Au venit americanii. Episodul II

Americanii sunt poporul cel mai puternic, destept si democrat din univers. Consuma steroizi si au muschi de Superman.Ei nu vin niciodata cu un singur scop. Nu te poti deplasa de florile marului pe partea cealalta a pamantului. Cu ceva trebuie sa te alegi. Timpul inseamna bani, banii nu au miros. Deslusim uneori miros de petrol sau autostrada, dar este doar o iluzie. Unii spun ca totul se petrece doar in mintea noastra, asa ca venirea americanilor e pur imaginara. Ca si frica de masina cu inghetata. Fugim cand o auzim. Melodia aceea ne aminteste de filmele horror cu vanzatori de inghetata deghizati in clowni. Dar ne place masina cu sare. E distractiva reclama:
- Avem sare! Sare drob, sare la sac!
Am cumparat un sambure mic de sare drob. O sa-l pun in pamant si o sa am propriul copac cu sare. Am auzit ca americanii vor sa ne fure Marea Neagra. Cred ca invidiosii de rusi au lansat zvonul. Americanii sunt cel mai cinstit popor din galaxie.
Cand eram mici si sapam ca prostutii prin pamant cu lopetelele, gaseam mereu un acoperis de american. Aveam grija sa nu spargem tiglele acoperisurilor de americani. Poate ca am facut noi ceva rau atunci de au venit acum sa ne ia marea cu sarea? Am ascuns samburele de sare sub limba, ca nu se stie cine te toarna la CIA. Cand va fi momentul prielnic o sa-l plantez. Altfel vom manca doar mancare fara sare. Indulcita cu zahar si miere. Vom transpira miere!
Nu am inteles inca in ce fel ne vor lua marea, salinele, padurile si gazele de sist. Ar fi doua variante: ori sapa o groapa adanca pe sub mare, saline, paduri si pungile cu gaze si apoi le transporta agatate de niste elicoptere uriase, ori scot dopul marii si aceasta se scurge direct in America. Salina si padurea nu se pot scurge, asa ca le vor transporta agatate cu carligul de elicopterul cel urias. Dar mie nu-mi pasa. Daca ei sunt poporul cel mai democrat, pacifist si cinstit din Calea Lactee, sa ia tot! Oricum eu am ascuns sub limba gruntele de sare si voi manca bucate cu sare si nu doar cu miere.

Tertipuri si smecherii

Rautatea Buna si Rautatea Rea erau surori gemene. Semanau ca doua picaturi de apa, dar se deosebeau prin zambet. Rautatea Rea era acra pe fata si nu facea niciun efort sa disimuleze rautatea. Rautatea Buna zambea tot timpul si-si construise un chip luminos, folosind un fond de ten potrivit, o penseta cu care isi arcuise frumos sprancenele, obtinand un efect remarcabil. Parea un ingeras ce se mira tot timpul si o zana venita pe pamant direct din norii din vata de zahar. Mergeau de mana tot timpul. Una acra, alta zambitoare. Contrastau si tocmai aceasta ii facea pe oameni sa nu fie atenti cand le dispareau portmoneele, prajiturile direct din fata la cofetarie. Dispareau culori, carti, orice...Cum toata lumea o banuia pe Rautatea Rea de proaste apucaturi, niciodata nu era cautata in geanta Rautatea Buna. Desigur, imparteau totul in mod egal, razand pe ascuns de naivitatea pagubitilor. Unii aplica metoda in afaceri, spiritualitate, politica si chiar in politie. Mici tertipuri si gainarii, intr-o lume in care bazinul cu idei a secat. Cum sa-si mai procure oamenii placerile? Unii spun ca aceasta e dovada de inteligenta si adaptare la economia de piata si criza economica. Altii zic ca este o metoda ce nu duce nicaieri, pentru ca duce la inflatie. Nu poti tipari bani fara acoperire valorica si nici nu poti repeta la nesfarsit acelasi tipar. Undeva trebuie sa se strice o rotita. Deh, dileme...si mirari.

Dumnezeu facebook

Pe facebook este chiar Dumnezu! Ne da de toate...Avem spovedanii pe fata si in vazul lumii, maestrii spirituali ce granguresc grangureli si gogosi impreuna cu ucenicii, avem si poze cu copii, femei frumoase si barbati musculosi, deci nu trebuie sa ne mai intemeiem o familie. Avem poze cu case si gradini, paduri, retete diverse. La sfarsitul unei zile de ciripit pe fb esti satul caraba si incepi chiar sa te ingrasi de la prajiturile din grupurile culinare. Daca-ti cumperi un scaun confortabil poti chiar dormi cu capul pe tastatura. Dumnezeu facebook isi iubeste supusii si proiecteaza chiar acum tastaturi moi, umplute cu pene de mistret. Nu, nu de mistret, ca mistretul n-are pene...Cu pene de pinguini a vrut Dumnezeu sa umple tastaturile, dar s-au revoltat iubitorii de animale si veganii, asa ca s-a ordonat umplerea lor cu burete neinflamabil. Fericitul posesor al unui cont facebook poate auzi cand doarme alarma prin care toti locuitorii sunt anuntati ca s-a mai postat o pereche de pantofi ieftini, sau un parfum marca Miamiau. Incaltati si parfumati, facebookienii dorm si mai fericiti, visand momentul in care casa careia i-au dat like 4537658 postaci si likeaci va fi a lor. Are si tigai Dumnezeu facebook. Si new age, teoria conspiratiei, muzica, ecologie, loji masonice, spioni, anarhisti, gospodine ce fac schimb de retete, crestini piosi si crestini doar poleiti cu un strat subtire de polei crestinesc ce se cumpara tot pe facebook. Ce bun e Dumnezeu facebook! Sa-i inaltam cu totii imnuri si ode si sa ne convingem toata familia sa-si faca cel putin un cont. Daca ai mai multe conturi, ocupi o suprafata virtuala mai mare, iar Dumnezeu te alege vataf, sau vladica, ori macar paharnic ce le toarna in cupe locuitorilor ambrozie si miere, lapte, vin fin, ori chiar votca pentru infiltratii rusi, palinca pentru ardeleni, tzuica pentru olteni. Marit fie Dumnezeu facebook!

Mărul

                                                                 

  Georgeta privea năucită în poşeta din care scosese capul un viermişor. Scapă poşeta în praful de pe trotuarul lipicios de la gumele şi scuipăturile trecătorilor ce înjurau ca la uşa cortului, când treceau pe lângă vitrinele cu obiecte scumpe spre care privise şi Georgeta înainte ca viermişorul s-o sperie.

-Scuzaţi-mă, doamnă, n-am vrut să vă sperii. Nu muşc. Decât din mărul din poşeta dumneavoastră. Dar doream să ştiu cât este ora afară.

-Afară? Affffară? Cum adică affafară? Aici este afară, răspunse Georgeta cu dinţii clănțănindu-i şi privind atentă în jur, să n-o vadă vreun cunoscut comunicând cu un vierme. Ştia multe despre comunicare, pentru că făcuse nişte cursuri de specializare în arta comunicării. Dar nu le explicaseră comunicarea cu viermii şi nu ştia că aşa ceva este posibil.

-În măr este înăuntru. În poşetă este afară. În afara poşetei este şi mai afară. În poşetă este ora 12 fix, pentru că am văzut pe telefonul dumneavoastră. Doream să mă asigur că ceasul Universului nu s-a defectat şi este aceeaşi oră în măr, în geantă şi în afara genţii.

-Şi dacă s-ar fi defectat, ce-ai putea face? întrebă Gergeta printre dinţi, văzând că bătrânul cerşetor de lângă vitrină o priveşte cu interes.

-A, nimic, dar mă plictisesc şi-aş vrea să mă transform mai repede. În plus, mărul acesta este plin de pesticide şi mă tem să nu-mi afecteze transformarea.

-Mă scuzaţi, spuse Georgeta. Data viitoare o să cumpăr mere fără pesticide.

-Oricum, nu contează. Eu m-am născut în acest măr, aşa că mi-e egal dacă data viitoare cumpăraţi mere sănătoase.

Văzând privirile cerşetorului aţintite asupra sa, Georgeta luă hotărârea să se descotorosească de măr, cu locatarul său cu tot.

-Nu mi-aţi răspuns la întrebare, îi zise viermişorul, privind-o în ochi ca un căţeluş de pripas.

Atinsă în coarda inimii atât de cântată în romanţe şi cântece de pahar, Georgeta renunţă ruşinată să arunce mărul. Privi ceasul de la Universitate şi-i confirmă locuitorului din poşetă  că este aceeaşi oră peste tot şi ceasul Universului pare în regulă.

-Uf! răsuflă uşurat viermele. Sunt fericit să aud asta. Înseamnă că mă voi transforma la timp. Şi pentru că tot ne-am cunoscut, să mă prezint: numele meu este Calomfir şi provin dintr-o familie de dăunători renumită în toate livezile de mere. De fapt, nu suntem dăunători, suntem inspectori în calitatea fructelor. Prezenţa noastră confirmă faptul că fructul nu este otrăvit. Din perioada Albei ca Zăpada facem asta şi a devenit deja o tradiţie. Numai că din ce în ce mai puţine fructe sunt netratate şi ne-am adaptat şi la cele otrăvite. Poate de aceea am învăţat să vorbim. Este o mutaţie genetică menită să ne ajute în comunicarea cu oamenii.

-Şi mai comunicaţi şi cu alţi oameni, sau numai cu mine? întrebă Georgeta, ca să verifice dacă are halucinaţii de la pilulele împotriva gastritei, sau discuţia aceasta are loc pe bune.

-Ooo, da! Comunicăm cu lucrătorii din ferme, cu vânzătorii, cu inginerii. Cu inginerii facem chiar afaceri. Îi învăţăm diverse lucruri utile, iar ei nu mai tratează livezile. După aceea, banii câştigaţi din vânzarea pesticidelor spre alte livezi îi împărţim în mod egal.

-Şi ce faceţi voi, viermişorii, cu banii? începu să râdă Georgeta, auzind o asemenea năzbâtie. Mi-ar plăcea să fac afaceri cu voi, zise, privind îndelung spre inelul cu piatră roşie din vitrina cu bijuterii. Şi-l dorea de mult timp, dar avea cheltuieli uriaşe şi nu-şi permitea acel mic moft atât de scump.

-Nu facem nimic cu banii. Îi depozităm în locuri ascunse, pentru când vom deveni oameni.

-Cum să deveniţi oameni?! scapă încă o dată Georgeta geanta din mână. Şi cum o să vă deosebiţi de noi, ceilalţi?

-În primul rând, de ce să ne deosebim? În al doilea rând, vom deveni oameni în urma tratamentelor de modificare genetică practicată în laboratoarele de tot felul. Deja ştiu câţiva cărăbuşi care au devenit oameni de afaceri. Banii dosiţi le-au prins bine după transformare. Nu poţi pleca de la zero într-o afacere.

Speriată de perspectiva ca viermele să se transforme în om chiar în casa ei, Georgeta vru să arunce din nou mărul. Dar simţul afacerilor o făcu să renunţe la câinosul gest.

-Dacă te iau acasă la mine şi te ţin până te transformi, împărţim banii pe jumătate? Îmi doresc atât de mult acel inel…

-Desigur, spuse Calomfir. Şi ar fi chiar mai bine, ca să înmulţim banii, să ne deschidem un magazin cu bijuterii.

-Ce idee bună! zâmbi larg Georgeta, fericită de norocul ce-a dat brusc peste ea.

“ Nu tot ce este scârbos aduce ghinion”, gândi, privind altfel spre viermişor decât o făcuse înainte de toată întâmplarea.

Când să cheme un taxi care s-o ducă acasă repede, cerşetorul acela, bicisnicul nenorocit, hoţul ordinar îi smulse poşeta din mâna, cu acte cu tot, cu măr şi viermişor, cu telefon şi cu tot timpul care era înăuntru.

Din ziua aceea, Georgeta face plângeri la poliţie. Aceştia o ascultă politicoşi şi răbdători şi-i promit că fac cercetări şi că hoţul va fi găsit negreşit.

“Dar timpul? Dar dacă ceasul Universului se va deregla prin excluderea din timpul universal a timpului din măr şi din poşetă?”, se molipsi Georgeta de frica lui Calomfir.

Îşi aminti că timpul este peste tot la fel şi se linişti. Nimeni nu poate tăia o felie din timp şi să o folosească pentru el. Decât eventual pierzând timpul, ori grăbindu-se prea repede, ori prea încet, ori deloc. Speriată de ce gândeşte şi de faptul că fobia părea să se amplifice, Georgeta merse la farmacie şi cumpără un Amnezoforte, medicament căruia i se făcea reclamă deşănţată pe toate posturile TV. Atât de deşănţată, încât oricât de liniştit ai fi, tot îţi vine să-l cumperi.

Şi uită tot Georgeta…Din nefericire, uită şi unde locuieşte. Noroc că au găsit-o vecinele de apartament dormind pe o bancă în parc. Au condus-o delicat până acasă, au pus-o în pat şi-au învelit-o cu o pătură.

Atât am avut de spus despre Georgeta şi Calomfir….

Cabaret

                                                              

  Leonid se ridică de la masă cu o senzaţie de greaţă. Găina Gina îi adusese în casă un sobor de pioase găini cu şorţuleţe de gospodine, aşezate peste rochiile înflorate. Potrivit obiceiului printre găini, florile pe rochii simbolizau grădina, frumuseţea, desăvârşirea. Şorţuleţele erau albe, bine scrobite, scoțând un sunet cam aşa: “fâsssssss, fssssssss…..”

Asta îl făcea pe Leonid să tresară din zece în zece secunde, pentru că se temea de şerpi de când era mic şi călcase pe unul neveninos, dar rău de gură. Şarpele îl muştruluise urât de tot, îi jignise inteligenţa şi capacitatea de a fi cu picioarele pe pământ şi cu ochii pe unde merge. De atunci, renunţase la visul de a se face biolog şi-şi alesese plictisitoarea meserie de conţopist în cancelaria găinilor bucătari. Copia cu atenţie şi caligrafic noile reţete de bucătărie, scria condica de prezenţă, scria lista de cumpărături…

Muncă de rutină, dar o împlinea conștiincios, cu un scris caligrafic, în care “O” avea o codiţă înflorată inimitabilă, “B” arăta mereu ca un domn botos şi burtos îmbrăcat în redingotă prea mică pentru importanţa sa. Pe “A” îl desena mereu cu mare grijă, ca pe un crai zvelt şi impunător. Era mândru de munca sa şi ţinea  prelegeri în familie despre modestie şi lucrul bine făcut. Dacă o litera ieşea în afara spaţiului desenat cu grijă cu rigla, toată ziua tăcea morocănos şi umplea pagini întregi cu litera rebelă şi poznaşă, până când aceasta, de frică, rămânea fixată în chenarul ei. Avea un coşmar care se repeta mereu:

“Şarpele din copilărie îi speria literele şi acestea, ca nişte cai nărăvaşi, săreau şi nechezau , ieșind pe fereastră şi zburând spre lună. În ziua următoare nu mai avea cu ce să-şi scrie reţetele de bucătărie şi era dat afară din slujbă. Şarpele îi rânjea în nas cu o figură zeflemitoare, şi-i spunea:

-Vezi? Ţi-am spus eu că n-o să faci mare brânză în viaţă?”.

La această replică se trezea mereu şi niciodată nu a aflat continuarea coşmarului. Doar că a rămas cu nişte fixuri. Nu suportă foşnetul şoarțelor scrobite, nici brânza, pentru că-i amintea de eşecul despre care îi sâsâia şarpele din coşmar şi, mai nou, nu mai suporta supa de găină, pentru că găina Gina îi susura, fluturând din gene, un proverb fără noimă: “Găina bătrână face ciorba bună”. Şi lui nu i se părea că ciorba gătită de găina Gina era mai altfel decât alte ciorbe. Tot o ciorbă. Încă prea grasă pentru gustul lui. Privea tăcut la grăsimea de un lat de palmă de deasupra ciorbei şi la bucata de brânză de capră căreia Gina-i spunea preţios şi suav “Frrrrrommmaaaajjjjjă”. Cred că atunci ceva a sărit de pe axul stabilităţii sale. Ca un bezmetic, a înşfăcat supa şi a pus-o în capul bietei Gina, ce îl privea uimită, cu mâna pe telefon. Nu ştia dacă să sune la balamuc. Nu îl văzuse niciodată în starea aceea şi se gândea că o fi de la vântul cel ciudat care se dezlănţuise de câteva zile. Cu tăieţeii din ciorbă în par, Gina era şi mai nesuferită. Părea un clovn care privea impertinent pe sub perucă, încercând să stârnească râsul. Când Leonid a înşfăcat bucata de brânză de capră şi a aruncat-o pe fereastră, Gina a rupt-o la fugă fără să mai sune la balamuc. După ea, foşnind şerpeşte, au fugit şi restul șoarțelor scrobite.

Abia după plecarea lor, în liniştea desăvârşită, şi-a dat seama cât de bine era…Numai că o bucurie nu ţine niciodată prea mult. Pe fereastra larg deschisă, auzi o voce zeflemitoare:

“În criza asssssta tu arunci brânza pe geam?”

Nici n-a trebuit privească. Recunoştea vocea şarpelui dintre toate vocile zeflemitoare auzite vreodată. Avea un timbru unic, ca de soprană strânsă prea tare în corset.

A crezut că visează şi s-a mirat că nu visează în pat.

-Nu, de dată aceasta nu visezi. Am venit să-ţi propun o afacere, dacă vrei să scapi de coşmar. Împărţim câştigul frăţeşte.

-Şi ce afacere îmi propui, spuse repede Leonid, gândind că tot e mai bine decât nimic, să facă o afacere cu şarpele şi să scape şi de fobie.

-Deschidem împreună un cabaret. Doamnele care au tulit-o pe uşă afară pot fi dansatoare seara, bucătărese ziua, ospătari…

Viziunea cu găina Gina dansând cancan şi arătându-şi pulpele groase în fiecare seară pe scenă şi foşnetul a zeci de şorţuleţe scrobite, fâsssssssssssssssss, fssssssssssss, îl făcu pe Leonid să se trezească brusc din somn.

-Doamneeee, iar visez vise-n vise!

Şi plecă în lumea largă, fără să lase un bilet de adio familiei, să studieze varanii, sperând ca o fobie mai mare să-l vindece de cea mică. Copiii şi soţia l-au dat dispărut şi i-au moştenit averea. Se spune că şi-au deschis un cabaret. Găina Gina este patroană şi se ocupă cam de toată afacerea.

Comis-voiajorul Lampadie

                                               

                                   -sau despre cum nu şi-a făcut Cela curat în pod-

  Cela Cercela privea pe ferestră, gândindu-se că trebuie să gătească ceva.Era puţin absentă, nu avea chef de bucătărie.Mai degrabă ar fi vrut să deretice în pod.

  Comis-voiajorul Lampadie pătrunse în grădina întunecoasă, prin locul ce ţinea loc de poartă.  Avea o valijoară verde, plină de tot felul de mărunţişuri...

 Ciocăni discret în uşă, apucând inelul din nasul taurului din metal argintiu lipit pe uşa din faţă.

- Doamna nu primeşte vizite astăzi. Doreşte să facă ordine în pod, îi spuse taurul cu o voce subţirică, privindu-l perves în ochi şi zâmbind ticălos, văzând cum comis voiajorul o rupe la fugă.

Fără să aibă habar de ce în ultimul timp n-o mai vizita nimeni,Cela urcă în pod, pe scăriţa în spirală, cu trepte din lemn de trudardin, un copac ce creşte doar în pădurile amazoniene. Strămoşul care îi lăsase moştenire casa, taurul de pe uşă şi colecţia de scoici, timbre şi pietre colorate adusese cu el şi lemnul din scară. De fapt, era chiar scara pe care strămoşul îşi rupsese gâtul şi amintirea această îi provoca frisoane. Nu-i plăcea să facă ordine în pod, dar păianjenii se obrăzniciseră peste măsură. După zgmot, îşi dădu seama că iar încălţaseră ghetele vechi ale matușii Dora, distrându-se ca la bal.

În timp ce ea îşi făcea curaj să intre în podul necurăţat de zece ani, să-l urmărim puţin pe  comis-voiajorul Lampadie....

Cu o batistă murdară, Lampadie îşi şterse broboanele de sudoare de pe frunte. Era a doua întâmplare ciudată din ziua aceea. Prima fusese chiar la micul dejun, când, scoţând una din sticluţele din valijoară, pe care scria “sirop de tuse”, sticla pufni dispreţuitor, scoţând o bulă de sirop gros:

-Parcă n-am şti că este apă de ploaie. Adică sunt apă de ploaie, că despre mine, siropul de tuse, este vorba. Sau poate că sunt vorbă? Nu contează…Sunt ori vorbă ori sirop. N-o să mă fac acum şi academician, să desluşesc tainele cuvintelor şi propria-mi taină. Sunt ceea ce sunt.

 Scapă sticluţa din mână, convins că i se trăgea de la peştele vechi mâncat aseară la bodega din colţ. Prietenul său, Lupidie, tot comis-voiajor, îl ademenise acolo nu din prietenie, ci ca să vadă ce mai vinde şi la ce preţ, ca să-i fure clienţii. Desdemona, noua iubită a lui Lupidie, vorbea tare şi repede, aşa cum o învăţase, ca să-i abată atenţia lui Lampadie de la motivul real al întâlnirii. Se pare că-i şi înlocuiseră câteva dintre produse. Altfel nu-şi explica de ce, pe sticla în care ar fi trebuit să scrie “sirop pentru digestie” scria cu litere chirilice “sirop de tuse”. Şi de ce chirilice? Doooomne, este clar că e o conspiraţie! Prietenul Lupidie intrase într-o conspiraţie mondială, menită să distrugă breasla autohtonă a comis- voiajorilor patrioţi.

Scoase repejor din valiză o sticluţă pe care scria “somnifer”, convins că doar un somn straşnic îl va vindeca de halucinaţii. Şi căzu într-un somn lung, în care visă că taurul de pe uşa Celei îl fugărea prin întunecoasa grădină, încercând să-i vândă o loţiune pentru creşterea părului în bucle.

Cât timp doarme Lampadie, să o urmărim pe Cela cum deretică prin pod…

 Împinse uşa şi păşi în întunericul podului. Becul nu mai fusese aprins de mult timp, dar, spre surprinderea ei, acesta încă mai lumina. Păianjenii se ascunseră în cotloanele neluminate, lăsând din picioare ghetele mătuşii şi privind temători spre mătura din mâna Celei. Începu curăţenia temeinic, pândind ca nu cumva vreun pârlit de păianjen mai veninos s-o înţepe. Aceştia veninoşi nu mai erau de mult timp. Doar puţină otravă, cât să ameţeşti o muscă. Dar ştiau că Cela nu ştie asta şi se teme. Luă cu mătura întâi pânzele, strânse pantofii Dorei şi alţi conduri nepurtati de secole, cu forme caraghioase şi culori care ar fi stârnit bucuria artiştilor mai excentrici şi pe cea a exhibiţioniştilor ce-şi doresc mereu să atragă atenţia.

Se gândi să-i dea de pomană. La fel ca şi strămoşii ei, posesorii de odinioară ai pantofilor, nu era dărnicia întruchipată. N-ar fi dat niciodată pomană ceva nou, ori o mâncare, decât dacă ea era prea sătulă şi mâncarea începuse să miroase.

După câteva clipe de gândire intense, cu păianjenii holbandu-se la ea, hotărî să nu-i arunce si să nu-i dea de pomană. Nu se ştie niciodată când se organizează un bal mascat, ori o licitaţie cu obiecte vechi menite să ajute copiii nevoiaşi să-şi facă un rost în lume. Dacă te prezinţi la o asemenea licitaţie ducând nişte obiecte chiar şi fără valoare, mereu se găsesc doritori de antichităţi şi prostioare de pus în vitrină.

“Acele obiecte le dau şi celor fără blazon o aură de nobili” gândi Cela, zâmbind sarcastic şi chiar puţin cu milă, gândindu-se la cei fără sânge albastru.

“În plus, îmi voi păstra şi eu renumele de filantroapă” gândi ea rapid.

La socoteli şi memorie nimeni din neam n-o întrecea. Avea mintea exersată, iubea banii şi obiectele de preţ şi “fără o minte ascuţită nu le ai niciodată”, zâmbi ea din nou mulţumită de mintea ei brici.

“Neamul nostru a cam scăpătat. Vin din urmă cei cu blazoane false şi noi rămânem în umbră”, se întristă, vărsând o lacrimă de autocompătimire, imaginându-se îmbrăcată de la talcioc, cu pantofi la mâna a doua.

De atâta gândit, o cuprinse oboseala. Hotărî să lase pentru altă dată curăţenia din pod. Îi privi drăgăstos pe păianjeni şi, cuprinsă de o milă nesfasită ce-o făcu să cadă într-o stare de extaz mistic datorată bunătăţii şi milei sale infinite, îi lasă în pace să-şi stăpânească podul.

“ Undeva trebuie să locuiască şi ei, săracii” mai gând, în timp ce trăgea uşa după ea.

Răsuflând uşuraţi, păianjenii hotărâră să încalţe doar pantofii de balerină din lada copiilor ce nu mai erau de mult prin casă aceea.

“ Trebuie să fim atenţi, că nu se ştie când se-nfurie dacă mai facem zgomot şi ne da afară” gândiră la unison şi telepatic păianjenii.

 Acum, să vedem ce mai face Lampadie…

 Trezit brusc din visul cu taurul ce încerca să-i vândă loţiunea pentru păr buclat, Lampadie se şterse din nou cu batista murdară.

“ E clar, sunt bolnav” îşi spuse temător. Vindea la toată lumea leacuri, dar el era un fricos notoriu. Îşi verifica limba de câte cinci ori pe zi, îşi măsura temperatura şi se ferea de toţi oamenii care păreau bolnavi.

“Trebuie să-mi iau un concediu de odihnă. Până la urmă, pentru ce strâng banii?Copii nu am, soţie să-mi toace banii nu, deştept sunt şi cărţi nu-mi mai trebuie, haine… îmi ajung două izmene, două perechi de pantaloni şi câte două din toate celelalte”, încheie el enumerarea obiectelor vestimentare, obosit să le gândească  pe toate. Izmenele aveau toate petice. Mama îl învăţase să fie chivernisit şi ştia să coase, să ţeasă o găurică perfect, încât nimeni să nu observe, ştia  să întoarcă gulerul unei cămăşi, să-şi lustruiască şi lipească încălţămintea…

“Sunt o comoară la casă mea!”, nu se putu abţine să nu se laude singur, lucru care îi mai ridică moralul.

Hotărât să nu se mai lase invitat nici gratuit de prieteni la masă, scoase cu greu o sumă din ascunzătoarea secretă din perete şi-şi cumpără mâncare.

“ Parcă e mult mai bine”, suspină fericit.

Cela Cercela privi pe fereastră, gândindu-se că ar trebui să facă ordine în pod, dar pentru că nu avea chef să dea ochii din nou cu păianjenii, se apucă să gătească ceva. Taurul de pe uşa din faţă privea cu ochi perversi poştaşul ce se apropia pe vârful picioarelor de casă. Acesta se obişnuise cu sperietura şi sună la uşă, prefăcându-se că nu aude ce-i zice pehlivanul.

-Aveţi o telegramă! îi strigă el Celei.

Bucuroasă că îi bate cineva la uşă, Cela îl invită la masa de prânz. Aflase că-i murise mătuşa cea bogată din Austria şi evenimentul se cerea sărbătorit.

Aşa nu s-au întâlnit niciodată Lampadie şi Cela…