Karina nu poate să adoarmă

Este atâta gălăgie-n casă şi atâta foială...Se întoarce pe toate părţile, dar somnul nu vrea să vină. O mulţime de ochi se îndreaptă spre ea, îngrijoraţi.

- Karina, te simţi bine? o întrebă găina Gina, punându-i mâna pe frunte.

- M-aş simţi, dacă aş putea să dorm, răspunse ea.

- Am auzit că somnul vine foarte repede, dacă numeri oi, spuse Skypy.

- Oile ne- ar mai lipsi de aici, bombăni tata şoarece.

- Eşti egoist, replică mama şoarece. Dacă n-ar fi fost papucii Karinei, rătăceam şi acum pe străzi şi n-am fi avut o aşa familie grozavă.

- Şi pestriţă, replică tata Robert îmbufnat.

- Nu trebuie să avem oi, ca să le numarăm, explică Skypy. Se numără în gând. Eu am încercat o dată şi am adormit la oaia numarul patruzeci.

- Haideţi să încercăm, spuse Karina.
Toată lumea se aşeză pe unde mai era loc liber. Mama Irina şi tata Robert se lungiră jos, lângă pat, pentru că pisicile erau toate acasă şi n-ar fi cedat locul pentru nimic în lume.

 - Eu am cinci oi, spuse găina Gina. Sunt albe şi sar un gărduţ.

- Daaaa, spuse Karina, le văd.

- La mine, oaia numarul doi refuză să sară, spuse Skypy.

- La mine sar toate, adăugă Karina şi începu să le numere. Aproape adormise, când Mura Mică începu să râdă:

- La mine a apărut un berbec, şi acum nicio oaie nu mai vrea să sară!

- Vezi cum eşti? se supără Negruţa. Aşa faci mereu. Când lucrurile par să intre pe făgaşul normal, trebuie să spui tu ceva. Aproape adormisem.

 Tata Robert şi mama Irina ajunseseră cu numărătoarea pe la nouă sute şi ceva. Aveau acelaşi număr de oi ca la început şi nu se lăsau sabotaţi de nimeni. 

- Uf! spuse tata şoarece cu obidă. La mine a mai apărut una cu o vioară. Acum cântă o sârbă săltăreaţă şi toate au început să joace. E o hărmălaie îngrozitoare. Nu este numai vioara, mai sunt şi clopoţeii de la gâtul lor.

Toţi începură să râdă atât de tare, încât părinţii Karinei uitară unde ajunseseră cu număratul şi o luară de la capăt. 

Karinei nu-i mai era somn şi se distra de minune.

- Am avut un cumnat ce cânta atât de tare, că glasul i se auzea de la zece km depărtare, spuse Gina, fără nicio legătură. L-au angajat în armată, să dea deşteptarea. Era văr de-al paisprezecelea cu bucătarul regelui din Insula Popândăilor. Au început să facă împreună afaceri necurate cu alimente şi mici escrocherii. Au fost daţi afară din slujbă şi acum dorm pe străzi.

Se lăsă o tăcere stânjenită, ca în majoritatea cazurilor când Gina vorbea despre familia ei.

- 99, 100, 101...numărau Irina şi Robert.

- Eu zic să încercăm şi invers, propuse Mura Mică. Poate merge. Ne imaginăm că sar gardul cu spatele şi numărăm descrescător.

- 105, 104, 103...se conformară singurii ce luaseră în serios totul.

- Nu-mi convine, protestă tata şoarece. Eu nu am atât de multe. Mai daţi-mi de la voi.

- 55, 54, 53...

- La mine au apărut o vacă şi un cal, se plânse Negruţa. Eu renunţ. Ies să mă plimb.

 - Şi eu renunţ, spuse Robert, descurajat. Merg să fac popcorn. Vrea cineva?

- Daaaaa, răspunseră toţi!

- Când floricelele sunt bine făcute, seamană cu oile, spuse Mura Mică, stârnind un nou val de râsete.

De ce a plecat Zenube Nenube Deinebe la Polul Nord?

 Păi cum să nu plece bietul copil? Motanul Serghei- Dedei pufnea de după sobă, pisica Aişa îi trăsese o labă peste obraz, cloţa călcase pe picior un pui şi dăduse vina pe ea. Nu contează că în curte este vară. Ştie ea mai bine. Cum treci de poarta grădinii, începe Polul Nord. Se pregăteşte bine pentru drum. Ia haine groase, mănuşi, un rucsac cu merinde, o carte, să le citească pinguinilor poveşti. Nu contează că nu o credem şi căţelul Duluş râde de ea. O să ne demonstreze la toţi că e adevărat ce spune.

După două ore, un piguin ne-a adus o scrisoare. Se împrietenise deja cu un om de zăpadă şi zâmbeau la noi din fotografie. Nu cred că trebuie să vă spun ce am făcut mai departe. Ne-am îmbrăcat toţi cu haine de iarnă şi am dat buzna pe poarta grădinii. Aerul rece ne-a izbit drept în faţă. Pe zăpadă erau multe urme, dovadă că noi eram singurii fraieri ce ne coceam la 38 grade C.

                                                                                      

Moş Crăciun ne-a întâmpinat încruntat, cu o lopată în mână şi ne-a  poruncit să curăţăm zăpada: „ Toţi  vin aici doar să se distreze, nimeni nu vrea să muncească!”. În timp ce  ne treceau toate apele, luptându-ne cu nămeţii, Nenube ne-a mai trimis o scrisoare, printr-un pisoi pe skiuri. Ne povestea că si-a făcut noi prieteni, că se distrează de minune cu ei, le citeşte din cartea cu poveşti...

Când avusese timp să facă toate astea? Plecase doar de două ore şi ceva! Ne uitam în ochii Moşului, sperând că ne lasă să plecăm. Necruţător, ne-a mai arătat câteva troiene. Păi cum mai  ajungem copilul din urmă? Aşa ne trebuie, dacă am râs de ea! După o jumătate de oră, pisoiul a venit iar cu scrisoare. Ne spunea că învăţase să construiască un iglu, împodobise un pom de Craciun cu copiii eschimoşilor, Crăiasa Zăpezii îi făcuse cadou un album cu fulgi de nea care nu se topeau niciodată...Era şi o fotografie cu Crăiasa ce ne trimitea bezele. Când am privit-o, a început să ningă şi Moşul ne-a  adus câteva lopeţi de rezervă. Am rupt-o la fugă spre poartă, ne împingeam unii pe alţii, grăbindu-ne să ne întoarcem la vara din curtea noastră. Am intrat în casă, frânţi de oboseală. Mirosea frumos, a prăjituri şi a sărbătoare. Ochii ni s-au mărit de uimire. Copilul ne pregătea o surpriză: tort de ciocolată. Pe masă era albumul cu fulgii ce nu se topesc niciodată.

                                                                                                                   
În ziua următoare, ne-a anunţat că pleacă pe mare. N-am mai râs. Ştiam că la poarta grădinii o aşteptă o corabie cu pânzele ridicate. S-a deghizat în explorator, şi-a luat câteva lucruşoare şi a plecat, făcându-ne cu ochiul.

După foarte puţin timp, un porumbel călător ne-a bătut în geam. Am sărit  

să-i luăm scrisoarea din cioc. Tocmai se terminase o bătălie cu piraţii şi ea ţinea un discurs de mulţumire în faţa echipajului.                          

Nu mai făceam nimic toată ziua, doar stăteam cu ochii pe cer, aşteptându-i scrisorile. I-am fi plecat pe urme, dar singura corabie era la ea. Să construim alta ne-ar fi luat o grămadă de timp...şi ne era frică, după întâmplarea cu Moş Crăciun.  . Ne trimitea fructe exotice, flori, scoici, condimente. Mirosea peste tot a scorţişoară, piper, foi de dafin.
Mai venea uneori pe acasă, din ce în ce mai rar, călătoriile erau lungi şi periculoase. Atunci, o priveam cu uimire. Era alta. Crescuse, începuseră să i se schimbe dinţii şi noi nici nu observaserăm.  Îi ascultam cu gurile căscate, poveştile. Am hotărât ca la următoarea plecare să mergem cu ea. Eram tot timpul cu ochii în patru, să vedem când îşi pregăteşte rucsacul. Nu am reuşit. Dimineaţa, am găsit un bilet. Ne spunea că pleacă spre America şi că dormeam atâta de frumos, că   i-a fost milă să ne trezească. Un timp, n-am mai aflat nimic. Noi am devenit foarte pasionaţi de geografie. Refăceam pe hartă călătoriile ei şi miroseam condimente. Am pus fotografiile de când era mică în albumul de la Crăiasă, lângă fulgii de nea. În timp ce le aranjam, ne-am dat seama că îşi proiecta călătoriile încă de pe atunci. Nu aştepta decât momentul când o să poată merge. Se vedea asta din  ochii ei visători...

Un condor ne-a adus prima scrisoare din America. Ne trimisese alte condimente, podoabe, flori presate şi un nai. Învăţase limba indienilor şi crescuse. Povestea despre bizoni, lupi, vulturi. Acum ştia să-şi ridice singură un cort, să citească semnele din natură.
Iar n-am mai ştiut nimic, o vreme. Eram curioşi cine o să ne aducă următoarea veste. Ochii ni se deschiseseră la culoare, de când stăteam cu ei aţintiţi spre cer.

 Ne-a trimis două scrisori, legate de piciorul unui vultur. Îşi cerea iertare că nu a mai trecut pe acasă şi a plecat direct spre Tibet, iar de acolo, cu o caravană, spre Mecca. Spunea că are multe daruri pentru noi: alte mirodenii, parfum de iasomie, mătăsuri fine şi podoabe. 

Când s-a întors, am rugat-o să nu mai plece, măcar un timp, sau să ne ia şi pe noi, altfel îi pierdem toată copilăria. Ne-a ascultat rugămintea, a rămas acasă.

Au trecut ceva ani de la ultima călătorie. De un timp, are iar privirea aceea...

 Suntem hotărâţi: dormim pe rând şi numai cu un ochi. Pe celălalt îl ţinem mereu deschis.

Când omul şi pisica privesc acelaşi lucru

Când omul priveşte singur o floare, un fluture, o gâză oarecare,  nu vede mare lucru... Dumnezeu i-a dat pisica. Mai întâi, ţi se lipeşte de picioare, îţi dă târcoale, miaună insistent, din ce în ce mai insistent. Apoi, dacă te dovedeşti a fi demn de încredere, ţi se urcă pe umăr. Este îngerul de pe umărul stâng. De acolo, începe să-ţi sufle:

- Vezi? Tămâioarele au înflorit. Este timpul să faci o plimbare.
Sufletul tău are nevoie de asta, ascultă-l. Pisica este un bun translator. Tu, nu numai că nu auzi vocea sufletului, dar nici nu ai înţelege ce-ţi spune. Noroc cu pisica, ea aude şi vede tot.

Priveşti spre cerul înstelat. Pisica, tot pe umăr.

- Uite, aceea este Calea Lactee, îţi susură  insinuant în ureche.
Nici tu nu înţelegi, peste o oră, ce ţi-a venit să ieşi pe întuneric să cumperi lapte... mai ales că nici nu-ţi prea place. Dar ea ştie. I-a spus sufletul tău că ai nevoie de puţin lapte cald, să-ţi fie somnul bun. Acum, îşi spală boticul şi mustăţile, iar tu dormi lin, legănată de torsul ei mulţumit.

Când dormi, ţi se dă jos de pe umăr şi-ţi pătrunde-n vise. Acolo, ca un ghid experimentat, deschide porţi către lumi minunate. Te ia de mână şi-ţi arată flori, fluturi, gâze...
Aşaaaa, în treacăt, îţi atrage atenţia spre un magazin ce tocmai s-a deschis şi unde mâncarea pentru pisici este mai ieftină. A doua zi, paşii te poartă spre acel loc, de unde vii încărcat cu diverse bunătăţi şi cu portmoneul aproape gol.

Te trezeşte de cinci ori pe noapte. Vrea afară, vrea în casă, vrea mâncare, se răzgândeşte... Tu nu ştii, dar face asta pentru binele tău. Aveai un coşmar şi plângeai în somn. Trebuia să te trezească!

Când i se pare că nu-i dai suficientă atenţie, se îmbolnăveşte subit. Alteori, dispare de acasă câte-o săptămână. Dai telefoane, întrebi disperată pe la prieteni, o strigi. Ea stă ascunsă în frunzişul unui pom şi zâmbeşte mulţumită: „Mă iubeşte...”.

Problemele se înmulţesc, când sunt mai multe pisici. Atunci este mare înghesuială pe umerii tăi şi în vise. Portmoneul este şi mai gol, iar viaţa, mult mai palpitantă.

După ce te-a testat suficient şi se declară mulţumită, coboară de pe umăr, în inimă. De acolo nu  pleacă niciodată şi nevoie de translator nu mai ai. Sufletul îţi vorbeşte direct.

Karina se plictiseşte

 Karina iar nu părea în apele ei. Dormea prea mult, îşi făcea temele fără niciun chef, nu se mai juca cu păpuşile. Nici de desenat nu prea mai desena.

- O fi bolnavă, s-a alarmat găina Gina.

- Nu pare, dacă te uiţi la faţa ei, spuse mama şoarece.

- Karina, te doare ceva? întrebă Negruţa.

- Nu mă doare nimic, doar că mă plictisesc îngrozitor, răspunse aceasta, trăgându-şi pătura peste cap.

- Trebuie să facem ceva, spuseră toţi prietenii ei!

 Au început să o descoase. Ce i-ar plăcea să facă, dacă doreşte o jucărie nouă, de unde vine tristeţea...

- Dacă tristeţea vine din degete, e semn că are nevoie de culori noi şi încă un bloc de desen, mi-a spus mie un verişor care este pictor, îşi dădu cu părerea găina Gina.

- Atunci când vine din stomac, e semn că are nevoie de o schimbare în meniu, spuseră iepurii.

- Când vine din pernuţele de pe tălpi, înseamnă că are nevoie de o plimbare bună, să vadă şi să exploreze locuri noi, spuseră pisicile.

- Karina, de unde-ţi vine tristeţea ? o întrebară în cor.

- De peste tot, răspunse aceasta, după un moment de gândire. Şi nu-mi doresc nici jucărie nouă, nici alte culori. Pur şi simplu, mă plictisesc...de fapt, dacă mă gândesc bine, mi-ar plăcea o căsuţă în copac şi să vină primăvara.

 Ochii se măriră fericiţi. În sfârşit, aflaseră ce-şi doreşte. Cum primăvara venea singură, nu le mai rămânea decât să-i facă o căsuţă. Au început să dea telefoane pe la diferite firme care aveau materiale de construcţie, să se intereseze de preţuri. În acelaşi timp, o întrebau cum ar vrea să fie, ce culoare, ce formă, cu câte etaje...Fetiţa le răspundea că vrea să fie simplă, ca orice casă, cu patru pereţi,  acoperiş, ferestre. Restul aranjau pe urmă.

Tata şoarece şi tata Robert îşi căutau de lucru şi săreau de câte ori suna telefonul. Gina aştepta şi ea un telefon de la Teatrul Liric. Un trecător o auzise cât de frumos intona imnul naţional, în timp ce ştergea praful. Întâmplător, acesta era tocmai directorul teatrului şi-i promisese că o să sune când va avea un rol pentru ea. Skypy aştepta să-l sune un prieten ce ştia o mulţime de lucruri despre căsuţe în copaci, în nori, în pădure, case cu acoperişul în jos, cu cinci pereţi, cu trei, cu opt. Era un adevărat maestru în domeniul lui.

Cum suna telefonul, toţi tresăreau. Începuse un adevărat concurs. Primul ajuns, ridica receptorul.

- Alo, găina Gina? întreba vocea.

- Nu! Nu este nicio Gina la acest număr, răspundeau tata Robert şi tata şoarece, mânioşi că telefonul nu era pentru ei.

- Alo, d-l Robert? întreba uneori vocea.

- Nu este nicun domn cu acest nume, răspundeau Gina, tata şoarece şi Skypy, depinde care avusese norocul să pună mâna pe receptor.

- Alo, Skypy?

- Skypy s-a mutat de la aceasta adresă! se burzuluia tata şoarece.

Îşi pierduseră de tot bunul simţ. Îşi smulgeau unul altuia telefonul din mână, se certau, se bănuiau de diverse afaceri necurate, se acuzau de toate relele ce se petreceau în oraş, în lume şi în Univers.

După un timp, telefonul amuţi. Nu mai sună nimeni. Tăcerea era asurzitoare. Se mai auzea doar Karina oftând.

-Copilul se plictiseşte ACUM, nu la vară şi nici anul viitor, spuse Mura Mică.

Aşa că pisicile o invitară la o plimbare, să-i arate lucruri pe care numai ochii lor le observau.

În acea lună, factura la telefon a fost uriaşă, nimeni nu şi-a găsit slujbă şi Karina a rămas fără căsuţa în copac.

Fotografii

Duluş jr. şi Leu jr.

Duluş

Vintilă...Vântul prin Sălcii

Bella...Vântul din Lună

Yam- Yam

Blanche

Norocel

Norocel şi Nero

Leu

Prietenii si Maestrii mei.

Aventurile lui Andrei în Lumea Imaginaţiei- Întoarcerea acasă

                                                    

- Cred că ar fi momentul să ne întoarcem acasă, spuse Andrei, copleşit de atâtea întâmplări neobişnuite.

Nero nu spuse nimic, doar tăcu…ştia că ACASĂ nu înseamnă acelaşi lucru pentru amândoi şi întoarcerea înseamnă despărţirea de prietenul lui.

Ajunseră iar la copilul ce visa o lume de dincolo de lumea lui.

- Acum te văd, îi zise acesta lui Andrei. Arăţi exact ca in visele mele, semănăm chiar foarte mult.

- Da, spuse Andrei...şi el observase ciudata asemănare dintre ei.

-Pentru prima data, după foarte mult timp, părinţii mi-au cumpărat culori noi şi m-au încurajat să desenez. Locuitorii cetăţii nu se mai tem de străini şi nici de lucrurile ce vin din afara ţării. Este meritul vostru. Îţi dăruiesc culorile cele noi primite de la părinţi şi eu o să le opresc pe cele de la tine, mai spuse el.

Andrei îi mulţumi şi-i făcu un desen în care puse tot ce-i plăcea: soarele, pomii, apele, flori si fluturi, buburuze, animale, oameni, castele...adică TOTUL.

- Când o să mai vin în Lumea Imaginaţiei, o să te caut şi…cine ştie? Poate o să vii cândva, să-mi vezi şi tu Lumea, spuse el, făcându-i un semn de rămas-bun. 

La ieşire, îi întâmpinară cocoşdilul şi cocoslupul. Din toate părţile, începuseră să vină animale cu aspect cât se poate de ciudat. Acum, drumul era deschis şi nu le rămânea decât să hotărască unde să-şi facă o ţară a lor.

- Cu figurile pe care le avem, n-o să putem niciodată să ne stabilim printre ceilalţi, spuse un vultur pleşuv, căruia îi alunecase peruca peste ochi. Asta îl făcea să arate atât de caraghios, încât ceilalţi se puseră pe râs.

- Râde ciob de oală spartă! se burzului vulturul la ei, trăgându-şi peruca mai spre ceafă şi pufnind dispreţuitor. Urmară alte hohote!    Se uitau unii la alţii, se arătau cu degetul şi râdeau cu lacrimi.

- Am putea să ne stabilim in orice ţară, spuse cocoşdilul. Suntem atât de ciudaţi, că siguuuur, în scurt timp, locuitorii şi-ar părăsi casele şi ar lua drumul pribegiei.

Aceste vorbe stârniră o nouă repriză de râsete.

 Abia mai putând să respire de râs, Andrei îi şopti lui Nero:

- Trebuie să găsim o soluţie pentru ei. Sunt atat de suciţi şi caraghioşi, că oriunde ar merge, n-o să fie bine.

- Da, răspunse Nero, sughiţând. Dacă nu-i pun pe fugă pe ceilalţi, or să moară de foame. Dacă nu mor de foame, or să moară de râs.

- Oare, vraciul nu i-ar putea ajuta? hohoti iar, Andrei.

 La aceste vorbe, apăru chiar el. După figura pe care o avea şi lacrimile ce-i şiroiau pe obraji, se vedea că, nu numai că ascultase toată discuţia, dar şi râsese cu poftă. Şi nu numai că râsese cu poftă, dar, văzându-i roba cea strălucitor de albă mai înainte, murdărită, Andrei trase concluzia că magul se cam tăvălise pe jos, de râs.

- Sunt mai bătrân decât munţii, spuse el. Ştiu lucruri pe care muritorii de rand nici nu le bănuiesc, dar nimeni nu a reuşit până acum să mă facă să râd cu lacrimi. Mă simt minunat, de parcă am întinerit…mai mult, parcă aş fi din nou copil.

- Ne bucurăm mult, spus cocoşdilul bătând din aripi şi trâmbiţând un “ cucuriguuuuu!” atât de sonor, încât toţi tăcură respectuos.

 Numai vraciul se puse şi mai tare pe râs. 

- O să vă ajut să deveniţi normali…hmmmm, parcă poate cineva să spună ce înseamnă normal…îşi şopti sieşi, în barbă. Eu unul nu mai prea ştiu …până mai ieri, credeam că ştiu…Da, o să vă ajut, doar că trebuie să hotărâţi ce vreţi să fiţi.

- Eu vreau să fiu cocoş, spuse cocoşdilul. Nu-mi place să mă târăsc şi poate o să-nvăţ să zbor.

- Mie mi-e greu să mă decid, zise cocoslupul. Îmi plac picioarele mele lungi şi subţiri…Da, e mai bine  să rămân cocostârc, aşa poate scap şi de foamea chinuitoare.

 Porcii cu aripi nu spuseră nimic. De teamă ca nu cumva magul să-i lase fără posibilitatea de-a zbura, o zbughiră la unison, spre Lună.

- Dar voi de ce vă credeţi anormali? îi întrebă Andrei, pe vulturii pleşuvi. Perucile vă fac să fiţi caraghioşi. Mai bine renunţaţi la ele.

- Are dreptate copilul. Cum de nu ne-am gândit?

Le aruncară-n aer, chiuind de bucurie şi plecară-n zbor spre Munţii Anzi.

Unele dintre zebre aleseră să rămână zebre, iar altele-i cerură magului să le transforme în girafe. Şoarecii cu cap de pisică refuzară vehement să se transforme în duşmanul lor cel mai de temut şi deveniră şoareci de câmp. Fluturii scăpară de greaua povară a trompelor de elefant, dar magul le lăsă, totuşi, unele mai mici, să se poată delecta cu nectarul îmbătător al florilor.

 Şi aşa, toate se aşezară în matca lor…nu mai era nevoie de o ţară pentru toţi, putea fiecare să meargă oriunde dorea.

- Asta a fost cea mai ciudată întâmplare din cariera mea de mag. Nu o să mai cred niciodată că am văzut tot ce se poate vedea…

Cu inima împăcată că se mai rezolvase o problemă, Andrei şi Nero plecară iar la drum. Când trecură prin faţa casei puiului de struţ, auziră o melodie încântătoare, cântată de mamă şi pui, la patru mâini. Tata îşi vopsea maşina lovită a nu stiu câta oară. O făcuse albastră, iar mătuşa şi unchiul pictau norişori albi pe capotă.

Ajunseră şi la casa uriaşului Om-Nom-Nom. Observară imediat schimbările. Acoperişul fusese reparat. În faţa casei, aleea ce ducea către intrare era străjuită de lalele, zambile şi trandafiri, iarba era tunsă frumos. Soarele pătrundea în casă, prin geamurile curate. Nu ştiu din de motiv, poate pentru ca-i era dor de casă, dar Andrei avu impresia, pentru prima dată în viaţa lui, că soarele are forma României.

Îl găsiră pe uriaş în grădina de legume. Câţiva copii din sat îi dădeau o mână de ajutor la plivitul buruienilor. Era de nerecunoscut. Slăbise mult, avea faţa rumenă şi strălucitoare şi zâmbea necontenit.

 Intrară în casă. Şi aici domneau ordinea şi curăţenia. Buburuză citea dintr-o carte groasă, cu ochelarii pe nas. Mirmidon se întorsese în pădure. La fel, şi Levănţică. Acesta din urmă îl vizita des pe uriaş, aducându-i mereu pui trimişi de zână, ce aveau nevoie de îngrijiri speciale.

  Andrei îi spuse uriaşului că trebuie să se întoarcă acasă. Lipsise foarte mult şi se temea că părinţii erau îngrijoraţi. Acesta îl învăţă că este o cale de a ajunge mult mai repede la grota unde era portalul. Era suficient să  se gîndească intens la acel loc şi, în câteva fracţiuni de secundă, o să ajungă.

 Lui Nero îi era foarte greu să se despartă de Andrei, aşa că preferă să rămână la uriaş şi să-l ajute la treabă.

- O să aştept momentul în care o să ai o casă şi o livadă cu meri şi cireşi, spuse el, trist.

- O să mai vin să vă vizitez, spuse Andrei. Acum ştiu drumul…

 Închise ochii şi se gândi la casă, la părinţi şi la Darius. Simţi ceva, ca un vârtej ce îl ridică de la pământ. Când deschise ochii, văzu în faţa lui uşa ce ducea spre grotă. Străbătu fără pic de teamă tunelul cel întunecos. Ceasul de pe peretele grotei arăta ora 10:11. De data asta, era dimineaţa. Rosti cuvântul magic SAFIR şi oglinda se dădu într-o parte. Când păşi în camera lui, avu un sentiment foarte ciudat. Totul părea neschimbat, părinţii îşi vedeau calm de ocupaţiile lor zilnice. Darius încă dormea.  Ora era 10: 11, la fel ca în grotă…Lipsise doar un minut de acasă! Nimeni nu-i observase lipsa. Crezu că totul fusese doar un vis, dar culorile şi desenele din buzunar erau dovada că totul fusese aievea.

- Ai plecat de acasă fără permisiunea părinţilor, se auzi vocea acuzatoare a păianjenului. Este a 134-a oară când faci asta. Darius deschise ochii şi-l privi pe Andrei, zâmbind. Se vedea pe faţa lui că era singurul care ştia cu adevărat unde fusese fratele său. În vis, îl urmase pas cu pas…

Aventurile lui Andrei în Lumea Imaginaţiei 6

                                                      Ţara înconjurată de ziduri

Ajunseră la ziduri. Erau atât de înalte, încât nici cu gândul nu cutezai să le treci. Singura cale de comunicare cu exteriorul era o poartă uriaşă, ce avea sculptate in centru două săbii încrucişate. Nu-ţi trebuia prea multă minte, ca să pricepi ce semnificau.Poarta era încuiată.

 - Dacă vă supuneţi unui test, vă dau cheia şi vă învăţ cum să treceţi teferi prin cetate, se auzi o voce din apropiere.

 La umbra unui palmier, apărut parcă de nicăieri, stătea turceşte un bătrân.Părul şi barba albe şi vocea caldă, i-l aduseră iar în minte, lui Andrei, pe magul ce-i spusese semnificatia numelui sau. Doar că era îmbrăcat intr-o haină lungă, sclipitor de albă. Pe cap avea un turban, alb şi el.

- Despre ce test este vorba ? întrebă  Andrei.                    

- Trebuie să-mi răspundeţi la o întrebare: CE ESTE IUBIREA?

 Cei doi cautară adânc în fiecare colţişor al creierului, încercând să găsească un răspuns cât mai mulţumitor.

 Andrei făcu eforturi să-şi amintească dacă nu cumva o fi învăţat vreo definitie la şcoală. Lui Nero i se perindară prin cap tot felul de amintiri legate de ceva bun de mâncat...dar nu găsiră nimic,acolo.

Părăsiră creierul şi căutară în inimă.

Atunci, Nero zise: „Iubirea înseamnă să-mi urmez prietenul cel mai bun, pe Andrei, în orice călătorie, oricât de primejdioasă ar fi. Să doresc atât de mult să fiu cu el, incât să inving barierele timpului şi spatiului şi să-l urmez în Lumea Reală".

Andrei nu găsi un răspuns mulţumitor, aşa că, scoase culorile din buzunar şi desenă:

- E foarte bine. Ati dat răspunsurile corecte, zise bătrânul.

Pocni din degete şi murmură cuvinte neînţelese. În mâna lui, apărură o cheie şi o punguţă din piele.

- Aveţi aici un praf magic. Acesta are puterea de a vă face invizibili. Dar atenţie, efectul lui durează doar până la apusul soarelui. Dacă vă abateţi din drum, sau întârziaţi şi vă prinde apusul în cetate, s-a zis cu voi,nimic nu vă mai poate salva din temniţele de sub pământ!

 -Dar, ce este cu aceşti oameni, de ce s-au înconjurat cu ziduri? întrebă Andrei.

- Pe vremea când străbunicii lor erau tineri, se putea intra liber în ţară.Oamenii erau atât de ospitalieri, încât li se dusese vestea peste mări şi ţări. Era un pământ binecuvântat, unde totul decurgea firesc, pământul îşi oferea cu dărnicie roadele, iar locuitorii erau fericiţi.

 Într-o zi, au apărut, călare pe caii lor întunecaţi, nişte străini.Vorbeau o limbă necunoscută şi aveau chipuri aspre. I-au primit cu bucurie, după legile locului, oferindu-le mancare şi adăpost.

 În timpul nopţii, acestia le-au dărâmat templul ce era acolo, de când erau şi ei pe acele pământuri şi au plecat, luând cu ei toate obiectele valoroase din el.

 Plângând, au jurat că nu vor mai permite niciunui străin să pătrundă în ţara lor. Cărămidă cu cărămidă, au ridicat acest zid. Cu fiecare cărămidă pusă, li se împietreau şi inimile. Când zidul a fost gata, erau de nerecunoscut. Nimic din aspectul şi comportamentul lor nu mai amintea de cei ce fuseseră odinioară. Deveniseră nişte oameni duri, ce urau străinii!

 - Ar fi timpul să plecaţi, soarele e sus. Grăbiţi-vă, ca să ajungeţi la ieşire, până la apus!            

 Mulţumind, Andrei presără praful peste el şi Nero, apoi deschise poarta.

 Şi merseră ei, şi merseră...Treceau nevăzuţi, printre case de culoarea nisipului, pe străzi prăfuite şi triste.Văzură bărbaţi şi femei ce munceau cu feţe încruntate şi copii care se jucau…parcă fără nicio vlagă.

 Deodata, un strigăt le atrase atenţia. Se uitară în direcţia din care venea glasul şi văzură un om căzut în apă, ce dădea din mâini şi se zbătea, gata-gata să se înece.

 Andrei o rupse la fugă spre el.

 - Stai, magul a zis să nu ne abatem din drum, o să întârziem! Strigă Nero.

 Andrei se opri pentru câteva clipe, apoi i se păru că aude o voce ca a mamei: „ Ascultă-ti inima, fiule!”. Smulse o frânghie de rufe din faţa unei case şi o aruncă în apă. Când omul o apucă, Andrei şi Nero îl traseră la mal. Ud şi tremurând din toate încheieturile, se uită în toate părtile şi zise uimit:

- Dar cine m-a ajutat?

- Doi străini, strigă Andrei plecând grăbit, în timp ce omul se uita uimit în direcţia din care se auzeau paşii.

 Şi merseră, şi merseră...

 Umbrele devenea din ce în ce mai scurte, pe măsură ce soarele se apropia de cumpăna cerului.

- Ajutooor! se auzi un strigăt dintr-un hăţiş de tufe ţepoase.

  Andrei  se abătu iarăşi din drum, urmărit de strigătele disperate ale lui Nero, că întârzie.

Intrară în tufele dese, unde un bătrân se lupta cu un leu. Andrei smulse o ramură cu ţepi şi începu să-l lovească, în timp ce Nero îl muşca de unde nimerea.

 Speriat şi neînţelegând de unde vin loviturile, leul o rupse la fugă. Îl ajutară să se ridice şi-l şterseră de sânge.

Cu glas stins, acesta întrebă:

- Eşti cumva un înger trimis să mă ajute?

- Nu, strigă Andrei, rupând-o la fugă, suntem doi străini!

- În ritmul ăsta, nu mai ajungem noi la poartă pâna la apus, spuse Nero.

 Şi merseră, şi merseră...

 Trecură pe lângă un copil ce stătea atât de trist, încât parcă şi pomii din jur se aplecaseră abătuţi. Desena, gânditor, forme în nisip.

Andrei îl privi lung...Parcă nu-l lăsa inima să treacă mai departe.

- Iar te întorci? spuse Nero, rotindu-şi ochii, disperat.

- De ce eşti atât de trist? îl întrebă.

- Copilul tresări. Nevăzând pe nimeni, crezu că e vocea sufletului său, pe care o mai auzea câteodata.

- Îmi place atât de mult să desenez...

- Şi ce te opreşte s-o faci? întrebă Nero.

- Nu mai am cu ce, părinţii  mi-au confiscat culorile. Obişnuiam să desenez case neobişnuite, diferite de ale noastre...Nu ştiu de unde îmi veneau în minte tot felul de peisaje, oraşe cu clădiri înalte, prin care circulă ciudăţenii pe patru roţi, netrase de cai.

 Tata s-a speriat, a zis că sunt lucruri străine şi periculoase.

 Andrei scoase din buzunar culorile şi i le întinse.

- Dar cine eşti tu? Si cum de nu te văd?

- Suntem doi străini, călători prin ţara ta, un vrăjitor ne-a dat un praf care ne face invizibili.

 Atunci, copilul a văzut imaginea lui Andrei în inima sa şi l-a desenat, dar în haine de prin partea locului.

 - Mulţumesc, spuse Andrei, o să iau desenele cu mine, în ţara mea. De fiecare dată când văd ceva frumos, o să mă gândesc la tine, ca tu să poţi vedea prin ochii mei şi să desenezi...

- Mergeţi cu bine… şopti copilul în urma lor.

 Şi merseră, şi merseră...

Soarele se apropia de asfinţit, iar poarta se vedea deja, în depărtare.

Trecură pe lângă ruinele unei case părăsite. Câţiva copii stăteau ascunşi, uitându-se cu teamă în jurul lor. Părinţii le aruncaseră toate cărţile de poveşti, pentru că aminteau in ele despre mări şi ţări străine. Unul dintre ei ţinea în mână un caiet, din care le citea celorlalţi o poveste scrisă de el. Andrei se apropie de ei, dorind să o asculte.

 - Andrei, nu te opri tocmai acum, poarta este aproape! Strigă Nero, disperat.

 Dar el nu ascultă...

                                 Povestea fluturelui-curcubeu

 A fost odată ca niciodată , o omidă…

Ei bine, această omidă a inventat un nou tip de fluture.

Primele amintiri despre ea însăşi erau destul de slab conturate . A trebuit să caute mult prin sertarele căpşorului ei, ca să poată povesti că era mică, de culoare verde-crud. Fire de păr caraghioase se iţeau obraznice de pe tot corpul, facând-o să semene cu un pisoi zburlit.

 Ca toate omizile proaspăt iesite din ou, nu făcea nimic deosebit. Toată ziua mânca, dormea, mânca şi iar dormea. Prin ochii-i mari şi întrebători ,privea cu teama lumea înconjurătoare. Asta, bine-nţeles, din cauza poveştilor înfricosătoare pe care i le spuneau toţi. Mătuşa-fluture obişnuia să-i înşire felurite păsări, care mai de care mai ameninţătoare, ce pândeau cu ochi pofticioşi.Deşi mica gânganie iubea razele calde ale soarelui, bunicuţa îi spusese de curând că acesta abia asteaptă sa-i prăjească pielea catifelată.  Sâmbăta, când toate neamurile veneau în vizită, obişnuiau să-i povestească despre cât de bine era să ai o culoare cenuşie şi banală, cu care să nu atragi privirile. Ei erau fluturi de noapte şi îl învăţau pe viitorul fluturaş să se comporte ca ei, crezând că probabil acesta era secretul fericirii:”să stai în colţul tău, să zbori cu măsură, să nu te amesteci în treburile altora şi, mai important decât toate, sa fii cât mai cenuşiu!Să  nu cânţi! Să nu râzi!”…iar aici, mica omidă nu-si putea aminti nici în ruptul capului continuarea listei.

Tristă că i se spunea din toate părţile cum o să arate viitorul, era cât pe-aci să renunţe la imaginea lumii pe care o visase...

 Dar iată că veni vremea pentru marea transformare. Mica omidă sorbi din ochi împrejurimile, după care începu să-şi ţeasă plăpumica.

 Încercă să folosească maroniul frunzelor tomnatice, dar ca prin minune, apăru un roşu pătrunzător, cel al florilor de mac. Acesta se împleti cu portocaliul vesel al crăiţelor şi cu galbenul fluid dintr-o rază de soare,ce venise să privească minunata ţesătură. Verdele i-l dărui  copacul în care locuia, cu o privire drăgăstoasă şi mândră. Chiar şi cerul îşi trimise solii cu o picătură de albastru senin. Trebui să aştepte o bună bucată de vreme, până când  noaptea cea misterioasă îi dărui un crâmpei din năframa ei indigo. În apropiere, o fetiţă blondă  culegea  flori de mărgăritar. Când se ridică din iarbă, omida îi văzu  minunaţii ochi violet şi o rugă să-i dăruiască o pată de culoare.

 Când fu gata, se înveli şi începu să-şi viseze lumea în care va trăi…Şi dormi…  vreo trei săptămâni. Când se trezi, simţi că se schimbase ceva. Îşi întinse somnoros picioruşele, antenele, aripile şi îşi luă zborul. Minunat era să zbori! Privi de sus câmpul şi copacul ce-i servise drept casă. Pluti lin pe deasupra râului şi se oglindi câteva clipe în apele lui limpezi…şi atunci se văzu: era un minunat fluture-curcubeu...În acel moment, soarele asfinţi, iar în lumina ce-şi aruncase o ultimă privire asupra cetăţii, copiii îl văzură pe bătrânul mag făcând un gest ciudat deasupra zidurilor.

Ca prin farmec, acestea dispărură, iar din cărămizile lui se înălţă mândru templul distrus cu multe generatii în urmă...

-  Din nou aţi făcut ceea ce trebuia! se auzi, şoptit, vocea magului...

… atunci, au fost eliberate toate din temnitele subpamântene.

 Erau acolo fel de fel: un papagal închis pentru că avea pe el culori neîntâlnite în ţara lor, un cocoşdil ce se încăpăţânase să intre, deşi fusese avertizat de ceilalţi, culori, pensule, cărţi, instrumente muzicale, partituri, pentru ca nimeni să nu mai cânte, desene…cu cât erau mai colorate, cu atât aveau mai multe şanse să fie aruncate în temniţă. Era chiar şi un felinar pierdut de stăpânul său.

- M-au  închis pentru ca scria pe mine Made in Turcia...nu stiu ce înseamnă asta, dar cred că e de rău, că altfel ce să fi avut cu mine?!

 Se treziseră cu gândul că nu vor mai iesi niciodată de acolo...Nu ştiau că în ţară se dusese deja vestea din om în om...

- Priviţi! stigă un copil de lângă ruinele casei părăsite, arătând spre cer.

Plutea lin si se oglindea în apele râului un fluture-curcubeu...

Făcu câteva ocoluri pe deasupra templului şi zbură spre Soare- Răsare...

Andrei le împărţi copiilor cărţile de poveşti, privindu-i zâmbind, cum le deschid emoţionaţi.

Andrei, Sebi şi Andra în Ţinutul lui Knut cel Crunt

 Prima dată când Sebi şi Andra l-au întâlnit pe Andrei în Lumea Poveştilor, a fost în Ţinutul dragonul Knut cel Crunt. Andra a făcut iarăşi ceva ce l-a uimit pe Sebi. Nici chiar el, nu ştia că fetiţa vorbea cu vântul. Acesta era prietenul ei şi-i şoptea adesea poveşti despre lumi îndepărtate. Dar vântul era altfel acum...parcă cineva îl controla, îl făcea să fie furios. Andra i-a şoptit blând că trebuie să-şi amintească cine este, că e liber şi nu are nimeni voie să se folosească de puterea lui. Vântul a ascultat-o...s-a liniştit şi lui Andrei i-a fost mai uşor să-şi ducă bătălia.

                                               Ţinutul lui Knut cel Crunt

 Însoţit de Nero, Andrei a  pornit din nou la drum. Apărură întâi dealurile din ce în ce mai înalte, apoi munţii. Începea sa fie frig. Pe crestele munţilor, zăpada era deja aşternută, iar acum se pornise să ningă şi in jurul lor. Casele erau răsfirate, ca peste tot, în zonele de munte.Văzură şi primii oameni.Erau bătrâni şi mergeau  greu pe zăpadă. Aveau feţe indiferente, iar ochii lor priveau în gol. Nu se auzeau glasuri de copii. Linistea era apăsătoare. Au încercat  să intre în vorbă cu ei, dar aceştia nu le-au aruncat nici măcar o privire, parcă nu i-ar fi văzut...

 La marginea satului, văzură un cioban ce-şi mâna oile către puţina iarbă ce se mai găsea neacoperită de zăpadă.Era îmbrăcat ca ciobanii din ţara lui Andrei. Avea părul şi barba albe, chipul lui amintindu-i lui Andrei de bătrânul întâlnit pe drumul spre şcoală. Spre deosebire de ceilalţi locuitori, faţa îi era zâmbitoare şi blândă, iar ochii, luminoşi.

  Se apropiară de el şi îl salutară.

 -Bună să vă fie inima, călătorilor, le răspunse, cu voce caldă.

- Cum se numeşte ţara aceasta? întrebă Andrei.

- Acum se numeşte Ţinutul lui Knut cel Crunt, dar odinioară se numea Ţinutul Oamenilor Neînfricaţi.Vreţi să ascultaţi povestea?

- Da, spuseră Andrei şi Nero, într-un glas.

 Bătrânul îi invita într-o peşteră, aceea fiind casa lui. Făcu focul,să se mai dezmorţească şi-i ospătă cu lapte proaspăt. Apoi, începu să povestească:

- Poate n-o să vă vină să credeţi, dar în tinereţe eram regele acestui ţinut. Aşa cum îi spunea numele, ţara era locuită de oameni neînfricaţi, cinstiţi şi drepţi. Locuiam în castelul pe care o să vi-l arăt mâine, este pe creasta celui mai înalt munte de aici.  Poporul meu era paşnic şi primitor, cu o mare încredere în ceilalţi. Poate tocmai de aici ni s-au tras toate nenorocirile. Într-o zi, a poposit in ţara noastră un dragon. Era mic şi părea inofensiv. În primul moment, am vrut să-l alungăm, apoi ni s-a făcut milă, când ne-a spus că fusese alungat de  semenii lui din Ţara Dragonilor. Cred şi acum că era sincer, când povestea acele lucruri. Totul a luat, în timp, o întorsătură ciudată. Dragonul ştia să găsească cele mai ascunse comori, oriunde s-ar fi aflat ele. Ca să ne răsplătească pentru bunătatea noastră,a început să ne dezvăluie locurile unde se aflau acestea. Atunci, s-a întâmplat ceva...parcă au început cu toţii să-şi piardă minţile. Lăcomia oamenilor  întrecuse  orice limite! Degeaba am încercat  să le spun că nu e bine ce fac şi că este timpul să se oprească din acea goană nebună după bogăţii. N-a vrut niciunul sa mă asculte. M-au alungat din castel, invitându-l pe Knut să-mi ia locul, să devină regele lor. Frumosul nostru steag a fost dat jos şi înlocuit cu unul având ca simbol un dragon. Au schimbat chiar si numele ţării, aşa cum ştiţi deja, in Ţinutul lui Knut...care pe atunci, încă era bun...mai târziu a devenit cel Crunt. Oamenii au devenit din ce în ce mai lacomi, şi-au pierdut acele însuşiri minunate, adică cinstea , dreptatea şi curajul în faţa morţii. Pe măsură ce îşi schimbau caracterul, Knut creştea văzând cu ochii. Din umil şi recunoscător cum fusese la început, devenise trufaş, dispreţuitor, nemilos. N-a mai vrut să dezvăluie locul comorilor şi a început să le ia cu forţa pe cele ale supuşilor lui.Cel mai groaznic moment a fost când a început să ne fure copiii. Atunci şi-au dat seama toţi de greşeala pe care o făcuseră, dar era prea târziu. Mărimea şi forţa dragonului deveniseră de neînvins, pentru că ei îl făcuseră aşa. De atunci,nu s-au mai născut copii, semenii mei şi-au pierdut bucuria de a trăi şi, i-aţi văzut, umblă ca nişte umbre tăcute şi fără lumină în ochi şi pe chip, aşteptând salvatorul promis în cărţile lor vechi.

 După ce termină de povestit, bătrânul rămase îngândurat, privind la focul ale cărui flăcări desenau pe pereţii peşterii umbre asemănătoare unor dragoni. Andrei şi Nero rămaseră şi ei tăcuţi. Era cea mai tristă poveste ce- o auziseră vreodată.

 Au înnoptat în peştera bătrânului rege, adormind cu greu sub impresia celor povestite de acesta.

 În dimineaţa următoare, Andrei îl intrebă pe bătrân:

 - Este chiar de neînvins dragonul?

 -Nimic nu este de neînvins. Trebuie să ai inimă curată, curaj şi încredere în propriile forţe. Păstrez de mulţi ani o armură, în aşteptarea celui ce va avea curajul să-l infrunte. Au încercat mulţi s-o îmbrace, dar nimănui nu i s-a potrivit.

- Aş putea s-o încerc şi eu? întrebă Andrei.

- Sigur, oricine are voie s-o încerce.

   Emoţionat, Andrei luă armura şi o încercă. Spre fericirea regelui, aceasta îi venea ca turnată.

- Mă temeam că voi muri şi nu-l voi vedea pe cel căruia i se potriveşte! zise el, lăcrimând.

- Asta înseamnă că am puterea să-l înfrunt pe dragon?

- Da, faptul că ţi se potriveşte este semnul că-l poţi birui...restul depinde doar de tine.

 Regele mai scoase un scut şi o sabie şi i le întinse.

- Copile, fie ca aceste lucruri să te ajute sa izbândesti şi să-mi scapi poporul de sub robia ticălosului dragon!

 Însoţiţi de urările regelui, neînfricaţii eroi plecară pe drumul ce ducea spre castel.

 Pe măsură ce se apropiau, nori negri se adunau din toate părţile, întunecând tot cuprinsul şi făcându-le înaintarea şi mai grea.Frigul devenise de nesuportat.Vântul sufla cu putere, spulberând zăpada din cale-i şi vuind furios. Deodată,un muget mai furios şi mai puternic îl acoperi pe cel al vântului. Era glasul dragonului ce prinsese de veste de la păzitorii castelului, fiinţe ale întunericului, despre venirea lor.

 Uriaş, de părea că acoperă tot cerul, cu aripile întinse, zbura spre ei. Din înaltul cerului, se repezi ca un uliu ce-şi urmăreşte prada.

 - Repede, să ne despărţim!strigă Andrei.

 O luară fiecare in altă parte, facându-l astfel pe dragon să ezite, neştiind pe care să-l atace. Îşi fixă privirea rece şi plină de ură asupra lui Andrei şi se repezi iar.Când ajunse atât de aproape, încât îi simţi răsuflarea rece ca gheaţa, Andrei făcu un pas lateral şi Knut se prăbuşi la pământ. Se ridică apoi, puţin descumpănit. Stătură câteva secunde faţă în faţă, privindu-se intens. Ochii dragonului, roşii şi plini de ură, întâlniră privirea copilului, calmă şi luminoasă. Atunci, ceva ciudat se petrecu: parcă dragonul începu să se micşoreze.

 Se pregăti din nou de atac. Făcu un pas înapoi şi se repezi cu toată forţa spre copil, scoţând pe nări flăcări uriaşe. Andrei îşi apără faţa cu scutul, iar când monstrul fu lângă el, întinse mâna, îl apucă de o aripă şi il aruncă. Făcură împreună câţiva paşi înapoi. Atunci, îi dădu drumul. Dragonul se izbi cu toată puterea de o stâncă ascuţită, iar sângele începu să-i curgă din rană...şi deveni şi mai mic. Furia lui devenise fără margini! O armată de cavaleri de-ar fi avut în faţă, ar fi nimicit-o! Dar el vedea doar un copil ce-l privea liniştit în ochi şi nu putea pricepe de unde-i vine forţa.Când se pregătea din nou de atac, Nero veni din spate şi-l muşcă, făcându-l să-şi abată atenţia spre el. Se repezi spre câine şi atunci, Andrei îl lovi  năpraznic cu sabia. Devenise la fel de mic ca atunci când poposise pe pământurile acelea. Începu să tremure din toate încheieturile, presimţindu-şi sfârşitul. Copilul ridică sabia, pregătindu-se să-i dea ultima lovitură...însă,văzându-i spaima din ochi, îl cuprinse mila.

 -Du-te de aici, monstru nerecunoscător, zboară spre ţara ta şi să nu te mai întorci niciodată pe aceste meleaguri! îi strigă el.

  -Stai, unde să se ducă în ţara lui, n-aţi auzit ce-a zis păstorul? A fost alungat de semeni, deci nu e ca ei...Or să-l omoare, dacă se-ntoarce. Oamenii l-au făcut să fie aşa, prin lăcomia lor. Băieţii şi Knut rămaseră cu gura căscată. Tot ce ştiau ei despre bătălii şi cum ar trebui să se desfăşoare acestea, se ducea pe apa sâmbetei...

 - Vino, Knut! zise Andra.

 -Şiii, dacă vreţi să ştiţi, nu se vorbeşte aşa de urât cu nimeni, mai zise ea, aruncând o privire dojenitoare către Sebi şi Andrei.

 Docil ca un căţel, dragonul o urmă uimit. Nu-l mai luase nimeni de mână.

 Şi Andra îi ojă unghiile, îl rujă, îi puse peruca roz şi cerceii in formă de cireşe, făcându-l pe dragon să fie din ce în ce mai nedumerit. Nu se jucase nimeni cu el, până atunci...dar nu degeaba spune lumea despre Andra că e inimoasă. La sfârşit, îi puse oglinda în faţă.

 Când se văzu, Knut izbucni în hohote nestăpânite de râs, de se cutremurară munţii din jur.

- Ce caraghios sunt, hohoti el, făcând câteva piruete şi răsuciri prin aer, cu peruca cea roz pe cap.

 Vântul se liniştise şi ningea frumos, fulgii acoperind sângele dragonului.

 De la ferestrele castelului, se auziră strigăte de bucurie.

 Erau copiii răpiţi de dragon, pe care-i vrăjise să rămână mici, să nu se plictisească singur în castelul pustiu.

 Bătrânul şi ceilalţi locuitori, i-au întâmpinat cu urale pe eroi. Drapelul străvechi a fost ridicat din nou, păstorul a redevenit rege, iar veselia copiilor a umplut toate casele.

-Nu vrei să rămâi in ţara noastră, să-mi fi urmaş la tron? îl întrebă regele pe Andrei.

- Aş primi cu drag, dar vreau să-mi continui călătoria...şi va trebui să mă întorc acasă. Acolo este locul meu!

Aventurile lui Andrei în Lumea Imaginaţiei 5

             POVESTEA STRUŢULUI CARE NU VROIA SĂ CREASCĂ

 Curând, munţii acoperiţi cu zăpadă şi frigul rămaseră în urmă. Peisajul se schimbase. În faţa lor se întindea o zonă deşertică.

Smocuri de iarbă răsăreau ici şi colo, iar copacii erau foarte rari.

La umbra unei tufe pitice, era ascuns un ou .Un pui de struţ cu ochi speriaţi se chinuia să-şi facă loc în el. Încercările îi erau zadarnice. Se vedea că puiul crescuse prea mult,ca oul să-l mai încapă. Stătea aşa, cu capul ieşit şi cu o găoace caraghioasă în cap, ca o băscuţă, crezând că nu-l vede nimeni.

- Ştiam că struţii îşi ascund capul în nisip, nu în ouă, zise Andrei.

Se apropiară de el şi-l salutară.

-Puteţi să mă vedeţi? întrebă puiul de struţ speriat.Credeam că devin invizibil, când intru în ou.

- Da,te vedem şi cred că ar trebui să-ţi găseşti altă ascunzătoare, ai crescut şi oul e prea mic pentru tine.

- Este cineva prin preajmă?

- Nu este nimeni, poţi să ieşi liniştit.

Puiul ieşi, rotindu-şi speriat ochii frumoşi, înconjuraţi de gene lungi. Era foarte drăgălaş!

- Dar de cine te ascunzi? întrebă Nero.

- Acesta este oul din care am ieşit eu. Viaţa mi se pare atât de complicată, de când am crescut...Mă gândeam că, dacă intru iar în el, poate rămân mic.

- Dar ce este atât de complicat în viaţa ta? întrebă Nero amuzat.

- Mie îmi plac mult poveştile. Aş citi toată ziua! Şi-mi mai place să stau întins pe nisip şi să citesc poveştile pe care le scriu norii…

- Ce poveşti scriu norii? Se miră Nero, uitându-se către cer.

- Să vă explic. Întindeţi-vă pe nisip şi priviţi spre nori.

Andrei şi Nero făcură cum le spuse puiul.

- Vedeţi? Acolo este un iepuraş fugărit de o vulpe, zise, arătând spre doi nori pufoşi ce chiar semănau cu un iepure şi o vulpe.

- Da, iar mai încolo este o fată frumoasă, poate o zână, spuse Andrei, intrând în joc. Iepurele aleargă spre ea, să-l salveze.

Într-adevăr, norul-iepure era dus de vânt, chiar spre norul-zână.

- Uitaţi, zâna îşi îndreaptă bagheta spre vulpe şi...o transformă în şoricel!

- Uite un câine care merge pe bicicletă, iar în tolbă are un os mare! zise şi Nero, prins de povestea scrisă pe cer.

-E foarte plăcut, dar de cine te ascunzi? Nu e nimic rău să citeşti poveşti, sau să te uiţi la nori, se miră Andrei.

- De câte ori stau cu o carte în mână, unchiul meu mă priveşte sever şi zice: ”Mai bine ai lucra la matematică, ştii că nu te descurci  cu adunările şi scăderile! N-o să faci nimic în viaţă, fără matematică!”. E foarte pasionat de această materie. Are pereţii decoraţi cu romburi, dreptunghiuri, triunghiuri…totul este colţuros şi sever, la el în casă. Parcă şi glumele-i sunt colţuroase! Dacă te duci să-i ceri ceva, nu-ţi dă până nu rezolvi o problemă.

De mă uit, pierdut în visare, la nori, mă trezeşte vocea tatei: ”Mai bine ai repeta cuvintele la engleză, decât să caşti gura! N-o să faci nimic în viaţă, dacă nu cunoşti bine engleza!”. E pasionat de limbile străine, mereu învaţă una nouă.

Apoi, vine mama: ”Mai bine ai exersa la pian, ştii că ai început de câteva luni şi tot prost cânţi. N-o să te simţi niciodată împlinit, dacă nu înveţi să cânţi bine la un instrument!”. Visul ei fusese să ajungă o cântăreaţă renumită şi să dea concerte în toată lumea...nu se ştie de ce nu i s-a împlinit.

Apoi, mătuşa: ”Ce-o să se aleagă de copilul ăsta? Toată ziua cască gura la cai verzi pe pereţi. N-o să iasă nimic bun din el! Eiii, copiii de pe vremea mea…erau altfel!”.

Şi uite-aşa, îmi vine să mă ascund în ou şi să refuz să mai cresc! Ce bine era când eram mic. Toată lumea îmi spunea poveşti şi mă răsfăţa. Nu trebuia să învăţ o mulţime de lucruri plictisitoare...

-Nu spune asta. E frumos să creşti,  zise Andrei. Altceva trebuie să faci.

- Ce? întrebă puiul, fluturând curios din lungile-i gene.

- Ai putea să scrii o carte cu poveştile pe care le vezi pe cer.

- Daaa, i-aş pune numele „Poveştile norilor”! Îmi place ideea ta!

- Apoi, începi să le dăruieşti celor din jur. Când mama taie zarzavaturile pentru supă, nervoasă că mai are atâta treabă de făcut, poţi s-o ajuţi. În acest timp, îi spui una dintre poveştile tale. La fel, cu tata. Când îşi spală maşina, supărat că cineva i-a

zgâriat-o, iei un burete şi o speli şi tu, povestindu-i. Aşa poţi să faci şi cu mătuşa şi cu unchiul. Cu timpul, or să-şi dea seama ce frumoase sunt poveştile tale şi cât de talentat eşti.

- Minunată idee, zise puiul, entuziasmat! Of, dar ce mă fac cu matematica? O urăsc şi n-o înţeleg! Dar cu engleza? Mi se pare grea şi nu reuşesc să reţin cuvintele. Şi cu pianul...să stai ore în şir pe scăunel şi să tot apeşi pe clape fără rost...

- Să le luam pe rând. Nu-ţi plac cifrele? Împrieteneşte-te cu ele. Închide ochii şi încearcă să le vezi. Nu-i aşa că fiecare dintre ele are altă culoare?

- Da, aşa este! Dacă închid ochii, pot să le văd culorile.      1 are altă culoare decât 2 şi 2 are altă culoare decât 3...Ce frumos este!

- Poţi să le faci să danseze prin aer, îmbrăcate în haine de bal, să râdă, să facă piruete… Apoi, le ajuţi să se împrietenească între ele, să formeze grupuri,  cum fac copiii la şcoală. Aşa, o să înţelegi adunările. Dacă vrei să înţelegi scăderile, imaginează-ţi că una, sau mai multe, s-au supărat şi au plecat din grup.

- Da, înţeleg ce vrei să spui. Ce frumoasă mi se pare acum matematica!

-La fel poţi să faci, când exersezi la pian.Te împrieteneşti cu notele muzicale, le vezi culorile. Fiecare melodie are o poveste scrisă de compozitor, doar că a folosit, în loc de litere, notele muzicale. Află-i povestea şi, de nu are una, inventeaz-o tu. Dacă eşti atent, o să auzi foşnetul frunzelor ce cad lin, toamna, râsul copiilor când se joacă, primii fulgi de nea, clinchetul zurgălăilor de la săniile trase de cai...

- Deja şi pianul începe să-mi fie mai drag. Dar cu engleza ce pot să fac? Cum să tot repet cuvinte pe care nu le înţeleg ?

- Gândeşte-te că, atunci când vei fi un mare pianist şi vei face turnee prin toată lumea, o să cunoşti mulţi oameni. Unii ţi-ar putea deveni prieteni, dar cum să comunici cu ei, dacă nu cunoşti cel puţin o limbă străină?

- Vă mulţumesc, prieteni! Mi-aţi dat sfaturi foarte bune! Acum, trebuie să plec. Mă grăbesc, am o mulţime de teme de făcut! Mai flutură o dată din gene către ei şi o rupse la fugă cu o aşa viteză, cum numai struţii pot să alerge.

Cei doi  priviră zâmbind, cum dispare într-un nor de praf.

 - Mi-e cam foame, zise Nero, ascultând îngrijorat sunetele insistente ce veneau dinspre stomacul său. Simt că aş mânca şi un crococoş, sau un cocoşdil, sau...orice e de mâncat!

 - Şi mie îmi este, dacă asta te consolează cu ceva, dar nu prea văd nimic comestibil pe aici.

- Am auzit că există persoane care pot materializa orice obiect. Crezi că, dacă ne concentrăm, putem face să apară în faţa noastră ceva de mancare? întrebă Nero, înghiţind în sec.

- Păi...cred că am putea, doar suntem în Lumea Imaginaţiei.

Închiseră ochii şi îşi imaginară tot felul de mâncăruri apetisante. Cum stăteau ei aşa, cu ochii închişi, auziră  fâlfâit de aripi, însoţit de ciripitul vesel al unei păsări.

- E Levănţică! exclamă Nero, bucuros.

- Da, el este! Şi ce mare s-a făcut, pare-se că o duce bine la uriaş!Are un coş în cioc.

 Pasărea se aşeză lângă ei, apoi incepu să-i ciugulească drăgăstos, pe Andrei de obraji, iar pe Nero de mustăţi. Cred că aşa voia să arate că i-a fost dor de ei şi că se bucură că-i vede.

 În coş erau, ce altceva decât ...mâncărurile pe care şi le imaginaseră!

- Este şi o scrisoare, zise Nero, cu gura plină. Cred că e de la Om-Nom-Nom.                    

                                           Dragi prieteni,

 Vreau să vă spun că magia zânei a mers de minune.Am spălat geamurile,iar acum este mereu soare.Sunt foarte,foarte ocupat.Am slăbit mult,alergând după Mirmidon,care e tare neastâmpărat şi dând din mâini,ca să-l învăţ pe Levănţică să zboare.Mi-am făcut în faţa casei,o grădină de legume, pentru iepure.Mănâncă mult şi nu mai puteam să cumpăr totul de la piaţă.Au început să-mi placă şi mie.De când mănânc morcov şi varză,mi-au dispărut petele de pe picioare şi sunt mereu vesel.Pe Buburuză,l-am dus la oftalmolog.Acum poartă ochelari şi îşi dă mare importanţă.Se plimbă prin casă,fără să se mai lovească de toate obiectele şi are un aer intelectual.

Poate îmi fac timp şi-l învăţ să citească.

Vă trimit acest coş cu mâncare,drept mulţumire pentru bunătatea voastră.Spuneţi-i lui Levănţică să se întoarcă repede acasă!Acum vă las,trebuie să ud grădina.                     

              Cu prietenie,Om-Nom-Nom

                                                                                                               

Levănţică îi mai ciupi de câteva ori de obraji şi mustăţi,apoi îşi luă zborul, zicându-le:

 -Vă las cu bine, trebuie să plec, altfel uriaşul o să stea toată ziua cu ochii pe cer, uitându-se îngrijorat după mine.

 - Mi s-a părut mie, sau am auzit rostindu-se numele meu? se auzi o voce din apropiere, făcându-i pe cei doi să rămână cu gurile căscate, văzând creatura ce le vorbise.

- Tu cine mai eşti? întrebă Andrei, neştiind dacă să râdă, sau să o rupă la fugă pe urma struţului.

- Eu sunt cocoşdilul, sau crococoşul, cum vreţi să-mi spuneţi, mi-e indiferent. Nu

v-a mai rămas ceva de mâncare prin coş?zise el, ciugulind câteva firimituri căzute pe jos.

- Vino, mai este destulă, ziseră Andrei şi Nero, uşuraţi că animalul, sau, mă rog, pasărea nu avea capul de crocodil şi corpul de cocoş.

- Dar...ai apărut cumva din imaginaţia mea, atunci când ţi-am rostit numele?spuse Nero, privind vinovat către el.

- Nuuu, eram deja pe aici, de câteva luni. M-a desenat un băiat, în timpul orei de geografie…se vede că nu-i place această materie deşi, judecând după numărul semenilor mei din zonă, nu-i plac mai multe materii. Dacă se mai plictiseşte mult, în curând vom popula toată zona. După ce m-a desenat, a jucat X si 0 pe spatele meu, împreună cu colegul lui de bancă. Deşi stârnesc râsul celor care mă văd, sunt bucuros că s-a gândit cineva să-mi dea viaţă, mă simt special.

- Daaa, special, repetă Nero, ca un ecou .

- Prietenul meu cel mai bun este cocoslupul, jumătate lup, jumătate cocostârc.El este unicat. L-a desenat o fetiţă.Ea nu se plictiseşte atât de des la şcoală. Pot să-l chem şi pe el? Este mai timid, dar are o foameee...de lup!

- Da, desigur, spuse Andrei, curios să-l vadă.

Era cât pe-aci să-i pufnească râsul, atât de special era şi acesta, dar teama că or să se simtă prost, îi făcu să-şi ascundă zâmbetele.

- Şi ce fel de...anim...păsă...ăăă, creaturi mai sunt pe aici?

- Sunt toate felurile: porci cu aripi, fluturi cu trompă de elefant, zebre cu gât de girafă , vulturi pleşuvi cu peruci şi cozi de păun, şoareci cu cap de pisică...mai multe...Acum o să fie o perioadă de linişte, pentru că se apropie vacanţa. La toamnă,or să înceapă să vină iar. Imaginaţia copiilor e nesecată. Tocmai de aceea ne-am gândit să ne adunăm şi să ne facem propria ţară. Căutăm un loc mai bun, în apropierea unei ape. Problema este că nu putem trece de zidurile acelea, din faţă.

- Ce este cu ele? întrebă Andrei, presimţind parcă o nouă aventură.

- Acolo este Ţara Împrejmuită de Ziduri. Locuitorii ei urăsc străinii şi nu le dau voie să pătrundă pe teritoriul lor.Dacă reuşeşti, totuşi,să te strecori,eşti prins şi închis pe veci, în temniţe ascunse sub pământ.Nu mai vezi niciodată lumina soarelui.

- Dar nu puteţi ocoli ţara?

- Zidurile se întind pe o suprafaţă foarte mare.Ca să le ocoleşti, îţi trebuie luni de zile de mers prin deşert. Nu este apă şi te poţi rătăci foarte uşor.

- Hm,trebuie să fie o soluţie, zise Andrei, privind gânditor spre ziduri.

- Ar fi minunat,dacă aţi găsi voi acea soluţie.Aşa,am putea şi noi să ne facem o ţară. Dar este foarte periculos, aveţi mare grijă!

Sătui şi mulţumiţi, eroii noştrii căzură într-un somn adânc şi plin de vise.

A doua zi, plecară iar la drum, în direcţia soarelui ce abia se trezea.

Trecură prin faţa unei case. Din interior, prin ferestrele larg deschise, răzbăteau sunete melodioase de pian. Era puiul de struţ. Se trezise cu noaptea în cap, dornic să exerseze. In grădina din faţă, mama, tata, unchiul şi mătuşa arătau cu degetul spre nori şi râdeau,ca nişte copii.