joi, 3 martie 2011

Karina în Ţara Mimilor



 Începuse bine ziua pentru Karina…Găsise în faţa casei o bancnotă de un leu…era norocul ei. Nu era pretenţioasă ca oamenii mari, care se considerau norocoşi doar când dădeau din senin peste o pungă cu bani, sau  câştigau la LOTO o maşină.
 Apoi, norocul îi surâse din nou. Deşi era toamnă târzie, găsise o buburuză . Îi lipsea un picior, dar asta nu părea s-o întristeze prea tare. O puse şi pe ea în buzunar, lângă bani.
 “ Ce zi grozavă”, gândi ea, privind nedumerită la oamenii ce alergau încruntaţi în toate direcţiile.
 “ Oare de ce ei nu văd câte minunăţii sunt în jurul lor?”
  Trecu pe lângă două femei ce strigau una la alta, deşi stăteau la distanţă foarte mică.
 Vorbeau despre cât de rea e lumea în ziua de azi, despre preţurile la legume, scutece, reviste de modă şi altele…
 La întrebarea “ De ce ţipă oamenii mari unii la alţii?”, un copil dăduse următorul răspuns: “ Pentru că li s-au îndepărtat inimile … nu se mai aud…”
 Karina le făcu cu ochiul şi le zâmbi celor doi copii, un băieţel şi o fetiţă, ce se plictisiseră şi-şi trăgeau cu insistentă mamele de mâna, în direcţia vitrinei unde erau înşiruite o mulţime de jucării.
 În acel moment, Karina găsi cel de-al treilea noroc din acea zi: o cochilie  de melc. Locatarul o părăsise… îşi găsise probabil una mai încăpătoare, sau… pur şi simplu se săturase să-şi care povara în spate…Cine ştie?...
 Curioşi, cei doi copii se apropiară de ea, dezlipindu-şi ochii de pe vitrină.
 Karina le arătă cele trei norocuri ale ei. Auraş şi Edi îşi întoarseră şi ei buzunarele pe dos, dând la iveală comorile dosite prin buzunare, de ochii vigilenţi ai mamelor: pietre de diferite culori şi cu forme interesante, castane, scoici, pene de porumbel, pe care copiii le strângeau cu grijă, zicând că au căzut din aripile îngerilor…o mulţime de lucruşoare valoroase, pe care mamele le dădeau afară când le spălau hăinuţele, neştiind că fiecare obiect e o amintire, are o poveste a lui…
-  Vreţi să facem o călătorie în Ţara Mimilor? întrebă Karina.
-  Daaaa, răspunseră fericiţi Auraş şi Edi, privind îngrijoraţi către mamele lor şi, pentru 
prima data, dorindu-şi ca discuţia lor să nu se mai termine.
 Karina mai fusese acolo, ştia drumul, dar nu-i plăcea să meargă singură.
 Poarta de intrare era chiar lângă fântâna în care oamenii aruncau bănuţi pentru îndeplinirea dorinţelor. Şi pentru că nu-şi pusese niciodată o dorinţă, se gândi că ar fi timpul să o facă.
 Aruncă banul în fântână şi zise: “ Vreau să-i crească buburuzei piciorul lipsă!”


 Nu era greu să-ţi dai seama că erai în altă lume. În primul rând, nu existau maşini. Aici, oamenii se puteau deplasa  doar gandindu-se, la locul în care doreau să ajungă. Dacă nu erau maşini, nu erau nici zgomotele produse de ele şi de claxonul enervat al şoferilor. Liniştea era încântătoare…pentru că nimeni nu ţipa la nimeni, se puteau auzi desluşit sunetele naturii. Totul era cântec. Vântul nu era niciodată furios, pentru că nu avea motive să fie…Era zefirul blând ce stârnea clopoţeii florilor de câmp, făcându-i să  scoată sunete delicate. Oamenii erau calzi şi blânzi ca zefirul...

 Karina văzuse cum, în oraş, cuvintele urâte şi încărcate de ură sau supărare nu puteau să urce şi se aşterneau ca o pâclă de culoare închisă, peste copaci, întristându-i, peste case, flori...


 Erau tot felul de animale în Ţara Mimilor şi nu se deosebeau de cele din oraş, decât prin mulţumirea ce se citea în ochii lor.
 Mai vedeai uneori câte un câine slab şi cu privire temătoare, câte o pisicuţă bolnavă. Locuitorii ştiau imediat de unde veneau. Le hrăneau, le mângâiau şi le alinau suferinţele. Aveau libertatea de a rămâne acolo şi, cele fără stăpân, aşa şi făceau. Celelalte, se întorceau la stăpânii lor…îi iubeau prea mult, ca să-i lase singuri…
Greierii transmiteau prin telegraf cuvinte frumoase: IUBIRE, PACE, ARMONIE, LUMINĂ…

Semenii lor din oraş le preluau şi le transmiteau mai departe…În somn, copiii speriaţi de câte un vis urât, auzeau cuvintele şi zâmbeau…
 Ajungeau uneori şi nori răzleţi, trimişi de blândul zefir. Aceştia spălau pomii întristaţi, dând pentru un timp impresia că totul e bine. Alteori, iarna, aşterneau straturi albe de nea, spre fericirea copiilor. Privind la fulgii mari, oamenii tăceau puţin, zâmbeau…fulgii le aminteau de copilărie…din păcate, totul dura foarte puţin…
 Karina se gândi că buburuzei i-ar fi mult mai bine dacă ar rămâne acolo. O scoase din buzunar şi o puse pe o petală de trandafir. Zâmbi fericită, în timp ce Auraş şi Edi rămăseseră cu gurile căscate. Buburuza avea acum toate picioarele…Râsul lor voios sperie un melc fără casă ce se apropiase să vadă şi el minunea…
 Se întoarseră în oraş. Vitrina cu jucării nu le mai atrase privirile. Îşi puseră mânuţele în cele ale mamelor, ce privira uimite copiii. Erau aceiaşi, dar parcă se schimbase ceva…
Ochii ce tăinuiau aventura le facură să vorbească mai încet…









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu