărbaţii mai clocesc. Clocesc gânduri negre, gânduri atât de urâte, încât îmi place să stau în preajma lor. Sunt mai prolifici decât noi. Cucii gândurilor lor se înmulţesc cu o viteză de invidiat. Noi trebuie să muncim foarte mult ca să ne prăsim. Ei…câteva gânduri negre azi, câteva invidii mâine. Acum este o adevărată epidemie. Gândul negru atrage gândul-invidie şi formează un nucleu. De acest nucleu se alipesc toate gândurile asemanatoare. Aşa s-a pus o adevărată pată neagră între oameni şi soare. Ei dau vină pe noi, că le spurcăm zilele, dar şi le-au spurcat singuri. Fără soare, ogoarele devin din ce în ce mai slabe în a-şi creşte plantele. Cresc buruieni, ele sunt rezistente.

-Să ştii că ar fi o idee bună ca oamenii să ne crească puii. Ar fi minunat! Puii noştri cresc în casele lor şi-i dau afară pe puii lor. După aceea, venim şi noi şi ne instalăm în munca oamenilor.

-Da, o idee genială! Dar avem nevoie de magie. Vom merge la Neguroasa cea mai Neguroasă, strămoaşa noastră, a cucilor. E foarte bătrână şi trăieşte în Pădurea Neagră. O să ne înveţe cum să semănăm cu oamenii.

Aşa au făcut cucii…Nu doar cei doi, ci toţi cucii ce bântuie România au plecat în stol la strămoaşa lor să-i ceară ajutorul. I-au promis că, dacă-i ajută, or s-o aducă şi pe ea în România, pentru că sunt păduri multe şi câmpii fertile. Nu trebuie decât să culegi ce-au semănat alţii.

Vrăjitoarea cea bătrână i-a învăţat cum să-şi creeze o aparenţă omenească. Din acel moment, a fost foarte simplu. Răpeau copiii oamenilor şi-i înlocuiau cu ai lor. Copilasii erau abandonaţi undeva, într-un loc uitat de Dumnezeu, printre fiarele sălbatice, în speranţa că-i vor mânca de vii şi-şi vor pierde urma.

-Doamne, mami! Cum să faci asta? E lipsit de inimă!

-Da, este lipsit de inimă, pentru că ei nu au inimi. Au doar creierase şi pântece. Şi-au pierdut şi aripile, de cât rău au făcut. Se târâie printre oameni şi seamănă în continuare zâzanie, răpesc, fură, îi dau afară pe oamenii harnici şi le iau locul.

-Bine, mami, dar copilaşii aceia nu mai aveau nicio şansă…

-Ba da, au avut. Animalele sunt mai bune la suflet decât cucii. I-au primit pe puii de oameni printre ele şi i-au crescut ca pe puii lor. I-au învăţat multe lucruri folositoare. Copii de oameni fiind şi nu de cuci, au rămas aşa cum erau: harnici şi buni la suflet. Şi-au regăsit drumul înapoi, spre casele lor ocupate de cuci. Recunoscatori animalelor ce le-au salvat viețile în trecut, acum le ajută și ei. Animalele nu au gură să-și apere drepturile singure. Oamenii au început să se creadă aleși, mai presus decat animalele, dar nu este asa. Rândunicile sunt sfinte, deși nu stiu că sunt sfinte. La fel sunt toate animalele care-și îngrijesc puii. Cucii nu renunţă atât de uşor la ce-au înhăţat, mai ales că s-au înmulţit peste măsură.

-Şi? Cum or să dovedească faptul că impostorii sunt cucii?

-Nu-i nevoie să dovedească. Se vede diferenţa de la o poştă. În plus, de leneşi ce sunt, au ocupat toate casele oamenilor şi le-au adus în ruină. Au început să moară de foame şi se ceartă între ei pe puţinele case rămase neocupate. Magia făcută în trecut de strămoaşa lor şi-a pierdut efectul şi cucii devin din ce în ce mai urâţi. Li se vede pe chip urâţenia, chiar şi de sub straturile groase de pudră, chiar și de sub veșmintele scumpe.  Problema este că unii oameni, păcăliţi de aparenţe, s-au căsătorit cu pui de cuci. Cu aceştia va fi mai greu, pentru că trebuie să aleagă de ce parte doresc să fie.

-Şi de ce parte vor fi, mami?

-Nu ştiu…Depinde ce este mai puternic în ei: inima, ori pântecul. În fiecare zi este un moment de răscruce,  când trebuie să alegem.

Iluminarea

-No, normal, n-o să mă mai căsătoresc şi basta! cugetă cucoşul, trăgând din nas. Nu-şi putea scoate din buzunar batista cu buline roz, de teamă că trezeşte puii din somn.

Îl părăsise cloţa, pe nepusă masă, fără bilet de adio. Adică, îl părăsise chiar cu masa pusă. Îi lăsase  resturile reci de la cina de ieri. L-a privit scurt în ochi, i-a spus “Bestie împănată!” şi a ieşit trântind uşa de la coteţ.

-Nimeni nu ne…Niciun nume…necum, nicidecum. Nicigândul nicăieriului ne năruiește nurii…

-Ce bolboroseşte acolo? se mirau găinile, încercând să desluşească tainele noului limbaj adoptat de cocoş.

-Cred că sunt versuri albe, ori haiku-uri, spuse una dintre ele, amatoare de poezie.

-Eu cred că şi-a pierdut minţile de suferinţă, spuse o găină bătrână. Peste divorţ nu treci chiar atât de uşor. Divorţul iese pe uşă doar cu o bucată de suflet ruptă din sufletul tău, folozofă ea, provocând un val de leşinuri printre raţele din curte. Aşa erau raţele…Sensibile la filozofie.

-Mamiiiiiiiiii…….!

-No, păi eu ce să fac dacă tuşica iar m-a ispitit? N-o să las frumuseţe de fotografie nepusă într-un text.

Cucoşul  a devenit negativist, nihilist, un fel de Gică Contra la tot ce i se spunea. Găinile i-au înţeles dorinţa de a se călugări, nu i-au mai aruncat ocheade şi l-au poreclit domnul No.

După câteva zile fără mamă, puii vorbeau cam aşa:

- No, norocul nostru, norii n-or năvălit năvalnic!

-No, necesarul numirii noului nomanclator nomenclaturist necesită şi puţin noroc.

-Doamne, ptiu! se cruceau găinile. N-o să ne mai înţelegem cu ei. Ăştia inventează altă limbă.

-Să tragem cu urechea la discuţiile dintre ei, să nu rămânem de căruţă, inculte, retrograde.

-După vreo săptămână, cloţa s-a întors la pui. Era foarte parfumată şi vorbea cam aşa:

-Je ne comprends pas tout ce qui parle ! Oh, mon Dieu !

-Cucoşul a privit-o fericit, de parcă soarele intrase iar în ogradă. A învăţat limba franceză, au învăţat-o şi restul găinilor.

Întorşi din concediu, stăpânii au ascultat cu atenţie. Ograda era aceeaşi, dar altfel. Peste tot, începând cu puii şi terminând cu măgarul, se vorbea franceză. Dar o franceză ciudată, un dialect nemaiauzit până atunci :

-No, est non en novembre noire avec Noriega le neuf  œuf quand il neige, euf, uf, of, ofof, ofofofof, măi, măi ! Joyeau Noel!

Deşi erau budişti din tată-n fiu, au făcut atât de multe cruci stăpânii, încât s-au iluminat pe loc şi s-au creştinizat. Au construit o biserică în curte, cu tot dichisul. Cucoşul a devenit preot şi-şi cheamă zilnic enoriaşii la slujbă :

-Nunurieeeeguuuuuuuuu, No !

Domnul Caschetă Verde

Domnul Caschetă Verde era broască ţestoasă. Îşi pierduse ţeasta în Războiul pentru Eliberarea Liberei Circulaţii a Libertăţii şi o înlocuise cu o caschetă verde cumpărată de la un prieten inamic, intr-un moment de pace de douăzeci de minute. Aşa erau obiceiurile pe front. La opt ore de bătălii crâncene, se dădeau douăzeci de minute de pace. Soldaţii erau liberi să-şi folosescă minutele de pace oricum doreau. Unii dezertau, alţii scriau scrisori acasă, alţii făceau schimb de mărfuri de contrabandă cu inamicul. Cei ce dezertau în această perioadă nu erau condamnaţi. Era dreptul lor de a-şi folosi pacea aşa cum doreau. Cum din ce în ce mai mulţi se foloseau de această chichiţă judecătorească, ambele tabere au rămas, doar în două săptămâni, fără soldaţi şi războiul s-a încheiat cu o pace memorabilă, înscrisă în cronici ca:

 Pacea de la Fiţisfinţidarnutropăiţipreatare.
- Doooomne, mami...ce nume e ăsta?!
- Nu ştiu sigur, probabil că austriac ori german. Nu prea ştiu nici istorie şi nici geografie şi nici limbi străine...
Revenit de pe front cu o decoraţie pe piept, confecţionată în momentul de pace din penultima zi, dintr-un dop de bere nemţească, Domnul Caschetă Verde a fost primit în orăşelul lui ca un erou. A cântat fanfara, s-au rostit discursuri, concetăţenii săi au strâns bani să-i cumpere un cărucior de invalid, desi era sănătos tun...
- De ce de invalid, mami? îşi pierduse doar ţeasta, nu şi picioarele...
- Aşa, ca să fie mai spectaculos. De mult timp îşi dorea orăşelul un erou căzut la datorie. Cum eroul nostru nu căzuse, s-au multumit şi cu un invalid.
- Dar nu pricep, nu era invalid...
- Păi nu era, dar concetăţenii săi îşi doreu un erou invalid si l-au obligat să se plimbe prin oraş numai în cărucior. I-au făcut cadou un melc de companie să-i tragă căruciorul şi să-i ţină de urât, mai ales că soţia îl părăsise. Ea se măritase cu un melc sănătos şi nimeni n-o putea învinui acum că-l părăsise.
Când concitadinii erau în faţa televizoarelor la ştiri, profita de neatenţia lor şi făcea câţiva paşi pe jos, să-şi mai dezmorţească picioarele. Odată, l-a prins sectoristul că se plimbă fără cărucior şi i-a dat amendă. I s-a tăiat şi 10% din pensia de invalid pe luna aceea.
S-a împrietenit cu un domn care păţise cam la fel, numai că acela era arici. Îşi pierduse şi el armura şi-şi procurase alta din depozitul de vechituri de la Muzeul de Istoria Aricilor din Antichitate şi până în Vecii Veciiiilooooor.
- Amin, mami!
Ariciul era şi el erou de război, dar scăpase mai ieftin. I-au făcut concetăţenii doar o statuie ieftină, în centru, şi-l obligau să ţină un discurs în fiecare an, de 1 aprilie. Statuia l-a costat cam jumătate din banii strânşi pentru concediile pe următorii cinci ani.
- De ce de ziua păcălelilor?
- Pentru că atunci se încheiase pacea. De fapt, războiul fusese o adevărată păcăleală. Păcăliţi au fost doar cetăţenii celor două ţări. Conducătorii armatei şi ai ţării câştigaseră o grămadă de bani din vânzarea armurilor. Banii i-au investit în alte armuri, pentru că aflaseră din ziar că se pune la cale un nou atentat la integritatea teritorială a ţării vecine şi prietene. Cum prietenul la nevoie se cunoaşte, nu-şi puteau lăsa vecinul fără ajutor.
Următorul prieten a fost o broască ţestoasă fără casă. Casa îi fusese distrusă de un Obuz Săltăreţ cu Traiectorie Rectilinie şi uneori Curbă. Prescurtat, OSTRC. Cum ţara lui era săracă, nu i-au dat nici pensie, nici statuie şi nici casă.
Noroc că avea un bun prieten care a acceptat să-i ofere o cameră la parter. De fapt, casa avea doar o cameră. Prietenul era căţel, iar casa era cuşcă.
Şi acest erou şi-a făcut prieten . Era Moş Crăciunul broastelor ţestoase. În ţara lui fuseseră înrolaţi absolut toţi adulţii cu vârste cuprinse între 9 şi 989 ani, aşa că n-a scăpat nici el. Degeaba a strigat, a protestat, s-a împotrivit că nu poate să plece la război, că vine Crăciunul şi trebuie să pregătescă darurile pentru copii. Nu l-au ascultat...I-au zis: „ Larăzboicalarăzboi” şi l-au înghesuit într-un tanc de ultima generaţie, model Nucă de Cocos cu Ţepi pe Părţile Laterale şi Roţi Gomflabile. Prescurtat, NCTPLRG. Moşul nu a priceput cuvântul acela complicat, “larăzboicalarăzboi”, dar s-a gândit că este bătrân şi că poate că a început să nu mai înţeleagă.
- Nici eu nu-nţeleg acest cuvânt...
- Nici eu...
- Înseamnă că suntem bătrâne, mami?
- Probabil...
Degeaba a protestat Moş Crăciun că este pacifist, că nu stie să conducă un tanc, că în viaţa lui n-a pus mâna pe o armă. Numai pe arme jucării destinate copiilor ai căror părinţi ceruseră arme pentru copiii lor, de Craciun.

„- Nu-i nimic, te învăţăm noi să conduci tancul şi să pui mâna pe o armă adevărată” i-au replicat recrutorii.
- Ce-nseamnă recrutori, mami?
- Ooooo, asta este o meserie foarte bănoasă. Sunt nişte domni care recrutează, adică un fel de misionari ai războiului. Cum misionarii cheamă negrii cei mititei, indienii, chinezii, arabii, extraterestrii la credinţă, tot aşa, recrutorii cheamă la război, ca să facă pace.
- Nu înţeleg, mami...cum să chemi la război ca să faci pace?
- Nici eu nu înţeleg, dar sunt unii care susţin că aşa se face pace, cu armele în mâini.
- Sunt prea multe pe care nu le înţelegem...siguuur suntem bătrâne, mami.
- Şi uite aşa, Moş Crăciun a învăţat o mulţime de lucruri noi. Conducea tancul cu viteza de 129 km pe centimetrul de arătură, stia să demonteze rapid orice armă, de orice culoare ar fi fost, s-o cureţe şi s-o monteze la loc, a învăţat şi să prepare masa pentru soldaţi...
- Şi cum s-a încheiat războiul, mami?
- Ca toate războaiele, cu o pace. S-a numit Pacea din anul Broaştei Ţestoase Moş Crăciun. De fapt, războiul nici n-a mai avut loc. După ce au învăţat să tragă cu arma, să conducă tancuri, să cureţe armele, să se târască pe burtă, spate, laterale şi să sară în cap de la o înălţime apreciabilă, toţi soldaţii au dezertat. Cel ce i-a instigat a fost chiar Moş Crăciun, printr-un memorabil discurs, ţinut după discursul generalului. Generalul le-a spus cam aşa:
- Bravi soldaţi, minunaţi apărători ai păcii, sunt atâte de mândru de voi, încât nu mai încap în uniforma aceasta veche şi plec să mi-o schimb cu una nouă şi mai largă, că asta mă strînge pe burtă şi şolduri şi la urechi şi în creştetul capului. Mă strânge şi la călcâiul stâng, de-mi vine să urluuuuu de durereeeee!
Şi, răcnind de suferinţă, generalul a dispărut la magazia cu uniforme ultimul răcnet, colecţia de primăvară-iarnă, Domid Domid.
Profitând de absenţa generalului, Moş Crăciun a ţinut următorul discurs:
- Dragi prieteni, eu zic să plecăm acasă...Generalul e nebun. L-aţi văzut şi voi, nu trebuie să vă mai explic. Se apropie Crăciunul şi ne aşteaptă copiii.
Şi au disparut toţi cât ai zice „ peşte”...Şi-au lăsat frumos uniformele şi armele la garderobă şi au dezertat. Generalul a fost dat afară din post şi locul lui a rămas vacant. Rămaşi fără general, ofiţerii au dezertat şi ei. Armata inamică s-a văzut pusă în situaţia penibilă de a nu avea duşman şi i-au numit pe ceilalţi laşi, pui de găină, inimi fricoase, ticăloşi pacifişti...
Cam atât am avut de spus despre război şi eroi...