Păianjenul artist

-Sunt un artist, oftă din adâncul pântecului rotund Crucius Sabatinicus, păianjenul, privindu-şi pânza de la intrarea în peşteră. Până ieri, eram doar atoateştiutor şi atotputernic. De astăzi, voi da un decret prin care toată suflarea şi răsuflarea pădurii trebuie să mi se închine. Necondiţionat, nedisimulat, neaparat, neîncetat.

Pânza uriaşă semăna cu un tablou pictat de un vestit necunoscut şi anonim celebru pictor.
 Acesta crease curentul Totulestecujosulînsusmaipuţineuşisoţiamea. Se spune că acel curent a creat valuri şi chiar vortexuri ce au măturat totul in cale, în sens invers decât cel obisnuit, adică in sus. Mai puţin pe el şi pe soţia lui, desigur, pe care i-a măturat în jos. Şi pe unii care au stat prea mult în cumpănă. Chiar şi fântâna ştie că rostul cumpenei este să scoată apa la suprafaţă. Şi-a pierdut rostul, i s-a năzarit că-i balanţă, este pusă pe foc.

Frunze uscate, aripioare şi picioruşe de insecte fuseseră prinse în pânza păianjenului. Un foarte şi peste măsură de celebru critic de artă a studiat cu lupa capodopera şi a adăugat în listă: un rostru de gărgăriţă, doi dinţi de melc, scăunelul unui gândăcel aşezat şi leneş, trei picioruşe de gândac de Cocodania, o pană de tucan şi chiar o ureche de măgar.

-Era umilitoare, când trebuia să muncesc pe brânci ca să-mi procur hrana a trecut, îşi frecă picioarele de bucurie păianjenul. Cumpărăm un spaţiu şi deschidem o galerie de artă. De fapt, nu trebuie să cumpărăm nimic. Putem expune în aer liber. Pânzele nevândute în prima zi vor fi diferite de la o zi la alta. Scârţarilor ce s-au fandosit si au strâmbat din nas în prima zi, le vom vinde şi mai scump in zilele următoare. Aceleaşi pânze, îmbogăţite cu noi elemente şi pete de culoare. O să mă hrănesc doar cu delicatese cumpărate cu banii câştigaţi pe tablouri. Ce deştept sunt, cât de deştept!!!

-Deştept, Măria Ta, repetă sughiţător şi tremurător-lăcrimos  suita de linguşitori.

-Să trecem la treabă. Timpul trece. Fiecare clipă costă un cent, o liră, un leu. Ban peste ban, trezoreria va fi plină, spuse el, arătând spre propriul portmoneu.

-Măria Ta, dar nouă ce o să ne iasă la afacere? întrebă unul dintre supuşii mai îndrăzneţi.

-Vouă? Veţi deprinde gratuit arta picturii de la mine. Nu vă ajunge?

-Ei, nu prea.Avem şi noi familii, pântece, conturi în bănci prea subţirele şi dorim să le-ngrăşăm...

-Ne plac conturile mai planturoase. Cui îi plac slăbănoagele? hăhăi un iepure şchiop, cu ochii pe o pictură de Rubens.

-Bine, dacă mă ajutaţi până la capăt şi-mi sunteţi credincioşi, vă voi răsplăti pe măsură. Niciodată nu voi prinde în pânză pe nimeni din familia voastră.

-Doar atât? se supără iepurele şchiop.

-Atât! Vedem pe parcurs cum lucraţi.

Privirea prevestitoare de furtună a păianjenului şi tonul apăsat-ameninţător îl reduse la tăcere.

Şi a început afacerea. Iubitorii de artă se strângeau cuminţi în fiecare dimineaţă la galerie. Criticul de artă care organiza licitaţia descria tabloul:

-După cum bine vedeţi, că nu sunteţi orbi, tabloul este o capodoperă, ca toate operele Măreţului. Pata aceea de culoare din stânga sus reprezintă dorinţa animalul...îîîîîî...omului simplu de a se uni cu Divinitatea. Omul simplu vine, vede pata, face câteva plecăciuni Măreţului, cumpără la un preţ convenabil tabloul şi devine una cu divinitatea căreia i se roagă, milogeşte sau căreia-i face  temenele. Pata aceea de un roşu inchis reprezintă sângele vărsat, sacrificiul făcut de cei ce refuză să se desăvârşească aşa cum vrem noi, ori aleg o cale neagreată de noi.

-Care noi? întrebă un fluture.

-Noi, răspunse păianjenul, făcând un gest foarte larg cu mâinile.

-Oh, este un generos Măreţul, şopti emoţionată o buburuză care făcuse cursuri de descifrat caracterul după gesturi, mimică, strâmbaturi. Ea a cumpărat primul tablou. O atrăgea pata aceea roşie. Îi plăcea ideea de sacrificiu şi dramele. Avea o colecţie de telenovele şi una de cântece triste, de pahar, doine, balade, mioriţe. Nu observase că pata roşie avea şi buline negre. O surată se prinsese dis-de-dimineaţă-n plasă.

-Această capodoperă este pictată-n toiul nopţii. Negrul se imbină armonios cu griul şi maroul. Ceea ce pare a fi un liliac presat reprezintă dorul de zbor al fiecaruia dintre noi. Ne este atât de dor să zburăm, încât am face orice sacrificiu pentru asta. Ne-am ucideîntre noi, ne-am urca unii în spinarea celorlalţi, ne-am strivi chiar si urmaşii. Totul din spirit de sacrificiu şi întru împlinrea visului comuuuuuuuuun!hohoti răguşit criticul.

 Un val de hohote jălalnice i-au urmat. Toţi iubitorii de artă plângeau şi făceau schimb de batiste. A rămas în istorie sub numele de Ziua în care Oamenii au Devenit Atât de Generoşi încât şi-au Dăruit chiar si Batistele. Buburuza a mai cumpărat un tablou. Merita preţul. Avea ocazia să asiste la cel mai duios spectacol de artă.

Din ziua aceea, totul a mers ca pe roate. Îşi ţeseu pânzele peste tot. Lângă mare, pentru rechini şi caracatiţe, în copacii plini de omizi, pentru cucii cei leneşi.

Trezoreria păianjenului se umplea. Nimeni nu observase că locuitorii pădurii devenau din ce în ce mai puţini, peştii dispăreau, dispăreau şi florile, pentru că fluturii erau cel mai uşor de prins. Mai erau albinele...Lor le pusese gând artistic de când o preacucernică moluscă îi ceruse un tablou special. Trebuia să fie foarte convingator şi să miroase a miere. Doar atât îi mai trebuia ca să fie făcută sfântă în timpul vieţii.

Albinele nu se lăsau prinse chiar atât de uşor. Când era vorbă de artă şi măiestrie, simţeu impostorii de la distanţă.

Şi-a găsit sfârşitul în gradina cu stupi şi flori.N-a mai apucat să-şi ţeasă pânza între crucea voinicului şi papucul doamnei. Albinele străjer au dat alarma şi l-au înţepat până s-a desumflat. 

 http://www.gandul.info/stiri/efectul-lucifer-cel-mai-controversat-experiment-cu-oameni-1072166

Jocul de şah

Avea un obicei căluţul cel năzdrăvan. Când tata pleca de acasă, ieşea din sertarul biroului şi tropăia pe tastatură. Aşa-i spunea el scriitorului, posesorul biroului unde se culcuşise: tata.

Era o mică piesă, măiastru sculptată, singura rămasă din  şahul cel vechi,  pe care învăţaseră Jocul generaţii întregi de copii. Pentru copil, căluţul este real, la fel ca toate piesele. Jocul continuă şi după ce mama îi chemă la masă, ori pe câmpul cu maci, în zarzării, nucii şi merii prin care se cocoţau.

Noaptea, când luna plină-şi strecura visele sub pleoapele copiilor, piesele ieşeau singure din cutie şi jucau cel mai crâncen joc din istoria şahului modern, antic şi chiarmaivechidecâtantic. Regele şi regina ieşeau din cadru, jocul se desfăsura doar între pioni. Caii-şi purtau cu mândrie-n şei cavalerii îmbracaţi în mantii  ţesute din fire de lună, încrustate cu nestemate.

Scriitorul nu ştia ce se petrece. Credea doar în ce vedeau ochii lui, dar a început să observe că se petrecea ceva ciudat de câte ori ieşea din cameră. Lăsa  câteva cuvinte din povestea cea nouă şi găsea scris altceva, ceva în plus, ori nimic.

În dimineaţa aceea scrisese destul de mult şi era foarte incântat:

                                            FALSIFICATORUL DE VISE
"Credinţa înseamnă să crezi ceea ce nu vezi iar răsplata este să vezi ceea ce ai crezut!"
(Sfântul Augustin)
singura clădire din Limbo – biroul Morganei
- Săru’mâna Morgana şi bine te-am regăsit! îi ură Astralopitecul de cum o văzu că-şi face apariţia în biroul ei somptuos. Era strălucitoare şi răspândea în jurul ei o mireasmă de iarbă proaspăt cosită cu aromă de tei.
- Bine ai venit Astralopitecule, îi zâmbi ea fermecător, schimbându-şi culoarea ochilor din auriu, în verde şi-apoi iar în auriu. Regret că te-am făcut să aştepţi, dar am mai avut puţin de croşetat la un vis al unui micmare maestru spiritual despre importanţa lui hotărâtoare pe Pământ şi despre gloria lui eternă. Ia un loc te rog şi fă-te comod! Bei o superfluidică beatifică ?
- Da, mi-ar plăcea, mulţumesc frumos! zâmbi Astralopitecul şi se aşeză pe divanul scoică, abandonându-se plăcerii confortului. Divanul se bucură simţindu vibraţiile Astralopitecului şi se desfăcu şi mai larg, lăsându-l să se cufunde şi să se desfete cu moliciunea sa. Morgana se apropie de el ţinând în mâini două pahare de cristal din dimensiunea a şaptea, conţinând o licoare vie, de culoarea chihlimbarului şi îi întinse cu eleganţă unul dintre ele.
- Bea-l pe-ndelete rogu-te, ca să putem discuta în tihnă, pentru că altminteri te vei putea ameţi dintr-odată de beatitudine. Vezi că ţi-am pus doar o concentraţie mică, doar de 15%, pentru că altfel intri în samadhi şi îţi pierzi interesul pentru dialog. Dar apropo, nu ţi-e sete de Absolut şi de Infinit ? Fiinţa ta arde şi se topeşte după aceste cuvinte minunate ?
Astralopitecul închise ochii şi-şi lăsă capul pe spate după ce luă o înghiţitură din licoroasa energie superfluidică.
- Mmmm... divină... ! Infinit şi Absolut zici... !? Să fiu sincer, nu prea. În adolescenţă da, recunosc că poeziile, romanele de dragoste şi cele ştiinţifico-fanatstice îmi creaseră nişte aşteptări, dar cu timpul, aşa cum probabil se întâmplă aproape tuturor, şi-au mai pierdut din importanţă. Dar ştii ce, ia hai, că până la urmă două-trei picături de astfel de plăceri, desigur, poţi să-mi torni în pahar, dacă ai, că n-o fi foc”.

O mână criminală-i ştersese tot.

-Cine se joacă prin camera asta? întrebă el cu voce tare, sperând ca unul dintre nepoţi, ori copiii vecinilor să iasă din ascunzătoare, râzând.

Niciun răspuns…doar vântul ce mişcă foile răspândite prin toate colţurile camerei.

În ziua următoare, se trezise cu o mulţime de idei. Îi plăcea să scrie la computer, de parcă o legătură invizibilă se crease între el şi prietenul neînsufleţit. Ar fi putut jura că acestuia i se făcea dor de el când nu-l deschidea zile în şir, ori când lipsea de acasă. De fapt, dorul era reciproc.

“Suntem destul de asemănători, îi spuse în gând. Suntem doi singuratici ursuzi. Tu nu zâmbeşti niciodată, eu rareori. Mintea mea este strict matematică, tu eşti o adunătură de fire, programe, piese”.

S-a enervat foarte tare când, în locul unei pagini la care muncise toată dimineaţa, a găsit o înşiruire de litere şi cifre fără noimă:

90000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000bhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhuz1]ziz5411111112

-Cine a făcut asta este iresponsabil, răutăcios şi laş! a strigat spre fereastră. Era convins că hoţul ce-i furase cuvintele, înlocuindu-le cu aiurelile acelea fugise şi râdea de el, ascuns în spatele copacilor.

Vântul s-a oprit din nou la fereastră, dând din cap cu reproş şi arătând cu degetul spre haosul din casă.

-Chiar aşa? Să nu-ţi faci curat nici măcar din an în an? a ţâţâit el. Mai exact, a jâjâit.

Cum scriitorul nu dădea semne să-l audă, a atins tastatura şi pe foaie a aparut scris:

-Jjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjj!

-E o nebunie! Nu pot să cred că asta chiar mi se întâmplă. Nu era nimeni în cameră. Oare calculatorul? O luase razna? Devenise stăpân pe sine însuşi?

-De ce nu? se scriseră singure cuvintele, sub jjjj-ul vântului. De ce n-ar scrie şi calculatorul? Tastatura este a lui.Adică a mea, ca să-ţi fie foarte clar cine scrie acum.

-Şi calculatorul? Cine altcineva a mai scris?

-Vântul, căluţul din sertar…deocamdată, dar până deseară este mult. Am văzut o veveriţă ce s-a aşezat la coada lungă de la ieşirea din pădure. Aşteaptă să-i vină rândul. Se ceartă cu o bufniţă şi o ameninţă că o să scrie toate nedreptăţile pe care i le-a făcut de când locuiesc împreună în pădurea ta.

-Pădurea mea? Nu e a mea, doar locuiesc aici.

-Nu contează…La cineva trebuie să se plângă. Cum tu nu ştii să asculţi şi să auzi, am învăţat noi să comunicăm cu tine.

-Tata, suspună duios căluţul din sertar. Eu am învăţăt să şi vorbesc, nu doar să scriu. Vrei să jucăm  sah?

-Tata? Acum sunt şi tată şi nu ştiam? Mâine, vântul o să-mi spună cumnat, bufniţa cuscru, vântul o să-şi revendice jumătate din cărţi, pădurea o să vrea înapoi lemnele folosite la construcţia casei?

-Nu, tata, n-o să se întâmple chiar aşa. Când trăieşti într-o comunitate, îţi asumi nişte riscuri.

-Comunitate? M-am izolat aici, la marginea pădurii, tocmai ca să fiu singur şi să scriu.

-Comunitatea pădurii te-a adoptat, scrise bufniţa.

-Scriitorule, bufniţa îmi numără greşit rezervele pentru iarnă, se plânse veveriţa. S-o înveţi matematica, sau mai bine numeri şi cântăreşti tu. Ai putea fi chiar şi judecătorul nostru. Ai putea fi şi naşul nou-născuţilor. Vântul le pune nişte nume de te dor urechile.

-Ai putea fi orice, spuse peltic un pui de pisic, dar dă-mi puţin lăptic. De când cu vânzoleala asta prin casa ne-ai cam uitat. N-ai observat că am slăbit? A trebuit să învăţăm noi să vorbim, că tu nu vrei să înveţi nicio limbă nouă. Spui că ştii atât cât ai nevoie, ba chiar mai mult.

Scriitorul se lăsă greu în scaun, ştergându-şi faţa cu o batistă. Se simţea puţin bolnav. Probabil că avea febră, ori se răzbunau zânele pe el. Mereu râdea de copii când îi spuneau că există zâne şi spiriduşi şi că jocul de şah se extinde şi peste graniţele tablei.

-E un coşmar, am febră. O să iau o pastilă şi o să dorm.

Când s-a trezit din somn, un melc ce urcase cu mare greutate pe birou lăsase o dâră ilizibilă:

wwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwww5444444444444
,,,,,,,,,,++++99999999999999999+

O coţofană a împins melcul cu brutalitate mascată sub gesturi delicate şi a scris cu ciocul:

9_Ţ

ÎŢh

Un bursuc năuc a răsturnat paharul cu apă pe birou, dar n-a vrut sa plece până n-a scris şi el:

8-7,9îă

Ultimul din ziua aceea, înainte ca soarele să dispară după deal a fost un huhurez holtei. L-a privit crunt pe scriitor şi a scris foarte autoritar:

2!!!!!!

2ggggggg1 .z 3â!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

kzîââ555555555555555555555!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

-Gata, tata, au plecat toţi, încercă să-l liniştească pisoiul. Ne dai să mâncăm? Suntem lihnite.

-Ce e de făcut? Dacă şi mâine va fi tot aşa, nu o să mai rezist.

-Refuză cinstit postul de judecător, naş şi stăpân al pădurii, îl sfătui căluţul. Spune-le politicos că este prea greu pentru tine şi ai crea mai curând haos decât ordine. Dacă ar fi privit dezordinea din casa ta, şi-ar fi dat seama că n-o să poţi face ordine într-o casă şi mai mare.

-Şi ce să facă? Cine să le judece plângerile?

-Să-şi aleagă fiecare pe cineva din neam, spuse pisoiul. Plângerile vor fi rezolvate de un consiliu format din înţeleptii fiecăruia dintre ei. Leul nu poate fi rege şi peste omizi, păsări, copaci…Ar judeca totul după mintea lui. Un leu n-o să priceapă niciodată de ce buburuza nu se hrăneşte cu  antilope.. Dacă omida vine şi-i spune că dudul nu-i mai permite să-i mănânce frunzele, o va trimite să vâneze căprioare.

-Tata, vrei să jucăm şah? întrebă căluţul.

-După câte mi s-au întâmplat astăzi, ai câştiga din prima mutare. Nu observi ce obosit sunt? Mă întreb dacă n-ar trebui să consult un medic. Şi cum sa jucăm? Eşti doar tu. Cine a mai văzut joc de şah cu o singură piesă?

- Ai dreptate…ar fi plictisitor. Nu imposibil, dar foarte obositor. Ar trebui să alergăm amândoi ca nebunii pe tablă, schimbând mereu rolurile. Mai bine cumpărăm un şah nou şi-mi faci şi mie loc printre piese.

Soarele

Cucoşul s-a trezit de dimineaţă, şi-a aranjat pe-o parte creasta, a sorbit un gălbenuş de ou.

-E prea mică lumea pentru mine, frumosul...

S-a cocoţat în vârful casei şi a slobozit:

-Cucuriguooooooommmmmîîîîîîaaaaaeeeeeaaââââââauuuuuuuummm!

Găinile au sarit din aşternut ca arse. Era soţul lor! Minunatul, frumosul, chipeşul...

S-au bulucit toate-n ogradă. Pentru prima dată, după milenii de orbul găinilor, au văzut soarele.

-A răsărit la comanda soţului meu, chicoti cam deşucheat Moţroşcat, puicuţa cea tânară.

-Ba al meu, că-s mai bătrână. Cred ca eu am fost prima aleasă, nu-mi mai amintesc...se răsti Penenăpârlite.

-Ba al meu! Se smiorcăi de ciudă Viitoarea. Mi-a promis chiar şi-un inel.

-Cu inelul să nu fii prea sigură...Pe ale noastre le-a vândut, râseră  fără noimă cele din cârdul din spate.

-Tacere, doamnele mele! Să privim în linişte soarele. E oul meu...

-Ba al nostru!!! tăie cu sabia vocii sparte Venerabila. Era singura căreia cucoşul  îi ştia de frică. Se spunea că deoache, face magie, îţi poate lega nasul de buric, buricul de ureche, gura de degetul mic, degetul ţi-l vâră-n nas. Nu-l mai poate scoate din nas nici un sobor de preoţi sfinţi. Da, sfinţi, cum altfel? Ce vă hliziţi?

-Cine se hlizeşte, mami?

-Căscătorii de gură la povestea noastră.

-Bine, bine, al nostru, spuse împăciuitor cucoşul.

-Să-l clocim, propuse Viitoarea. O să iasă un soare nou. Unul va răsări de la răsărit, al doilea de la apus.

-Daaaaaaa! râseră puişorii. Se vor intâlni zilnic la mijlocul cerului, se vor saluta şi se vor certa care să acorde prioritate.

-Dar dacă, din neatenţie, se vor ciocni? se sperie un pui de raţă.

-Vom avea patru sori, nu doi. În ziua următoare se vor ciocni din nou. Se va umple cerul de sori. Tata, câţi sori vom avea in zece ani? întrebă puiul.

-E o problemă complicată. Mă voi gândi la ea spre seară. Acum, am foarte multă treabă. Trebuie să-mi număr soţiile.

Acestea au roşit foarte frumos, aşa cum unei găini îi şade bine. Doar Venerabila s-a înnegrit de ciudă. Mereu cucoşul pierdea vremea. Câţi sori ar fi putut crea, de n-ar fi atât de uşuratic...

Măgarul scoase capul din iesle şi, cu gura plină, slobozi şi el:

-Ihahahaauuuuuummmmmmm! Soarele-i al meu. Să nu vă prind că mi-l deocheaţi. Venerabila-l priveşte prea intens. Vedeţi? După nori iar s-a ascuns.

-Stimabile, se oţărî cucoşul, de Venerabilă numai de bine să vorbeşti, e moart....ăăăăă....doream să spun că-i sfântă.

-Venerabile cucoş, stimabilul măgar are dreptate, necheză calul. Nu vezi? Soarele şi-a schimbat puţin traseul. Mă tem că-i din cauza mea, am strănutat. Sunt alergic la floarea de fân. Ihahahahahauuuuummmmm! Vedeţi? Am tuşit, soarele a ieşit.

-Onorabiliiiilorrrrr! mugi boul. Faceţi prea multă gălăgieeeee. Vaca nu se poate concentraaaaa.

-Pe ce se concentrează? întrebă soborul strâns la uşa grajdului. Veniseră şi curci şi bibilici, raţe, gâşte, oi şi capre. Toate se holbau la soare. Când au intors capul spre bou, a prins un moment şi s-a pitulat după frunzişul cel bogat al dudului. E clar, soarele se comporta neobişnuit.

-Vaca, soţia mea, vrea să dezdeoache soarele.

-Muuuuuuaaaauuuuummmmm! mugi vaca. Gata, l-am dezdeocheat. Să-i pună cineva ochelari fumurii Venerabilei. Să nu se mai întâmple iarăşi, că eu nu vă mai ajut. Era Glaciară vă mănâncă. Aşa am auzit la TV.

-De ce să-i punem ochelari? E deja oarbă, nu se putu abţine un puişor.

L-au pedepsit să stea la colţ şi să repete tabla înmulţirii de cincizeci de ori.

-Stimabililoooooor, viiiiiiine stăpââââânul! behăiră oile.

-Stăpânul? Eu sunt aici stăpânul! strigă cucoşul. La comanda mea a răsărit soarele.

Auzind zarva din ogradă şi văzând că nimeni nu-l ascultă, stăpânul a chemat un medic celebru. Acesta i-a spus că-i fără leac, au mai păţit-o şi alţii. Singura soluţie ar fi spitalul de boli nervoase. Au tratamente noi, în faza experimentală. În plus, medicul este cam surd, asistentele poartă căşti...N-o să deranjeze pe nimeni gălăgia.

Şi uite-aşa a rămas stăpânul fără animale. Noroc cu câinele şi cu pisica, altfel ar fi fost singur cuc.

-Ce noroc că am scăpat de ei...E atâta linişte acum, zâmbi pisica.