Fusta plisată

 

 Cucoşului îi căzuseră toate penele şi stătea  zgibulit.Găinile Gina şi Mina se cam îngrăşaseră de când dăduse frigul. Hainele cele vechi nu le mai încăpeau şi erau nepotrivite cu anotimpul. Şi-au tricotat mantale din lână şatirată şi s-au angajat la primărie. N-au avut chef să-l îmbrace şi pe cucoş. Era prea mult de munca, el era ţâfnos şi pretenţios. Au vrut să-i dea o fustă plisată din material sintetic, din garderoba lor, dar a refuzat. Era alergic la tot ce este sintetic şi cum să-şi ia fustă? Ar fi râs toţi cucoşii din împrejurimi. Şi-aşa râdeau...Primarul  le era dator, aşa ca le plăteşte cu normă întreagă pentru mici servicii făcute prin oraş. Astăzi erau poştăriţe. Primarul avea nevoie ca o scrisoare să ajungă rapid la periferia oraşului, la prietenul său, Dacius Primulus Galinaceus Rex. Găinilor le-a mirosit că in scrisoare trebuie să se ascundă ceva misterios.

-De ce nu l-a sunat? De ce nu i-a trimis mail? s-a mirat cu sprâncenele foarte arcuite Mina.

-Ce zici? Deschidem scrisoarea? s-a bucurat cu sprâncene si cioc Gina.

-N-ar fi pentru prima dată când ne băgam ciocurile unde nu ne fierbe oala. De ce nu? Un om bine informat este un om puternic, spuse Mina, arătăndu-i Ginei muşchii de la aripă. Uite cât de puternică am devenit.

-Psssst, cred că ne urmăreşte cineva. Priveşte urmele de pe zăpadă, se sperie Gina.

-Sunt urmele noastre, nu vezi?

-Da, ai dreptate, dar parcă aud paşi.

-Nu sunt paşi. Sunt trenele noastre. Ce urme fumoase lasă...

-Da, dar păcat că sub ele sunt picioare de găină, se auzi o voce.

-Ai auzit? se sperie Gina.

-Nu, ce să aud?

-Da, tu eşti cam fudulă de urechi, uitasem. Am auzit o voce în spatele nostru.

-Tu mereu auzi voci. Sunt doar în capul tău.

-A cui era vocea, mami?

-A povestitorului, desigur. În acest caz, vocea mea.

-Să ne oprim puţin, să deschidem scrisoarea. Mor de curiozitate.

-Citeşte cu voce tare. Eu n-am ochelarii la mine, spuse Gina.

-Cred că este cifrată. Nu înţeleg mare lucru:

„Dragul meu prieten. Trimit epistolă încifrată. Dacă ajunge la tine, înseamnă că spionii proşti rău. Dacă  n-ajunge nu vei şti că scrisoare ţi-am trimis, aşa că vorbim la telefon. Dar atunci sunt şi mai proşti, că se dau singuri de gol. Mai ai din comoara aceea pe care am descoperit-o anul trecut? Trimite prin emisari o mică parte din ea, că la ananghie sunt eu. Vezi, ai grijă ca nu cumva să te vadă când o dezgropi. Hârleţul e lipit pe dosul scrisorii. Arde scrisoare, toxic.”

-Nu înţeleg nimic, căscă ciocul Gina. Decât că au o comoară ascunsă. Dar unde e hârleţul?

Au cercetat  scrisoarea pe toate părţile. Niciun hârleţ.

-Poate că este unul special, nanomicroniniscopic, rotunji Mina cuvântul.

Gina o privi cu respect. Prietena ei ştia atât de multe cuvinte...

-Dar ce? Trebuie unul special? Un hârleţ de hârleţ nu merge?

-Dacă este o comoară nanomicroniniscopică, nu... cugetă foarte adânc Mina.

Gina oftă. Avea chef să descopere ele comoara, dar n-aveau hârleţul potrivit.

-S-o lăsăm baltă. Lipim scrisoare la loc să nu iasă toxicul şi vedem ce ne dă să-i ducem.

-Iuhuuuuuuu, ce fac fetele?

Foarte vesel, cucoşul le trimitea bezele, gonind pe o bicicletă ce trăgea după ea un cărucior. Penele îi crescuseră perie şi era îmbrăcat de vară, în fusta cea plisată şi un tricou din garderoba găinilor.

-M-a angajat primarul ca poştaş. Vă aşteapată cu răspunsul de câteva luni. S-a copt grâul, l-a şi secerat...

-Câteva luni? Dar abia am plecat! se mirară la unicioc găinile. Şi de ce eşti îmbrăcat de vară? Şi când ţi-au crescut penele?

- Păi exact cum vă spuneam. Aţi plecat de câteva luni. În urmă este vară. Doar pe aici iarna încă mai dăinuie...

-Iuhuuuuuuuuuuuu, vă las cu bine, mă grăbesc!

-Soro, avem halucinaţii amândouă? O fi toxicul din scrisoare? se sperie Gina.

-O fi, că ţi-am spus să ne vedem de treabă, dar nu mă asculţi niciodata, se oţărî Mina.

-Eu? Nu tu ai spus că un om informat este puternic?

-Nu-mi amintesc, doar au trecut câteva luni de atunci...

-Şi ce facem? Mergem înainte, ori ne întoarcem?

-Mergem. Să vedem ce e cu comoara, dacă tot am bătut atâta cale.

-Şi-au tot mers...au mers...au mers...

-Iuhuuuuuuuuuuu! Au auzit iar vocea cucoşului. N-aţi mai ajuns?

Se întorcea în mare grabă. Era îmbrăcat în pantaloni scurţi şi tricou, iar pe cap avea o pălărie de soare cu franjuri.

-Voi tot de iarnă sunteţi îmbrăcate? În faţă este vară si cald.

-Eu nu-nţeleg! se răsti  Mina. În faţă vară, în spate vară. De când între vară şi vară este iarnă?

-Iuuuuuhuuuuuu! Olllarioiuhuuuu! Sunt atât de vesel! Nu ştiu, poate că numai la voi este aşa...Hai, pa! Sunt grăbit.

Un timp, găinile au păşit tăcute pe zăpada rece. Le luase cu frig şi foame. Picioarele le dureau de atâta mers. Abia după câteva ore bune, au văzut vara. Era acolo, în departare, la marginea pădurii.

-Soro, noi chiar avem halucinaţii, se văită Gina. Uite o vulpe îmbrăcată cu fusta cucoşului. Adică fusta noastră.

S-au aşezat pe iarba moale, fericite că au scăpat de frig. Au prins a iscodi vulpea, de unde are fusta aceea minunată.

-A trecut pe aici un cucoş zburdalnic, clipi ea din gene. Am făcut schimb de haine. Îmi doream de mult timp o fustă plisată. Acum, mă scuzaţi. Îi citesc o poveste şoricelului:

„Cucoşului îi căzuseră toate penele şi stătea  zgibulit.Găina Gina şi găina Mina se cam îngrăşaseră de când dăduse frigul si nu mai făceau ouă. Hainele cele vechi nu le mai încăpeau şi erau şi prea nepotrivite cu anotimpul. Şi-au tricotat mantale din lână şatirată şi s-au angajat la primărie. N-au avut chef să-l îmbrece şi pe cucoş. Era prea mult de munca, el era ţâfnos şi pretenţios. Au vrut să-i dea o fustă plisată din material sintetic, din garderoba lor, dar a refuzat. Era alergic la tot ce este sintetic şi cum să-şi ia fustă? Ar fi râs toţi cucoşii din împrejurimi.     Şi-aşa râdeau...”

-Vai, aceasta e povestea noastră! Gazul toxic, vai, of, halucinaţii! mai apucară să spună  Mina şi Gina, după care adormiră tun.

Se mai trezeau din când în când, speriate de vocea cucoşului:

-Iuhuuuuuuuuu, fetelor! Voi tot pe aici?

De fiecare dată era îmbrăcat altfel. Le luase la purtare toate rochiile, fustele şi pantofii.

-Nu pot să-l suport, abia deschise Mina ciocul. Rochia aceea m-a costat o groază de bani şi el o poartă pe bicicletă.

 

Chin-Tai-Tum

 

                                                               

Chin-Tai-Tum era o fetiţă născută în China, din părinţi chinezi, purta haine made-n China şi vorbea fluent chineza. Zâmbetul îi era larg, după moda chinezească. Orice copil, dacă nu avea zâmbetul  de 35 cm,  să unească cele două urechi, era dezmoştenit şi trimis în exil. Exersa mereu biata Chin, mama venea de două ori pe zi cu rigla în mână, dar zâmbetul său abia ajungea la 8 cm.

-Ce ne facem? E o ruşine în familia noastră. Niciun copil nu a avut zâmbet atât de mic, s-a plâns mama ei la vecine.

-Daţi-i ceai de tei.Calmează şi relaxează.

-Faceţi-i acupunctură.

-Puneţi-i comprese cu tinctură de relaxmuşchi.

-Nu-i mai daţi atâtea dulciuri şi n-o mai răsfăţaţi. Puneţi-o să rezolve probleme grele de metatrimitogeogenometrie.

Acestea au fost doar câteva dintre sfaturile primite prin vecini. Chin era un copil ascultător şi-şi iubea părinţii. A făcut întocmai cum i s-a cerut, dar zâmbetul a rămas de 8 cm. Cu cât se apropia ziua in care Marele Cenzor Măsurător de Zâmbete trebuia să sosească, cu atât zâmbetul ei devenea mai mic şi mai cu colturile in jos. Se obişnuise deja cu ideea că va fi exilată. Îşi strânsese lucruşoarele într-o boccea şi îşi făcea de lucru la un fular pentru păpuşa ei, recapitulând în minte cele 12 reguli de aur ale unui zâmbet perfect.

A venit şi ziua măsurătorii. Toate prietenele ei se îmbrăcaseră frumos şi zâmbeau aliniate în faţa cenzorului.

Privindu-l cum îşi scoate din trusă rigla de măsurat, Chin a început să tremure. Era verde din cap până-n picioare cenzorul. Verde la chip, verde la suflet, verzi îi erau veşmintele.

-E o conspiraţie! tună domnul Tai-Frunz-Chin. Nu-i venea să-şi creadă ochilor. Niciun copil nu depăşea recordul minim la zâmbet.

Se plimba nervos de la un colţ al camerei la altul. Devenise şi mai verde de furie.

-Pe cine trimitem anul acesta la concursul de fericire?! Cum o să dovedim ca avem cei mai fericiţi copii?! Niciunul dintre pămpălăii ăştia blegi nu depăşeşte fericirea de 8cm. O sa ne facem de râs în faţa coreenilor,  japonezilor, tailandezilor, filipinezilor. Până şi nemţii zâmbesc mai larg. Până şi ruşii. O să ne pierdem locul în clasamentul mondial.

-Să-i exilam pe toţi! propuse consilierul său, spiriduşul Mu-Ga-Ga. E o revoltă. Am auzit că nici în celelalte provincii ale regatului nu este mai bine. Copiii urlă, plâng, protestează că nu mai vor zâmbete forţate. Că nu au de ce râde, s-au plictisit de cele 12 reguli de tocit, de prişniţe şi ceaiuri, de măsurători şi alte asemenea prostii inventate de nebuni.

-Dacă-i iertăm pe aceştia, se creează un precedent. Nu e bine. Tăvălugul odată pornit nu se mai opreşte. Cum o să dovedim lumii că avem cei mai mulţi iluminaţi şi fericiţi?

Au fost nevoiţi să-i ierte. Exilaţii au fost chiar ei. Părinţii, înduioşaţi de lacrimile copiilor, au deschis ochii mari, au văzut ce copii frumoşi au şi i-au pus pe fugă pe toţi cenzorii de fericire. Spune povestea că de atunci chinezii au ochii mai mari.

Concursul nu s-a mai ţinut. Prin toată lumea părinţii au scăpat de ochii mici şi miopie.

-Ce se întâmplase, mami?

-Toţi copiii aveau aceeaşi naşă. Naşa din Lună le dăduse ca dar, la naştere, un semn. Nu se vedea cu ochiul liber. Era un semn ascuns, dar îi proteja de toate spiritele malefice şi-i făcea deosebiţi.

-Ce simbol, mami?  
-Acesta: