Calul grămătic

  Vesel, grumet şi săltăreţ, calul grămătic n-avea nicio treabă. Singura lui treabă era să se bage mereu unde nu-i fierbea oloiul.

-Nu se spune oloi, ci oală, mă apostrofă țâțâitor calul grămătic.

-Vedeţi? Ce v-am spus? Anume am greşit, ca să vă dovedesc că acest cal există.

-Mami, cui şi ce vrei să dovedeşti?

-Ţie, amicilor, cititorilor de poveşti trăznite….

-Nu vei ajunge niciodată un mare scriitor, dacă scrii oloi în loc de oală şi inventezi cuvinte. Nu există cuvântul țâțâitor.

-În primul rând, nu doresc să fiu un mare scriitor. În al doilea rând, cine-mi interzice să inventez cuvinte?

-Io îţi interzic! Io, calul grămătic.

-Tu nici nu exişti. Eşti o plăsmuire a imaginaţiei mele şi deja ai venit să-mi impui reguli?

-Fără reguli nu se poate…

-Dacă ai cunoaşte regulile, n-ai spune IO, ci eu. Io nu există în regulamente şi reguli. Este altceva…

-Ce este? Sunt hotărât să-ţi corectez greşelile de gramatică, dacă-mi explicit ce este IO.

-Nu vreau să corectezi nimic, pentru că mi-ai face poveştile harcea-parcea. Să-ţi explic ce-nseamnă IO? Ar însemna să-ţi dau definiţii şi asta găseşti şi-n cărţi. Învaţă singur ce-nseamnă IO şi- apoi mai vorbim.

-Cum să-nvăţ? De unde să învăţ?

-Învaţă de la toate: de la copii şi animale, de la fluturi şi flori, de la vânt şi furtună. Ele nu vorbesc corect gramatical şi sunt Io, chiar dacă nu ştiu că sunt. Ele nu vorbesc, comunică. În comunicare, limba este alta.

-Foarte rău dacă nu ştiu. Sunt dintre cei ce ştiu dar nu ştiu că ştiu.

-Da. Şi tocmai asta îi face să fie Io, adică speciali. Se poartă firesc, se simt bine în hainele lor şi nu doresc să le îmbrace pe ale altora. Imaginează-ţi o bufniţă îmbrăcată în haine de cal grămătic. Ar râde toată pădurea de ea. Sau tu, calul gramatic, îmbrăcat în pene de bufniţă. S-ar cruci toată suflarea pădurii şi-ar fugi din calea ta. Ei nu stiu ca stiu, dar stapanul padurii stie ca ei stiu. Asta e suficient.

-Şi ce propui?

-Propun să rămâi ceea ce eşti: un cal. Calul este făcut să ajute oamenii, nu să-i corecteze. Punem pariu că o s-o păţeşti dacă mergi la casa stăpânului şi-i corectezi greşelile gramaticale?

-Punem…O să merg chiar în ziua aceasta. Îl cunosc pe stăpânul pădurii şi al ogorului. Cu siguranţă o să mă pună dascăl la copiii lui.

Şi-a plecat calul…Nu i-a fost dusul ca întorsul. Purta pe spate şaua şi stăpânul. Hăţurile îl împiedicau să conjuge verbele. Avea  figura plouată şi ruşinată. Se oglindise-n ochii stăpânului şi observase diferenţa. Stăpânul avea două picioare, nu patru şi-şi muncea ogorul, îşi creştea puii. Nu tropăia ca un bezmetic prin pădure, corectând greşelile gramaticale ale florilor ce erau Io, dar nu ştiau că sunt.

Vrăbii…

 Vrăbioiul Fărâmă Firimiță îşi lăsă jos mustaţa şi, leşinat de foame, începu să mănânce resturile de mâncare căzute din ciocurile puilor.

-Vrăbiile n-au mustaţă! se hlizi vântul cititor de gânduri.

-Ştii că nu-mi place să fiu spionată, am spus eu. Nimic nu mă enervează mai tare decât să nu mă simt liberă. Măcar în casa mea, la calculatorul meu, în gândurile mele.

-Ei…E o meteahnă veche. Nu mă pot debarasa cu una cu două.

-Eu zic să te debarasezi cu una, că dacă ajungem la două este prea mult. De ce să-mi citeşti gândurile? Nu putem comunica normal, cu acordul meu?

-Bine, comunicăm normal şi nu-ţi mai intru-n gânduri. Vrăbiile n-au mustaţă.

-Asta avea. Era primul vrăbioi din istoria omenirii ce-şi pusese mustaţă falsă, ca să-i facă pe plac doamnei vrabie Gură Mare.

-Eşti ridicol aşa! îi strigă mânioasă, într-o dimineaţă înnorată. Abia te mişti, puii mor de foame, de lent ce eşti. Nu semeni cu ceilalţi soţi. Tândăleşti, pleci de-acasă şi uiţi să te mai întorci. Parcă eşti vrabie, nu vrăbioi. Măcar lasă-ţi şi tu mustaţă, ca motanii. Ei au şi voci mai groase...spuse, clipind duios spre motanul ce îi privea cu atenţie.

-Nu vrei să te măriţi cu el? îi spuse soţul. Te aşteaptă nerăbdător în nucul de sub cuib.

-Să vedem, mă mai gândesc. Dacă-ţi laşi mustaţă, nu te părăsesc.

 Aşa a ajuns Fărâmă Firimiță de râsul vrăbiilor. Într-o zi poartă mustaţă din paie, în altele din fâşii de hârtie, fire de iarbă, pungi din plastic rupte. Când a venit acasă prima dată cu mustaţă, soaţa i-a leşinat în braţe. Nu l-a mai recunoscut şi s-a speriat. A crezut că-i gardianul de la colţ, ce-i pândea de ceva timp. De când rândunicile se plânseseră că le-a fost furat cuibul.

Au râs vrăbioii, dar ele n-au ras. I-au somat să-l imite, altfel pleacă toate de acasă.

A devenit o modă mustaţa. Au învăţat arta camuflajului, făcându-şi cu ciocurile îndemânatice pelerine de ploaie, umbrele din cutii de chibrituri şi folie de plastic, tichii, pălării, rochii de seară. Au învăţat să-şi facă şi corturi, papuci, cluburi de distracţie.

 -De unde ai scos toată povestea asta? se miră vântul. Eu am colindat peste mări şi ţări şi n-am văzut niciodată o vrabie cu mustaţă.

-Eu am văzut de dimineaţă una. Când mă priveai cum râd la fereastră. E abia începutul. Vei vedea o epidemie de mustăţi. Am auzit că la motani lucrurile se petrec invers. Soţiile i-au rugat să-şi radă mustăţile, să-şi epileze sprâncenele şi chiar blana. Sunt prea păroşi aşa… La curtea regelui Nimic în Cap motanii sunt  epilati. Nu mai găseşti un fir de păr, să tragi cu tunul.

-De ce să tragi cu tunul? nu tăcu vântul. Ar fi trebuit să fie hăt, departe, la hotarele dinspre miazănoapte, dar povestea îl prinsese.

-Se spune că aşa a rămas primul motan fără păr. Era tunar şi a avut un accident. I-a luat foc  blana. Focul l-a epilat complet, dar doamnele pisici au făcut coadă la uşa lui. Pisicilor le plac schimbările, altfel se plictisesc. Dacă-i monotonie, provoacă ele schimbări. Schimbă reguli, şefi de state, direcţia vântului.

-Direcţia vântului nu au cum…Sunt vânt şi nimic nu mă opreşte să fac ce vreau.

-Serios? N-ar fi trebuit să fii la hotarele dinspre miazănoapte? Am auzit zvon de război si tu stai la taclale.

-Tu eşti vinovată. Te-ai apucat să-mi spui poveşti.

-Nu te-am obligat să mă asculţi. De fapt, m-am răzbunat pentru că nu vrei să renunţi la meteahna cu intratul prin gândurile mele. Acum, suntem chit. Tu ai întârziat, eu m-am distrat spunându-ţi gogoşi despre vrăbii cu mustăţi. Ar trebui să-ţi laşi mustaţă, parcă eşti copil ce cască gura la poveşti.

Povestea spune că de atunci şi-au schimbat vânturile direcţia. De la meteahna unora de a intră prin gândurile, casele, telefoanele şi corespondenţa altora. Vântul Gură Cască a provocat un adevărat haos. Nimeni n-a mai ajuns la timp la locul sau. Nici chiar oamenii. Se nasc prea târziu, ori prea devreme, devin copiii copiilor, părinţii bunicilor. De atunci ne conduc trădătorii, hoţii, mincinoşii.

Morala: vezi-ţi doar de treaba ta, altfel va veni un moment în care o să dai vina pe altcineva, pentru un uragan provocat tot de tine, dintr-o mică furtună.