Sfânta Flu-Flu şi partenerul ei, sfântul Ambrozie

                                

 De când găina astrolog îi spusese că numele său secret, de privilegiat între nezburatoare este Ambrozie, cucoşului nu-i mai ardea de scormonit. Bârfea  restul lighioanelor din curte şi le certa. Gâştele nu-l înţelegeau, raţele măcăneau fără nicio noimă şi-i spuneau Mac Brozie, curcile se ţineau după el şi-l ridiculizau. Cloţa Flu-Flu avea o mulţime de pui, dar  soţul cel sfânt îi ocupă tot timpul. Trebuia să alerge să tipărească broşuri cu fotografia sfântului de el, să împrăştie cărţi de vizită prin toate magazinele din cartier, să găsească sponsori pentru cartea pe care plănuia s-o tipărească. Ambrozie emitea perle de înţelepciune cam din cinci în cinci minute, pe toate lungimile de undă cunoscute. Biata cloţă…trebuia să facă adevărate salturi miraculoase, ca să le culeagă. Privea îndelung spre mărul din ogradă şi rostea melancholic: “Merele sunt sferice doar pentru că nu sunt cubice. De-ar fi cubice, nu s-ar putea rostogoli”. Flu-Flu era să leşine de încântare când cucoşul a început să comită primele vorbe de sfânt. Rugăciunile ei fuseseră ascultate. Sfântă era doar ea, până acum câteva minute. Familia  se împlinise, se rotunjise, cu doi sfinţi. Puii dădeau  semne de sfinţenie precoce.

-Puii noştri spun piu-piu! chioti cloţa. Doar pioşii spun piu-piu…

-De n-ar fi pioşi i-aş exila, i-aş renega, dezmoşteni, rosti cucoşul, privind în oglindă forma ciocului perfect.

-Ce tată netrebnic, strigară curcile!

-Nu e netrebnic, se supără cloţa. Este doar drept. Cu sfinţenia nu te joci. Ori e, ori nu e…

-Păi, ce? El e sfânt? De aceea intrazie în fiecare seară? Întreba o netrebnică găină invidioasă.

-Ce vrei să spui cu asta? se mânie Flu-Flu. Râsetele gloatei de găini o puseră pe jar, dar cucoşul o calmă:

-Nu te mânia, draga mea. Vorbe de găini păgâne. Nu ştiu nicio rugăciune, niciun psalm şi nicio vorbă de duh, dar cotcodăcesc cu răutate. Invidia dacă n-ar fi, nici invidioşi n-ar exista, rosti cucoşul.

Cloţa sări în dud să culeagă vorba şi s-o lipească în carneţelul ascuns în buzunarul de la şorţ, de teamă să nu-şi ia zborul către nori.

-Vorbele lui Ambrozie sunt atât de delicate şi uşoare, încât urcă spre nori şi nu se mai întorc decât sub forba de…

-Grindină, continuară găinile, chicotind.

-Nu, nu grindină am vrut să spun, plânse cloţa, supărată că este o neînţeleasă.

-Meteoriţi? încercă o curcă să-i facă pe plac.

-Nu, nu meteoriţi, plânse şi mai tare.

-OZN-uri, poate, râse cât îl ţinea gura un curcan umflat.

-Nici OZN-uri, sunteţi răutăcioşi! Sub formă de stele, de praf de lună, de scântei divine am vrut să spun.

-Aaaaaa, acum am înţeles…Dar cum arată când se-ntorc?

-Sunt invizibile şi nu pot să le descriu, încercă cloţa să scape de sub şuvoiul de întrebări. Se uită după cucoş, să vină şi s-o scape cu unul dintre răspunsurile sale înţelepte. Dar era ocupat să strângă banii pentru broşurile vândute şi nu-i vedea privirile speriate. Puicuţele din ogradă cereau autografe şi se fotografiau cu sfântul.

-Doamne, este atât de greu să fii sfânt printre găini, curci, raţe şi gâşte…suspină biata cloţă, seara, ajutând cucoşul să-şi dea jos trena tricotată cu propriile aripi îndemânatice.

-Aşa este…ar trebui să ne mutăm în casă. Şi-aşa este goală, acum. Până se întorc stăpânii, avem  o casă pe măsura măreţiei noastre.

-Nu sunt stăpâni. N-ai văzut că doamna este proastă? Ne tratează pe toţi la fel şi nici nu se uită la pălăria mea cea nouă. Am muncit atât de mult să ies în evidenţă…

-Ai dreptate. Sunt de speţă joasă. Stăpânul îşi murdăreşte mâinile când munceşte grădina, doamna nu-şi pune mănuşi, ca tine, când plantează flori şi nici nu are ojă pe unghii. Noi ar trebui să locuim în casa aceea, iar ei în coteţ, alături de gâşte şi raţe.

Şi aşa au făcut…S-au mutat în casa cea mare. Cloţa a transformat hainele doamnei, pentru că se pricepea la croitorie. Pălăriile îi erau cam mari şi-i stăteau strâmb. Când a ieşit prima dată în ograda, găinile au leşinat de admiraţie. Le-a convins! Cloţa şi soţul ei erau sfinţi!

Avea şi mătănii, sfânta. ..La poşetuţa în care îşi păstra oglinjoara, rujul şi carneţelul în care nota perlele cucoşului. Când aştepta la bancă să primească banii donaţi de mulţimea de admiratori, rotea mărgeluţele mătăniilor, repetând: suntem sfinţi, Doamne, cum de nu cazi în genunchi în faţa sfinţilor de noi?! Şi lăcrima duios, potrivindu-şi aura din jurul crestei.

-Şi ce-au mai făcut găinile, mami?

-Dar ce n-au făcut…Au început a scotoci prin casă, întorcând totul pe dos. Când s-au întors stăpânii, mizeria era de nedescris. Găinile nu-şi fac curat şi gunoiul era până la gât. De fapt, începuseră să se înece în propriul gunoi şi ţipau că stăpânii sunt de vină, pentru că nu vin odată să strângă mizeria.

Au fost scoase afara…Stăpânii au deshis și ferestrele, ca să nu se calce unele pe altele în picoare. Se crease o așa îmbulzeală, încat nu putea fi lăsată netrecută în cronicile timpurilor. A rămas în istorie sub numele de: ”Ziua în care găinile au făcut bătături la călcâie de la pantofii stapânei, iar cocoșii la creștetul capului, de la pălăriile domnului”.

În carele se vorbeşte despre zei

-Mami, cum au apărut oalele, tigăile, tacâmurile?

-Oooooo, povestea este veche. Pe vremea aceea, noi eram nişte primitivi. Mâncam prăjituri cu degetele. Eram plini de frişcă şi ciocolată până-n vârful nasului. N-aveam şerveţele şi ne ştergeam cu  degetele lipicioase.

-Mmmmmm…păi, de unde prăjituri, dacă n-aveam de niciunele? N-aveam tăvi şi mixere şi nici cuptoare cu microunde.

-Ne picau  din cer. Aveam un portal deschis spre cerul prăjiturilor şi cont nelimitat. Doream o baclava? Ceream şi ne cădea în gură baclavaua siropoasă. În ţara vecină, stăpânea zeul Draicucăr. Civilizaţii rugători la zeul atotputernic  şi atoategătitor, degrabafacatoriu de minuni, ne priveau de sus pe ţăranii de noi. Doamnele  făceau adevărate crize de isterie, văzând cum curge siropul baclavalelor pe la colţurile gurilor  hulpave şi aproape imposibil de stăpânit, când era vorba despre dulciuri. De ne cădeau din cer cartofi pai, nu ne murdăream  atât de tare.

-Păi, ce le păsa? Erau gurile noastre, nasul nostru, părul nostru-nsiropat.

-Le păsa…ziceau că le murdăream ţara. Siropul, mierea şi laptele treceau graniţa, uneori. Parcă poţi opri să curgă ceva ce caută o formă să se-aşeze?

 Au mers vecinii să se roage la zeul Draicucăr. L-au rugat să-şi facă milă de noi, că prea eram oropsiţi şi vai de mama noastră, fără o tigaie în casă, fără batistute parfumate şi alte asemenea minunăţii necesare. L-au rugat cam aşa:

“Paternostrum Draicucărus, fie-ţi milă de lipicioşii-nsiropații ceia şi dă-le şi lor chiar astăzi din abundentumus nostrumum. Fă-le şi lor, bieeetii, câte un rostrum din rostrumul nostrumune.”

 Se spune că de atunci  avem unii dintre noi nasurile lungi şi buzele ţuguiate . Vecinii  nu primiseră  tacâmuri de la zeu şi manacau direct din blide. Aveau rostru, cioc, trompă...

Chiar în noaptea aceea s-a întâmplat minunea, consemnată în manuscrise ca:  Noaptea în care s-a rupt ceriul în două şi a  plouat cu draicucări în supermarketuri. Măritul zeu, din preamărită milă,   s-a fragmentat în puzderie de bucăţele.

N-am mai avut prăjituri direct din cer, dar ne-am civilizat.

-Bine, dar vecinii au rămas fără zeu, se întristă copilul.

-Nu, că şi-au făcut alţii. S-au rugat un timp la Zeul Roată De Caşcaval. Văzând cât de bine le merge, au adăugat noi zei în calendar. Fiecare zi avea zeul ei:  Zeul Calgon, Zeul Lenor, Zeul Sclipici pentru Pleoape, Zeita Nu Mă Privi Urât Că Mă Deochi, Zeul Întoarce Şi Obrazul Celălalt Ca Să Te Pot Bate Cât Doresc Eu…

Din când în când, li se face milă de noi şi ni-i transferă. Aşa sunt ei… Buni la suflet şi generoşi. Ne iubesc şi doresc ca tot ce este al nostru să fie şi-al lor. Am auzit că unii dintre vecini, invidioşi pe abundenţa noastră, au venit să caute rămăşiţele vechiului Draicucăr. Vor să adune toate bucăţelele şi să le lipească între ele. Ne ameninţă cu pedepse aspre, se încruntă la noi şi spun că, dacă mai râdem de zeii lor, rămânem necivilizaţi şi barbari, aşa cum eram înainte de noaptea când s-a întâmplat minunea.