Şcoala de dans

Doamna struţ avea un pui. Aveau deja trei ani, vârstă la care, în lumea struţilor, alintul nu-şi mai are rostul, adică milităria era dată jos din pod.

-Cum, mami? Milităria e în pod? E şi-n podul nostru?

-O, nu...În podul nostru este altceva.

-Ce e în podul nostru?! se sperie copilul.

-Ah, nimic care să te sperie. N-avem nici păianjeni, nici monştri, nici fantome. Acestea sunt în podurile oamenilor care nu şi-au făcut curat de prea mult timp. La noi în pod sunt comori şi poveşti.

-Comori? Deci suntem bogate?

-Da, suntem foarte bogate, dar nu aşa cum ar crede alţii...Nu în bani şi bijuterii scumpe. Ai uitat de colecţia de pietre adunate de peste tot? Cea de scoici? Cărţile din bibliotecă? Desenele pe care le faci când ai chef? Cadourile pe care le primeşti şi pe care le faci cu drag? Prietenii cu care te distrezi şi pentru care te-ntristezi cand au probleme? Acestea sunt comorile noastre.

Am fost în pod să-ţi aduc din sipet o poveste nouă. Cea a doamnelor Stru şi Hipo.

A cumpărat familia Stru un pian şi o vioară. Profesorul de muzică locuia chiar peste drum. A început lecţiile în prima zi din aprilie. Era considerată o zi de bun augur.  

-Dar e Ziua Păcalelilor...

-Ziua Păcalelilor poate fi oricând. La fel şi Ziua Adevărului. Depinde de tine pe care vrei s-o celebrezi. Eu o prefer pe cea a Adevărului. Este în fiecare zi şi-mi place foarte mult. Unii o preferă pe cealaltă. Doamna Struţ a ales-o pe cea a Păcălelilor. Degeaba i-a spus profesorul că puiul nu are ureche muzicală şi inutil îl chinuie şi oboseşte...

-Perseverenţa şi munca sunt cheia reuşitei în viaţă, spunea doamna Stru, în timp ce avea capul vârât în nisip. Nu suporta nici ea sunetele ce veneau dinspre vioara odraslei, dar nu voia să se recunoască învinsă în faţa doamnei Hipopotam.

Aceasta era prietena ei cea mai bună. Avea şi ea un pui, dar fetiţă. Făcea balet la cea mai renumită şcoală din oraş. Mama ei era foarte mândră...Era singurul pui de hipopotam înscris. Restul erau pui de lebădă. Pufnea dispreţuitor mama Hipo:

-Lebedele nici nu se compară cu puiul meu. Al meu e sănatos şi zdravăn. Când execută un cabriole, duduie scena, pereţii tresată.

A renunţat la lecţiile de muzică şi şi-a înscris şi ea puiul la balet. Aici era mai bine. Reuşea să facă paşii destul de bine. Fracturase aripile câtorva pui de lebădă, dar tot era mai puţin decât ce reuşise puiul doamnei Hipo.

-Fetiţa mea l-a trimis la spital chiar pe profesorul de dans, spunea ea vecinilor. Are trei copci sub ochi, două coaste fracturate, un picior în ghips şi s-a pensionat.

 Din cauza curentului de aer pe care-l puneau în mişcare cei doi pui, ceilalţi erau răciţi cam tot timpul.

Au încercat părinţii să protesteze. Doamnele Hipo şi Stru au zis că puii lor sunt de vină, că-i hrănesc prost şi-i prea răsfaţă.

- Milităria se dă jos din pod la trei ani, au spus amândouă, privindu-şi cu mândrie puii cum tocmai dădeau jos cu picioarele panourile şi cortina.

-Păi dacă aţi dat jos milităria, de ce nu i-aţi dus la şcoala militară? Acolo au nevoie de forţă. Puii noştiri sunt delicaţi, nu slabi ori corcoliţi.

I-au privit crunt pe sub genele false şi nu le-au iertat niciodată obrăznicia. Cu nasurile pe sus, au părăsit şcoala, trăgându-şi de mâini puii.

-Au renunţat atât de uşor?

-O, nu. N-au renunţat...Au deschis ele o şcoală de dans, doar pentru struţi şi hipopotami. Profesorul nu era atât de fragil ca domnul Lebădoi, scena era confecţionată din lemn foarte rezistent, panourile erau prinse bine, cortina se schimba foarte des.

-Bine, şi ce făceau mai apoi? Unde dădeau spectacolele? Cine-i aplauda?

-Se aplaudau ei între ei şi niciodată nu participau la o competiţie cu puii de lebădă. Când plecau să dea un spectacol în alt oraş, biletele se vindeau doar struţilor, hipopotamilor, elefanţilor, rinocerilor şi mamuţilor. Au găsit chiar şi câţiva dinozauri.

Oricum, lecţiile le-au prins foarte bine. A izbucnit un război pe teme de muzică si dans între hipopotamii din Ţara Hipotalamus şi mamuţii din  Mamuţia. Şi-au făcut fiecare dintre ei aliaţi printre elefanţi, struţi şi rinoceri. Au avut nevoie de multă forţă ca să reziste marşului îndelungat prin deşert. Cum nici unii nici alţii nu au vrut să facă pace, după deşert a urmat nordul îngheţat, unde zăpezile sunt veşnice şi viforul muşcă fără milă.Le-a prins bine hrana bogată în calorii primită în copilărie. Gerul şi viforul nu se înfruntă atât de uşor. Doar struţii au suferit degerături ce i-au împiedicat pe viitor să mai danseze. Au devenit generali în armată şi distribuitori de arme între părţile adverse.

-Ce noroc că nu erau puii de lebădă prinşi în conflict.

-Nu era noroc. Ei aleseseră corect ziua. Au ales-o pe cea a Adevărului, aşa că n-au provocat război şi nici n-a fost nevoie să suporte condiţiile vitrege. Doar că...

-Eram sigură ce este şi un doar.

-Da, ar cam fi...Mamuţilor şi Hipopotamilor nu le ajunge o scenă micuţă. Au nevoie de spaţiu ca să-şi desfăşoare forţele şi au intrat şi în oraşul lebedelor. Le-au jucat în picioare şcoala de dans, şcolile toate, grădiniţele şi parcurile, pădurile şi tot ce mai era în picioare. Nici măcar n-au privit în urmă la dezastrul provocat. Erau mândri că reuşiseră să încheie o pace de lungă durată. Au ţinut cuvântări înflăcărate despre adevăr şi raţiune care au triumfat din nou, s-a băut şampanie, au dansat demonstrativ în faţa spectatorilor gură-cască, şi-au arătat muşchii făcuţi în marşul prin deşert şi s-au fotografiat râzând fericiţi în timp ce se pupau cu iubire.

 Doar lebedele ştiau că nu era aşa. Au trebuit să muncească decenii să-şi reconstruiască oraşul.

-Şi când te gândeşti că totul a pornit de la familiile Stru şi Hipo...

-Da, aşa începe totul. De la un bulgăre mic porneşte avalanşa. Depinde de ziua pe care o alegi ca să rostogoleşti bulgărele...Dacă alegi Ziua Păcălelilor, bulgărele se-ntoarce la tine. Mereu şi fără greş...

Sărăcie cu ciucuri...

A fost odată ca niciodată, pe vremea când săracia avea ciucuri şi muştele făceau miere, un împărat vestit. Ciucure Vodă era atât de iubit de poporul său, încât îi era pomenit numele la fiecare colţ de stradă şi din cinci în cinci minute. Când cineva uita de el, sigur şi-l amintea vecinul.

-De ce-l iubea poporul, mami?

-Oh, era...diferit, nu ştiu cum să-ţi spun. Nu ai de învăţat? Povestea asta mi-o spuneam mie.

-Nu, mami, am terminat lecţiile. Acum o să stau cu ochii pe Ciucure Vodă. Să văd de ce-l iubeau.

-Atunci, ajută-mă să descâlcesc enigma. Nu ştiu de ce-l iubeau. Nu înţeleg. Era viclean, rău, hoţ, nărăvit la rele.

-Poate că nu-l iubeau, mami. Dacă le era frică de el?

-Da, motive să le fie frică aveau. Le fura tot. Nimic nu rămânea în ţara lui nenumărat, necântărit şi netrecut în catastif. Până şi catastiful avea ciucure. Vistiernicul avea pe cap o căciulă cu ciucure de aceeaşi culoare cu cea a lui vodă. Angajase o sumedenie de slujbaşi ce ştiau să numere. Se plimbau cu catastiful prin ţară şi scriau tot. Îţi intrau în ogradă. Numărau găinile, vacile, oile şi porcul. Treceau în catastif, apoi cereau o răscumpărare.

-De ce răscumpărare? Pentru ce? Doar nu erau oi răpite? Poate le răpise lupul şi ei le dezrăpiseră? Poate că găinile fuseseră răpite de uliu? Ori răpite de frumuseţe cucoşului? Atunci să plătească el răscumpărarea. Pe porc cine să-l răpească? E gras şi urât, greu de răpit că face zarvă, trebuie să faci curat dupa el şi te costă mâncarea o avere.

- Nu, era o răscumpărare de cumpărare. Ciucure considera că tot pământul peste care domnea era proprietatea lui, deci tot ce respira, râdea, mânca, măcănea, rumega, grohăia, dormea, trebuie să plătească.

-Păi cum să plătească oaia?

-Exact. Oaia nu vorbea, că dacă ar fi vorbit, ar fi ştiut ce să-i spună stăpânului...

Avea vodă nişte slujbaşi...toţi unul şi unul. Unul mai decât altul, altul şi mai decât primul, toţi o apă şi-un pământ. Abia legau două vorbe. Noroc că mai ştiau să citească. Băteau la poarta omului şi-i spuneau, trăgând cu ochiul la foaia primită de la slujbaşii mai mari în grad:

-Bade, e ordin de sus. Am venit să cerem taxa de la oi.

Căsca badea ochii, oile îi rotunjeau. Citeau ordinul scris şi se supuneau. Puneau copită lângă copită şi mână lângă mână. Berbecul avea câţiva bănuţi în suman, badea fugea de vindea un miel, oile dădeau puţină lână. Pleca slujbaşul mulţumit, badea rămânea fericit. Şi oile şi berbecul. Primiseră daruri de la vodă. Fiecare dintre ei purta cu mândrie ciucuri în urechi.

Mergea la vecin. Acolo, era unul ce ştia mai bine să citească şi protesta:

- Cum? Nu-i drept. De ce aşa? Hai, să zicem că peste tot se plătesc taxe, dar oaia? Porcul? Găina? Nu-i normal...Nici n-am bani. Ce vreţi să fac?

-Dă-ne ce ai. Dă porcul şi câteva găini. Ocupă locul, respiră aerul, consumă oxigenul, expiră bioxid de carbon, încălzesc atmosfera, poluează totul în jur. Pământul este al lui vodă.

-Ba nu, locul e al meu. Vreţi să vă arăt hârtii? E moştenit de la tata.

-Hârtiile nu mai au valoare. A dat vodă un decret. Orice avere mai veche de trei ani a expirat. Tot ce dobândeşti de acum încolo îi aparţine lui. Are o metodă de a păstra averile la congelator. Nu mai expiră averea, tu eşti fericitul posesor al unei averi veşnic proaspete.

Se-nchina bietul om...Nu dădea nimic. Zicea că pe el nu-l deranjează pământul lui, chiar dacă a depăşit puţin termenul de valabilitate şi a mucegăit. Cu mucegai este chiar mai sănătos. Nici găina n-o dădea. Nu-i păsa că e a lui vodă. Avea un an găina, deci se născuse după decret, dar în curtea lui. Chiar dacă o împlini doi ani la el  şi expiră puţin, el tot o să mănânce ouă de la ea. Cum să-şi dea găina la congelatorul lui vodă? E friguroasă.

În dreptul nesupusului supus, slujbaşul trecea un X. Nu primea nici ciucuri şi nici bătăi prietenoase pe umăr. Găina lui se simţea tristă toată ziua. Ar fi vrut şi ea ciucuraşi la urechi...

Au început oamenii să-şi pună întrebări...Cum vine asta? Dacă ei refuză să plătească, le ia vodă pământul şi-l ţine la congelatorul lui până vor avea cu ce să-l răscumpere? Cât de mare e frigiderul lui vodă? Şi de ce-i iubeşte atât de mult, de e dispus să plătească în locul lor factura la curent?

-Vă daţi seama cât ne-ar costa dacă am cumpăra noi un frigider? Unul pe sat. Ne-am ţine pământurile în el, dar ne-ar costa enorm curentul. Ar trebui să vindem tot.

-Înseamnă că vodă ştie el ce face. Ne iubeşte şi vrea să ne scutească de o cheltuială uriaşă, spuse cel cu ciucurii-n urechi.

-Nu, zice unul fără ciucuri. Nu e congelatorul lui. N-are atât de multă avere. E alt congelator. Mai marii lumii, tot iubitori de supuşi ca şi el, au pus mână de la mână şi au cumpărat un congelator imens. De la ruşi, am auzit că l-au cumpărat. Ei au destul congelator în Siberia. Au vândut o parte din el la cei ce nu au siberii, adică au doar ecuatoare, longitudini şi latitudini.

-Aaaaaaa, acum ne mai venim şi noi de-acasă. Înţelegem, behăiră mioarele. Numai de-ar reveni şi oamenii pe-acasă, că noi tot pe-aici...

-Ce au înţeles oile, mami?

-Ce nu au înţeles oamenii. Vodă avea şi el ciucuri, dar nu tricolori, aşa cum purtau supuşii. Erau în alte culori. Ziceau unii că nu-şi mai au rostul diferenţele de culoare şi că putem să purtăm orice ciucuri dorim, dar doar după ce depunem la congelator averile noastre. Să nu se strice.

A apărut printre supuşii lui Cruciş Vodă teama.

-Cum, mami? Parcă-l chema Ciucure.

-I-au schimbat supuşii numele. Chiar unul dintre vizirii lui l-a rebotezat. De la obiceiul acela de a trece un X în dreptul recalcitranţilor. Chiar şi în ţara Congelatorul Comun era numit tot aşa. Unii-i spuneau Crucişător Vodă şi chicoteau pe la spate-i. Pe unde trecea el, ai fi zis că a trecut flota condusă de un amiral nebun şi un rece polar. Apăreau certurile, oamenii se luau la harţă pe capacitatea congelatorului comun. Unii ziceau că nu este drept. Cum? Unii au trei sertare, alţii abia două? Şi nici ălea nu erau la o temperatură potrivită congelării pe termen lung. Unii în congelator, alţii în frigider?

-De ce le era teamă supuşilor?

-Că rămân fără ciucuri. Deveniseră foarte puţini cei ce nu aveau. Popa purta ciucuri la patrafir, biserica avea unul mare pe turlă, căpătat pe colacii şi coliva depuse la congelator. Chiar şi coliva primise ciucuri. Şi lumânările. Icoanele nu mai făceau minuni decât cu ciucurele ataşat, cădelniţa tămâia doar tămâie cu ciucure de o anumită culoare. Era adusă tocmai din ţara unde ciucurii cresc în copaci.

-Adevărul este că ţara noastra arată minunat, spuse un înciucurat. Se merită. Îmi place acest schimb. Am dat ieri merele din măr, am primit tot atâţia ciucuri. E fălos mărul acum.

-Da, dar gol...râseră câţiva guguştiuci cu ciucure la coadă.

-Şi voi aveţi ciucuri, de ce râdeţi de alţii?

-Noi n-am dat nimic...Doar am aplaudat. Nu am dat, ciucure avem, ce-am avut şi ce-am pierdut? Putem circula oriunde, indiferent de culoarea ciucurilor din ţările vizitate.

Din zi în zi, puţinii neînciucuraţi cedau. Nu era posibil să mai trăieşti aşa. Săreau in ochi casele lor, merii, găinile şi oile. Se vedeau şi din avion, din satelit ca nişte insule necolorate. Adică erau colorate, dar natural, discret, nu ostentativ ca ale celorlalţi.

-Şi ce s-a întâmplat mami? Văd că noi n-avem ciucuri, deci mai suntem...

-Ei, hi, hi! Este amuzant. A explodat congelatorul comun. Nu mai încăpeau în el rezervele puse la adăpost de la expirat. Şi  s-au certat între ei distribuitorii de ciucuri. Au descoperit o lipsă în inventar. Cineva furase din rezerva de ciucuraşi pentru anii care trebuiau să vină. N-a descoperit nimeni de ce-i furase. Se zice că au aparut şi fabrici clandestine de confecţionat ciucuri falşi. În plus, când supuşii din toate ţările

i-au privit mai bine pe distribuitorii de ciucuri, au observat că toţi priveau cam cruciş. Numărau greşit, unde era o oaie ei treceau o jumătate. Mereu în avantajul lor.

Ţara unde locuia Ciucure Vodă a dat jos toţi ciucurii din meri şi a deschis ochii mari. Era prima dată când vedeau cu adevărat situaţia.

-Sărăcie cu ciucuri, au râs ei amar...

Virusul

  Era atât de cald în orăşelul de la poalele Munţilor cu Vârfurile Încovoiate, încât soarele ţiuia pe acoperişul caselor. Cei trei pribegi ajunseseră acolo cu trenul ce şerpuia leneş prin defileul săpat de apă. Nu ştiau ce-i mânase în acest loc. Au pus degetul pe hartă, merinde în rucsac şi au plecat...

Totul părea uscat şi însetat în oraş. Chiar şi fântâna arteziană părea însetată, deşi apa sălta în ritm vioi.

 

Locuitorii păreau sleiţi de puteri. La umbra sălciilor plâgătoare, copiii spuneau o poveste înfricoşătoare. S-au aşezat lângă ei, ascultând cu atenţie povestea. Un virus ciudat bântuia prin oraşul numit Caldarâmul Crăpat. Savanţii-l căutaseră la microscop, oameni de ştiinţă din toată lumea făcuseră mii de teste de laborator, prelevaseră probe de la toţi pacienţii atinşi de virusul ce primise deja un nume: Triifosus Supradimensionatus Mitomanus.

-Doooomne, mami...de ce un nume atât de ciudat?

-Pentru că el era un ciudat. Era un virus cum nu mai fusese întâlnit niciodată. Istoria medicinii şi-a schimbat ochelarii, punându-şi unii cu dioptrii mai mari, în urma acestei noi descoperiri. Boala pe care o provoca virusul nu prea avea leac. Am putea spune că era un virus cu desăvârşire nesimţit. Unii viruşi se vindecă, alţii trec de la sine, după câteva zile de lenevit în pat. Acesta era el însuşi un leneş, deci statul la pat îl revigora.  Era un virus foarte mâncăcios, motiv pentru care se adapta la orice condiţii. Îi dădeai penicilină, mânca penicilină şi ceai de tei, apoi contamina pe cineva ce avea prin casă şi altceva de mâncare. Nu-i ajungea mâncarea noului îmbolnăvit, mai contamina pe cineva...La sfârşitul zilei, avea o masă copioasă şi o burta foarte rotundă. Asta-l făcea şi mai puternic şi-i dădea forţe noi pentru ziua următoare. Începuse să se creadă invincibil, deci virus de spiţă regală.Mai avea o însuşire: ştia să ia chipul următoarei victime. O spiona zile în şir, apoi ii apărea în faţă cu chip asemănător. Cum te-ai putea bănui pe tine însuţi? Nu lua nimeni măsuri de precauţie. Părea inofensiv ca un copil. Dar era răzbunător. Când cineva scăpa neîmbolnăvit, îl urmărea până-i găsea o portiţă de intrare.

-Trebuie să fie pentru oricine o mască cu care să-l păcăleşti, spunea el, mândru de reuşitele anterioare. Adaptabil,învăţa cu uşurinţă orice şmecherie nouă. Avea prieteni viruşi dubioşi, tot aşa ca el, nedescoperiţi, ori făra leac eficient. De la ei învăţa mereu ceva nou.

Erau disperaţi medicii. Chemaseră în ajutor savanţi din toate domeniile descoperite până atunci. N-a fost găsit...

Copiii au fost cei ce l-au văzut prima dată cu ochiul liber şi tot ei i-au dat şi numele. Umbla brambura prin oraş, era mult rău, dar mult rău de tot. Se buhăise de atâta mult.

-Cum mult, mami?

-Era atât de lacom, că în fiecare zi atrăgea spre el ca un magnet, tot ce se putea mânca. Ce nu putea ingurgita, rămânea lipit de corpul său rotund. Uneori, îl vedeau copiii trecând prin oraş cu acadele lipite de obraji, prajituri topite de căldură ce se prelingeau prin păr, bomboane fondante uscate prin urechi...Alteori, tragea după el cârnaţi legaţi unii de alţii, de teamă ca nu cumva să-i fie descoperită rezerva. Avea o gentuţă caraghioasă, în care îşi păstra esenţa de alimente.

-Ce esenţă?

-Adică bani...Mai căpăta şi bani uneori. Avea mereu coşmaruri că îi fură alţi viruşi tăşcuţa. Unii, cei ce nu ştiau că au în faţă un virus, îi făceau pomeni. Ştia să trezească mila. Acesta a fost şi antidotul găsit de medici. Când copiii l-au arătat cu degetul umblând pe străzi şi contaminând totul în cale, a fost creat un medicament numit Antimila de Triifosus.

 Făcea mult zgomot. Îi considera pe oameni inferiori, deci incapabili să-l găsească, se hlizea văzându-i cum îl caută la microscop, râdea de toţi, le înfuleca mâncarea. Unora dintre savanţi le crescuseră bărbi până la pământ, altora le ieşiseră peri albi, unora li se bulbucaseră ochii de atâta stat cu ochii-n microscop. Nimic...Niciun rezultat. L-au arătat copiii cu degetul. Nu le-a venit savanţilor să-şi creadă ochilor. Un virus atât de mare nu mai fusese văzut!

Devenise insuportabil pentru tot oraşul. Furase căţelul unei fetiţe şi aceasta plângea de mama focului că e căţelul ei. N-a putut dovedi nimeni. Unii câini seamănă între ei. Adusese dovezi că-i al lui, îl avea de mic copil, crescuseră împreună. Căţelul, bleg şi fără grai, n-a putut nici el dovedi. A rămas cu ochii trişti după copil, urmându-şi  în lesă noul stăpân. După un timp, sătul de noua jucărie pe care mai trebuia şi s-o hrănească, Triifosusul l-a abandonat la un adăpost pentru căţei. Acolo l-au găsit vechii stăpâni. Căpătase bietul căţel un tic: se scărpina mereu, privea trist şi întindea lăbuţa ca un cerşetor. Se furişa la bucătărie şi înfuleca tot ce era pe mese. A avut nevoie de consiliere de la un renumit psiholog ca să-şi recapete bunele maniere.

Într-o zi, a înşfăcat îngheţata unui copil şi a rupt-o la fugă râzând ca un dement. A mai furat şi o acadea uriaşă din care un băieţel ce nici măcar nu apucase să guste, trei sticle de suc, un pachet de biscuiţi cu cremă de ciocolată, un măr glasat şi un tortul unei doamne, cumpărat pentru ziua copilului ei. Ce n-a putut ţine în mâini, a îndesat în geanta de piaţă şterpelită de la o bătrână. Când l-au văzut aşa, copiii au izbucnit în râs. Ei au fost primii care au găsit antidotul. L-au poreclit Turnavitifosus şi au râs de el. Până au găsit savanţii leacul, virusul se micşorase considerabil, părăsise oraşul fugărit de o haită de câini de la care furase vasele de apă şi mâncarea.

-Ce s-a întâmplat cu el, mami?

-Pentru orice virus, natura crează şi un antivirus. Oricâte maşti ţi-ai pune, nu le poţi purta suprapuse. Trebuia să le tot schimbe. Dadea una jos, era nevoit să ia alta... O dată, au aparut în faţa lui în acelaşi timp, trei dintre persoanele pe care mult îşi dorea să le păcălească. S-a dat de gol. N-a mai ştiut ce mască să îşi pună şi s-a arătat aşa cum era cu adevărat. Un biet nevolnic păcălici. A inceput să se îmbolnăvească. Un virus bolnav nu are putere prea mare, aşa că leacul şi-a făcut foarte repede efectul. Am aflat de la copiii din oraşul în care emigrase, că a fost văzut bătând străzile slab, trist, micşorat...În oraşul din noua ţară în care emigrase, cerşetoria era pedepsită, furtul nu era contagios, deci n-a mai putut molipsi pe nimeni cu metehnele sale. A fost nevoit să se transforme. A devenit o celulă insignifiantă, într-un ţesut insignifiant, într-o parte a corpului importantă, dar nu atât de importantă ca aceea în care se-ncuibase.  A primit un nume nou: Fărăifosus Blamatus Ridicolus Insignifiantus. A creat o comunitate cu viruşi asemănatori lui. Sunt ţinuţi sub control riguros şi tratataţi aşa cum merită.