ŢINUTUL DRAGONULUI KNUT CEL CRUNT

Prima dată când Sebi şi Andra l-au întâlnit pe Andrei în Lumea Poveştilor, a fost în Ţinutul dragonul Knut cel Crunt. Andra a făcut iarăşi ceva ce l-a uimit pe Sebi. Nici chiar el, nu ştia că fetiţa vorbea cu vântul. Acesta era prietenul ei şi-i şoptea adesea poveşti despre lumi îndepărtate. Dar vântul era altfel acum...parcă cineva îl controla, îl făcea să fie furios. Andra i-a şoptit blând că trebuie să-şi amintească cine este, că e liber şi nu are nimeni voie să se folosească de puterea lui. Vântul a ascultat-o...s-a liniştit şi lui Andrei i-a fost mai uşor să-şi ducă bătălia. Şi cu greieraşii vorbea. Când simţea că ceva nu era bine, le spunea în gând cuvinte frumoase: Iubire, Lumină, Pace, Armonie...Aceştia preluau mesajul ei şi îl duceau mai departe. Chiar dacă efectul nu era de durată...egoismul, ura, răutatea, invidia erau la ele acasă...măcar pentru câteva clipe, se aşterneau liniştea şi pacea în jur. Vorbea şi cu plantele, uneori, cu animalele, cu pietrele. Copiii le înţeleg graiul, pentru că ştiu să asculte cu inima.  

  Însoţit de Nero, Andrei a  pornit din nou la drum.Cu cât înaintau, peisajul începea să se schimbe. Apărură întâi dealurile din ce în ce mai înalte, apoi munţii. Începea sa fie frig. Pe crestele munţilor, zăpada era deja aşternută, iar acum se pornise să ningă şi in jurul lor. Casele erau răsfirate, ca peste tot, în zonele de munte.Văzură şi primii oameni. Erau bătrâni şi mergeau cu greutate, pe zăpadă. Aveau feţe indiferente, iar ochii lor priveau în gol. Nu se auzeau glasuri de copii. Linistea era apăsătoare. Au încercat  să intre în vorbă cu ei, dar aceştia nu le-au aruncat nici măcar o privire, parcă nu i-ar fi văzut...

 La marginea satului, văzură un cioban ce-şi mâna oile către puţina iarbă ce se mai găsea neacoperită de zăpadă.Era îmbrăcat ca ciobanii din ţara lui Andrei. Avea părul şi barba albe, chipul lui amintindu-i lui Andrei de bătrânul întâlnit pe drumul spre şcoală. Spre deosebire de ceilalţi locuitori, faţa îi era zâmbitoare şi blândă, iar ochii, luminoşi.

  Se apropiară de el şi îl salutară.

 -Bună să vă fie inima, călătorilor, le răspunse, cu voce caldă.

- Cum se numeşte ţara aceasta? întrebă Andrei.

- Acum se numeşte Ţinutul lui Knut cel Crunt, dar odinioară se numea Ţinutul Oamenilor Neînfricaţi.Vreţi să ascultaţi povestea?

- Da, spuseră Andrei şi Nero, într-un glas.

 Bătrânul îi invita într-o peşteră, aceea fiind casa lui. Făcu focul,să se mai dezmorţească şi-i ospătă cu lapte proaspăt. Apoi, începu să povestească:

- Poate n-o să vă vină să credeţi, dar în tinereţe eram regele acestui ţinut. Aşa cum îi spunea numele, ţara era locuită de oameni neînfricaţi, cinstiţi şi drepţi. Locuiam în castelul pe care o să vi-l arăt mâine, este pe creasta celui mai înalt munte de aici.  Poporul meu era paşnic şi primitor, cu o mare încredere în ceilalţi. Poate tocmai de aici ni s-au tras toate nenorocirile. Într-o zi, a poposit in ţara noastră un dragon. Era mic şi părea inofensiv. În primul moment, am vrut să-l alungăm, apoi ni s-a făcut milă, când ne-a spus că fusese alungat de  semenii lui din Ţara Dragonilor. Cred şi acum că era sincer, când povestea acele lucruri. Totul a luat, în timp, o întorsătură ciudată. Dragonul ştia să găsească cele mai ascunse comori, oriunde s-ar fi aflat ele. Ca să ne răsplătească pentru bunătatea noastră,a început să ne dezvăluie locurile unde se aflau acestea. Atunci, s-a întâmplat ceva...parcă au început cu toţii să-şi piardă minţile. Lăcomia oamenilor  întrecuse  orice limite! Degeaba am încercat  să le spun că nu e bine ce fac şi că este timpul să se oprească din acea goană nebună după bogăţii. N-a vrut niciunul sa mă asculte. M-au alungat din castel, invitându-l pe Knut să-mi ia locul, să devină regele lor. Frumosul nostru steag a fost dat jos şi înlocuit cu unul având ca simbol un dragon. Au schimbat chiar si numele ţării, aşa cum ştiţi deja, in Ţinutul lui Knut...care pe atunci, încă era bun...mai târziu a devenit cel Crunt. Oamenii au devenit din ce în ce mai lacomi, şi-au pierdut acele însuşiri minunate, adică cinstea , dreptatea şi curajul în faţa morţii. Pe măsură ce îşi schimbau caracterul, Knut creştea văzând cu ochii. Din umil şi recunoscător cum fusese la început, devenise trufaş, dispreţuitor, nemilos. N-a mai vrut să dezvăluie locul comorilor şi a început să le ia cu forţa pe cele ale supuşilor lui.Cel mai groaznic moment a fost când a început să ne fure copiii. Atunci şi-au dat seama toţi de greşeala pe care o făcuseră, dar era prea târziu. Mărimea şi forţa dragonului deveniseră de neînvins, pentru că ei îl făcuseră aşa. De atunci,nu s-au mai născut copii, semenii mei şi-au pierdut bucuria de a trăi şi, i-aţi văzut, umblă ca nişte umbre tăcute şi fără lumină în ochi şi pe chip, aşteptând salvatorul promis în cărţile lor vechi.

 După ce termină de povestit, bătrânul rămase îngândurat, privind la focul ale cărui flăcări desenau pe pereţii peşterii umbre asemănătoare unor dragoni.

 Andrei şi Nero rămaseră şi ei tăcuţi. Era cea mai tristă poveste ce- o auziseră vreodată.

 Au înnoptat în peştera bătrânului rege, adormind cu greu sub impresia celor povestite de acesta.

 În dimineaţa următoare, Andrei îl intrebă pe bătrân:

 - Dar,este chiar de neînvins dragonul?

 -Nimic nu este de neînvins. Trebuie să ai inimă curată, curaj şi încredere în propriile forţe. Păstrez de mulţi ani o armură, în aşteptarea celui ce va avea curajul să-l infrunte. Au încercat mulţi s-o îmbrace, dar nimănui nu i s-a potrivit.

- Aş putea s-o încerc şi eu? întrebă Andrei.

- Sigur, oricine are voie s-o încerce.

   Emoţionat, Andrei luă armura şi o încercă. Spre fericirea regelui, aceasta îi venea ca turnată.

- Mă temeam că voi muri şi nu-l voi vedea pe cel căruia i se potriveşte! zise el, lăcrimând.

- Asta înseamnă că am puterea să-l înfrunt pe dragon?

- Da, faptul că ţi se potriveşte este semnul că-l poţi birui...restul depinde doar de tine.

 Regele mai scoase un scut şi o sabie şi i le întinse.

- Copile, fie ca aceste lucruri să te ajute sa izbândesti şi să-mi scapi poporul de sub robia ticălosului dragon!

 Însoţiţi de urările regelui, neînfricaţii eroi plecară pe drumul ce ducea spre castel.

 Pe măsură ce se apropiau, nori negri se adunau din toate părţile, întunecând tot cuprinsul şi făcându-le înaintarea şi mai grea.Frigul devenise de nesuportat.Vântul sufla cu putere, spulberând zăpada din cale-i şi vuind furios. Deodată,un muget mai furios şi mai puternic îl acoperi pe cel al vântului. Era glasul dragonului ce prinsese de veste de la păzitorii castelului, fiinţe ale întunericului, despre venirea lor.

 Uriaş, de părea că acoperă tot cerul, cu aripile întinse, zbura spre ei. Din înaltul cerului, se repezi ca un uliu ce-şi urmăreşte prada.

 - Repede, să ne despărţim!strigă Andrei.

 O luară fiecare in altă parte, facându-l astfel pe dragon să ezite, neştiind pe care să-l atace. Îşi fixă privirea rece şi plină de ură asupra lui Andrei şi se repezi iar.Când ajunse atât de aproape, încât îi simţi răsuflarea rece ca gheaţa, Andrei făcu un pas lateral şi Knut se prăbuşi la pământ. Se ridică apoi, puţin descumpănit. Stătură câteva secunde faţă în faţă, privindu-se intens. Ochii dragonului, roşii şi plini de ură, întâlniră privirea copilului, calmă şi luminoasă. Atunci, ceva ciudat se petrecu: parcă dragonul începu să se micşoreze.

 Se pregăti din nou de atac. Făcu un pas înapoi şi se repezi cu toată forţa spre copil, scoţând pe nări flăcări uriaşe. Andrei îşi apără faţa cu scutul, iar când monstrul fu lângă el, întinse mâna, îl apucă de o aripă şi il aruncă. Făcură împreună câţiva paşi înapoi. Atunci, îi dădu drumul. Dragonul se izbi cu toată puterea de o stâncă ascuţită, iar sângele începu să-i curgă din rană...şi deveni şi mai mic. Furia lui devenise fără margini! O armată de cavaleri de-ar fi avut în faţă, ar fi nimicit-o! Dar el vedea doar un copil ce-l privea liniştit în ochi şi nu putea pricepe de unde-i vine forţa.Când se pregătea din nou de atac, Nero veni din spate şi-l muşcă, făcându-l să-şi abată atenţia spre el. Se repezi spre câine şi atunci, Andrei îl lovi  năpraznic cu sabia. Devenise la fel de mic ca atunci când poposise pe pământurile acelea. Începu să tremure din toate încheieturile, presimţindu-şi sfârşitul. Copilul ridică sabia, pregătindu-se să-i dea ultima lovitură...însă,văzându-i spaima din ochi, îl cuprinse mila.

 -Du-te de aici, monstru nerecunoscător, zboară spre ţara ta şi să nu te mai întorci niciodată pe aceste meleaguri! îi strigă el.

  -Stai, unde să se ducă în ţara lui, n-aţi auzit ce-a zis păstorul? A fost alungat de semeni, deci nu e ca ei...Or să-l omoare, dacă se-ntoarce.Şi oamenii l-au făcut să fie aşa, prin lăcomia lor. Băieţii şi Knut rămaseră cu gura căscată. Tot ce ştiau ei despre bătălii şi cum ar trebui să se desfăşoare acestea, se ducea pe apa sâmbetei...

 - Vino, Knut! zise Andra.

 -Şiii, dacă vreţi să ştiţi, nu se vorbeşte aşa de urât cu nimeni, mai zise ea, aruncând o privire dojenitoare către Sebi şi Andrei.

 Docil ca un căţel, dragonul o urmă uimit. Nu-l mai luase nimeni de mână.

 Şi Andra îi ojă unghiile, îl rujă, îi puse peruca roz şi cerceii in formă de cireşe, făcându-l pe dragon să fie din ce în ce mai nedumerit. Nu se jucase nimeni cu el, până atunci...dar nu degeaba spune lumea despre Andra că e inimoasă. La sfârşit, îi puse oglinda în faţă.

 Când se văzu, Knut izbucni în hohote nestăpânite de râs, de se cutremurară munţii din jur.

- Ce caraghios sunt, hohoti el, făcând câteva piruete şi răsuciri prin aer, cu peruca cea roz pe cap.

 Vântul se liniştise şi ningea frumos, fulgii acoperind sângele dragonului.

 De la ferestrele castelului,se auziră strigăte de bucurie.

 Erau copiii răpiţi de dragon, pe care-i vrăjise să rămână mici, să nu se plictisească, singur în castelul pustiu.

 Bătrânul, împreună cu ceilalţi locuitori, i-au întâmpinat cu urale pe eroi. Drapelul străvechi a fost ridicat din nou, păstorul a redevenit rege, iar veselia copiilor întorşi acasă a umplut toate casele.